Asupra contestației în anulare de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 30.09.2024, pe rolul Curții de Apel Bucureșri – Secția a II-a Penală a fost înregistrată sub nr. x/2/2024 contestația în anulare formulată de contestatorul A, urmare a recalificării capătului de cerere privind constatarea prescripției răspunderii penale, formulată de petentul A, ca fiind contestație în anulare în temeiul dispozițiilor art. 426 alin. (1) lit. b C. proc. pen., prin încheierea de ședință din data de 24.09.2024 a Judecătoriei Sectorului 5 București, din dosarul nr. x/302/2024.
Prin sentința penală nr. 212/F din data de 11.11.2024, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, în temeiul art. 50 C. proc. pen. raportat la art. 429 alin. (1) C.proc.pen., s-a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București invocată de instanță din oficiu și s-a dispus declinarea cauzei către Înalta Curte de Casație și Justiție București spre competentă soluționare.
În esență, pentru a dispune astfel, Curtea de Apel București a reținut că persoana condamnată A se află în executarea pedepsei de 3 ani conform MEPI nr. x/02.07.2024 emis ca urmare a pronunțării sentinței penale nr. 100/F din data de 02.07.2024 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. y/2/2024, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 523 din data de 16.07.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
S-a reținut că prin sentința penală nr. 100/F din data de 02.07.2024 pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. y/2/2024, definitivă prin decizia penală nr. 523 din data de 16.07.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus respingerea cererii de predare a persoanei solicitate A în temeiul mandatului european de arestare emis de Parchetul General al Republicii de pe lângă Tribunalul Ordonar din Verona și, în temeiul art. 99 alin. (3) raportat la art. 166 alin. (2), 3, 6 lit. a și alin. (9) raportat la art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, recunoașterea, pe cale incidentală, a sentinței nr. 1750/2009 din data de 02.07.2009 pronunțată de Tribunalul din Verona prin care persoanei condamnate A i-a fost aplicată pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat.
S-a avut în vedere că potrivit art. 429 alin. (1) C.proc.pen., contestația în anulare se introduce la instanța de apel care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere, iar în cazul prevăzut de art. 426 lit. b C.proc.pen., când se invocă prescripția răspunderii penale, cauză de încetare a procesului penal, competența judecării contestației în anulare aparține primei instanțe (judecătoriei, tribunalului, tribunalului militar, curții de apel, curții militare de apel sau Înaltei Curți de Casație și Justiție) a cărei hotărâre a rămas definitivă prin neapelare sau retragerea apelului ori instanței de apel care a pronunțat hotărârea definitivă a cărei anulare se cere (curtea de apel, curtea militară de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție).
Prin urmare, în cauză, reținându-se că împotriva sentinței penale nr. 100/F din data de 02.07.2024 pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. y/2/2024, petentul a formulat apel, soluționat prin decizia penală nr. 523 din data de 16.07.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a constatat că este competentă să soluționeze contestația în anulare instanța în fața căreia a rămas definitivă hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, motiv pentru s-a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București și s-a dispus declinarea cauzei către Înalta Curte de Casație și Justiție spre competentă soluționare
*****
Cauza având ca obiect contestația în anulare formulată de contestatorul A a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția Penală la data de 12.12.2024, sub nr. z/2/2024.
Cu prilejul dezbaterilor de la termenul din 21.01.2025, Înalta Curte a acordat cuvântul asupra admisibilității în principiu a contestației în anulare formulate în cauză, reprezentantul Ministerului Public solicitând respingerea, ca inadmisibilă, a contestației în anulare formulate, în raport de obiectul cauzei, întrucât hotărârea contestată nu este susceptibilă e a fi atacată cu contestație în anulare, întrucât instanța nu s-a pronunțat cu privire la soluționarea unei acțiuni penale. Apărătorul ales al contestatorului A a apreciat contestația în anulare ca fiind admisibilă în principiu.
Examinând contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat A, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Contestația în anulare reprezintă remediul procesual destinat, în mod esențial, înlăturării unor grave erori de drept procesual pe care le-ar putea conține o hotărâre penală definitivă. Interpretarea dată aspectelor de drept penal substanțial ori modul de evaluare a chestiunilor faptice, ambele existente într-o hotărâre penală definitivă, nu pot face obiectul acestei căi extraordinare de atac, partea sau participantul interesat având la îndemână, în aceste ultime două situații, alte remedii procesuale cu caracter extraordinar.
Potrivit dispozițiilor art. 426 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:
a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate;
b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;
c) când hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;
d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;
e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;
f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;
g) când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;
h) când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;
i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.
Conform dispozițiilor art. 431 C. proc. pen., contestația în anulare este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, instanța fiind obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii, înainte de a se pronunța pe fondul contestației.
Dată fiind natura juridică a contestației în anulare, condițiile în care poate fi promovată o astfel de contestație sunt strict și limitativ prevăzute de lege, pentru a se asigura în mod efectiv securitatea raporturilor juridice tranșate prin hotărârea definitivă. Astfel, conform legii, hotărârile supuse contestației în anulare sunt hotărârile penale definitive prin care se soluționează acțiunea penală sau civilă exercitată într-o cauză penală, așadar, prin care instanța s-a pronunțat asupra fondului cauzei.
În speță, decizia atacată de contestatorul persoană condamnată A prin prezenta cale extraordinară de atac nu poate fi supusă contestației în anulare, în condițiile prevăzute de art. 426 C. proc. pen.
Astfel, contestația în anulare formulată de persoana condamnată A vizează decizia penală nr. 523 din data de 16.07.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală, în dosarul nr. y/2/2024, prin care s-a respins, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată A împotriva sentinței penale nr. 100/F din data de 02 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I penală, în temeiul Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată,
Prin sentința penală nr. 100/F din data de 02 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I penală, în dosarul nr. y/2/2024, în temeiul art. 99 alin. (2) lit. c din Legea nr. 302/2004, s-a respins cererea de punere în executare, prin predarea persoanei solicitate A, a mandatului european de arestare, emis de Parchetul General al Republicii de pe lângă Tribunalul Ordinar din Verona la data de 24 aprilie 2024.
În temeiul art. 99 alin. (3) raportat la art. 166 alin. (2), alin. (3), alin. (6) lit. a și alin. (9) raportat la art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a recunoscut, pe cale incidentală, Sentința nr. 1750/2009 din data de 02 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul din Verona (confirmată prin Sentința nr. 447/2017 pronunțată la data de 06 februarie 2017 de către Curtea de Apel din Veneția – Secția a 3-a Penală și rămasă definitivă la data de 25 martie 2017), prin care persoanei condamnate A i-a fost aplicată pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat.
S-a constatat că în baza acestei hotărâri Parchetul Republicii de pe lângă Tribunalul Ordinar Verona a emis ordinul de executare nr. SIEPx/2019 din data de 20.06.2019.
S-a dispus executarea pedepsei de 3 ani închisoare aplicată persoanei condamnate A într-un penitenciar din România.
S-a dedus din această pedeapsă perioada de arest preventiv executată de către persoana condamnată pe teritoriul statului italian, și anume de la 14 aprilie 2007 la 17 aprilie 2007, precum și durata reținerii de 24 de ore dispusă în cauza pendinte la data de 03.06.2024, ora 22.10, conform ordonanței de reținere nr.x/03.06.2024 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
În temeiul art. 99 alin. (3) raportat la art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus emiterea mandatului de executare, cu privire la pedeapsa de 3 ani închisoare, la data pronunțării sentinței.
Împotriva acestei sentințe ce a avut ca obiect sesizarea Parchetului în procedura prevăzută de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, persoana condamnată A a formulat contestație soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală prin decizia penală nr. 523 din data de 16.07.2024 pronunțată de Înalta Curte în dosarul nr. y/2/2024, împotriva căreia s-a formulat prezenta contestație în anulare.
Față de cele reținute anterior, se constată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a contestație în anulare, întrucât calea de atac de față a fost exercitată împotriva unei hotărâri care nu poate fi supusă contestației în anulare.
Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 426 C. proc. pen., care reglementează cazurile de contestație în anulare, precum și a dispozițiilor art. 432 C. proc. pen., care stabilesc procedura de judecare, rezultă că această cale extraordinară de atac poate fi exercitată exclusiv împotriva hotărârilor penale definitive prin care, în ciclul ordinar, s-a soluționat fondul cauzei (acțiunea penală/civilă), respectiv cele pronunțate în apel sau, după caz, și în funcție de distincțiile de la art. 426 C. proc. pen., rămase definitive în primă instanță, în condițiile prevăzute de art. 551 C. proc. pen.
În speță, Înalta Curte constată că hotărârea a cărei anulare se solicită nu reprezintă o hotărâre prin care prin care instanța s-a pronunțat asupra fondului cauzei, respectiv să se fi dispus condamnarea contestatorului, ci este o hotărâre prin care a fost recunoscută pe cale incidentală o hotărâre definitivă de condamnare dispusă de către o instanță străină (Sentința nr. 1750/2009 din data de 02 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul din Verona), dispunându-se în consecință executarea pedepsei de 3 ani închisoare aplicată persoanei condamnate A într-un penitenciar din România.
Or, hotărârea de recunoaștere a unei hotărâri penale străine de condamnare nu face parte din cele care conțin o rezolvare a fondului cauzei, astfel încât nu este susceptibilă de a fi atacată cu contestație în anulare potrivit art. 426 și urm. C. proc. pen.
Concluzionând, Înalta Curte constată că prezenta cerere de contestație în anulare de față nu întrunește cerințele legale de admisibilitate, având în vedere că persoana condamnată A a învestit această instanță cu soluționarea unei căi extraordinare de atac împotriva unei hotărâri care nu poate fi supusă unui astfel de demers juridic, ceea ce atrage așadar inadmisibilitatea acestei cereri.
Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept.
Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul A împotriva deciziei penale nr. 523 din data de 16.07.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. y/2/2024.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A împotriva deciziei penale nr. 523 din data de 16.07.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. y/2/2024.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 180 lei, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 ianuarie 2025.