Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererilor de recurs în casație formulate de recurenții inculpați A, B și C împotriva deciziei penale nr. 238/A din 24 septembrie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 104/F din 2525.05.2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2/2019 (x/2019), s-a respins cererea formulată de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție de repunere a cauzei pe rol pentru discutarea cererii de suspendare a judecății.
În baza art. 396 alin. (1) și (7) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. c C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen.
În baza art. 396 alin. (1) și (7) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. c C. proc. pen. a fost achitat inculpatul C pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen.
În baza art. 396 alin. (1) și (7) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. c C. proc. pen. a fost achitat inculpatul D pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen.
În baza art. 396 alin. (1) și (7) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. c C. proc. pen. a fost achitată inculpata B pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen.
În baza art. 404 alin. (4) lit. c C. proc. pen. au fost ridicate măsurile asiguratorii care au fost menținute anterior în cauză prin încheierea de ședință din data de 10.10.2022.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, inculpații A și B.
Prin decizia penală nr. 238/A din 24 septembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr.104/F din 25 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2/2019.
S-a desființat sentința penală apelată și, rejudecând în fond:
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul A, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., constatând că a intervenit prescripția răspunderii penale.
În baza art. 289 alin. (3) C. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. e C. pen., s-a confiscat bunurile mobile și imobile ale inculpatului A, până la concurența sumei de 1.200.000 de euro sau contravaloarea în lei la cursul BNR din ziua plății.
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpata B pentru complicitate la infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., constatând că a intervenit prescripția răspunderii penale.
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesul penal privind pe inculpatul C pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., constatând că a intervenit prescripția răspunderii penale.
În baza art. 289 alin. (3) C. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. e C. pen., s-au confiscat bunurile imobile ale inculpatului C, până la concurența sumei de 960.000 de euro sau contravaloarea în lei la cursul BNR din ziua plății.
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul D, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., constatând că a intervenit prescripția răspunderii penale.
În baza art. 289 alin. (3) C. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. e C. pen., s-au confiscat bunurile imobile ale inculpatului D, până la concurența sumei de 300.000 de euro sau contravaloarea în lei la cursul BNR din ziua plății.
S-au menținut măsurile asiguratorii dispuse în cauză față de inculpații A, C și D, în limitele sumelor confiscate de la fiecare inculpat.
S-au respins apelurile declarate de inculpații A și B împotriva aceleiași sentințe penale.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligați inculpații A și B la plata a câte 5000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu pentru apelanții intimați inculpați A și B și intimații inculpați C și D, în cuantum de câte 250 lei, a rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei decizii au formulat cerere de recurs în casație inculpații A, B și C, la data de 25 octombrie 2024 (prin mail), înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la aceeași dată, și inculpatul C, la data de 29 octombrie 2024 (prin mail), înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 30.10.2024.
În cuprinsul cererii de recurs în casație recurenții A și B au indicat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală și în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.
Cu titlu preliminar, în ceea ce privește admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație formulate, prin raportare la soluția de încetare a procesului penal, recurentul A a arătat că posibilitatea promovării recursului în casație în baza dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în scopul obținerii unei soluții de achitare se justifică prin aceea că, deși nu este echivalentă unei condamnări, soluția de încetare a procesului penal se dispune numai atunci când acțiunea penală are temei, însă este lipsită de obiect. Or, în condițiile în care s-ar constata că fapta nu constituie infracțiune, nefiind prevăzută de legea penală, pronunțarea unei soluții de încetare a procesului penal reprezintă o eroare de drept ce trebuie înlăturată pe calea recursului în casație. Din această perspectivă, s-a arătat că există o identitate de rațiune normativă în ceea ce privește cazul de casare reglementat prin art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., căci, fie că s-a pronunțat o condamnare, fie o soluție de încetare a procesului, există o eroare de aplicare a legii, din moment ce acțiunea penală este lipsită de temei atunci când fapta nu este prevăzută de legea penală.
Invocând jurisprudența Curții Constituționale, practica instanței supreme, dar și doctrina, s-a arătat că dacă la momentul încetării nelegale a procesului penal existau deja probe care justificau pronunțarea unei soluții de achitare, spre exemplu pentru că fapta nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, recursul în casație ar trebui întemeiat nu doar pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., dar și pe cazul de casare prevăzut la pct. 7 al aceluiași text de lege, chiar dacă acesta din urmă se referă numai la soluțiile de condamnare.
În ceea ce privește motivele de fond a recursului în casație, recurentul A a arătat că starea de fapt și circumstanțele activității acestuia, astfel cum au fost ele reținute de instanța de apel, nu configurează pe deplin trăsăturile de tipicitate indicate în conținutul legal al infracțiunii de luare de mită, prev. de art. 289 C. pen.
Astfel, s-a arătat că instanța de apel a înțeles în mod eronat un element esențial de tipicitate, distinct, și anume natura conexiunii dintre elementul material, finalitatea urmărită de persoana care ar fi remis bani și funcționarul despre care se pretinde că i-ar fi primit, interpretând norma de incriminare în sensul unei legături între primirea banilor și însăși existența atribuțiilor de serviciu.
S-a arătat că din dispozițiile art. 289 C. pen. reiese însă că, cerința esențială în cazul infracțiunii de luare de mită este aceea ca primirea banilor (elementul material) să fie în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce ține de atribuțiile de serviciu. Astfel, modul de edictare a normei de incriminare relevă că primirea banilor are caracter de mită atunci când ea reprezintă o recompensă pentru un mod concret de exercitare efectivă a unei atribuții de serviciu.
Diferența de abordare constă în aceea că raportarea doar la existența atribuțiilor de serviciu caracterizează în realitate numai funcția publică, nu însă și modul de exercitare a acestei funcții. Recurentul A a arătat că darea unei sume de bani doar în considerarea faptului că cel care o primește este președintele E nu este suficient pentru existența infracțiunii de luare de mită. Fapta va fi mită doar dacă darea/primirea banilor este în considerarea modului în care președintele E își va exercita sau și-a exercitat atribuțiile de serviciu.
Instanța de apel și-a construit raționamentul în jurul presupusei înțelegeri dintre F și A pentru primirea sumelor de bani și a considerat ca dovedit acest fapt, însă natura coruptivă a acestei presupuse înțelegeri, în sensul art. 289 C. pen. nu a constituit însă un subiect abordat de instanța de apel.
Pe de o parte, recurentul inculpat A a arătat că instanța de fond a denaturat obiectul judecății în prezenta cauză. Conform acuzării, scopul primirii sumelor de bani a fost acela de neîndeplinire a unei atribuții de serviciu sau de îndeplinire a unui act contrar atribuțiilor de serviciu, prin urmare acuzația adusă recurentului A trebuie și poate fi examinată numai prin raportare la modul în care ea a fost formulată, neputând fi admisă o extindere a acesteia la alte circumstanțe, chiar dacă eventual acestea ar fi permise prin structura art. 289 C. pen.
În al doilea rând, s-a susținut interpretarea eronată a instanței de control judiciar asupra chestiunii de drept ce vizează îndeplinirea condiției atașate elementului material - respectiv ca fapta să fi fost comisă în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu - prin prezentarea acesteia sub forma unui postulat, fără a realiza, nici măcar la nivel tangențial, o evaluare sub acest aspect, Înalta Curte apreciind ca fiind suficientă însăși calitatea recurentului A de președinte E pentru ca fapta de luare de mită să îndeplinească cerințele de tipicitate.
S-a arătat că, simplul fapt că recurentul A deținea calitatea de președinte E nu este prin ea însăși suficientă pentru a considera că sumele de bani ar fi fost remise acestuia în considerarea chiar și a unei simple promisiuni de exercitare a atribuțiilor de serviciu, în lipsa stabilirii unei legături de cauzalitate între acțiunea de primire și actul ce are legătură cu îndatoririle de serviciu ale acestuia (fie că a fost sau nu realizat în mod efectiv). În acest sens, s-a precizat că întrucât întreg materialul probator administrat în cursul procesului penal a contestat orice formă de implicare a recurentului A în activitatea desfășurată de funcționarii din subordinea acestuia care aveau, în mod concret, atribuții de serviciu în sensul celor evocate în actul de sesizare, fiind indicate în cuprinsul cererii de recurs în casație fragmente din declarațiile mai multor martori.
În al treilea rând, s-a arătat că explicația abordării pe care a avut-o în prezenta cauză instanța de apel este aceea că, în dosarul nr. x/2/2014, prin hotărârea nr. 134/A din 15.04.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus achitarea inculpatului A sub aspectul acuzațiilor de sprijinire a unui grup infracțional organizat și complicitate la evaziune fiscală. Aspectul esențial este legat de starea de fapt din acest dosar, care a fost aceea că, în perioada mai 2011 - iunie 2012, A și-ar fi exercitat necorespunzător atribuțiile de serviciu, prin neefectuarea de controale sau efectuarea de controale ineficiente asupra activității G.
În virtutea puterii de lucru judecat, s-a arătat că, în prezenta cauză (dosarul nr. x/2/2019) nu mai putea fi discutată chestiunea exercitării atribuțiilor lui A, iar instanța de apel a rezumat înțelegerea dintre A și F la funcția primului, iar nu la modul în care acesta și-a exercitat-o.
Astfel, ca efect al celor două hotărâri definitive, ambele beneficiind de autoritate de lucru judecat, reiese că recurentul A s-ar fi înțeles cu F să protejeze activitatea ilegală a G S.R.L. în schimbul unor sume de bani pe care le-ar fi și primit (hotărârea nr. 238/A din 24.09.2024), chiar în timpul în care împiedica activitatea evazionistă declanșând controale asupra G S.R.L. și revocându-i autorizația de antrepozit fiscal (hotărârea nr. 134/A din 15.04.2019).
Pe de altă parte, potrivit actului de sesizare, sumele de bani nu au fost remise dintr-odată (la momentul înțelegerii), ci în plăți fracționate lunare (în perioada mai 2011 -aprilie 2012). Or, potrivit celor două hotărâri definitive, rezultă că F ar fi dat sume de bani sub formă de mită lui A știind tocmai că activitatea evazionistă nu îi era protejată chiar de funcționarul despre care se pretinde că ar fi primit bani, adică știind că înțelegerea era încălcată.
Având în vedere argumentele prezentate, s-a arătat că natura primirii sumelor de bani de către recurentul A nu a fost una coruptivă, în sensul art. 289 C. pen.
Pe cale de consecință, recurentul inculpat a solicitat în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea Deciziei penale nr. 238/A din 24.09.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Penală în dosarul nr. x/2/2019 și achitarea acestuia pentru fapta pentru care a fost trimis în judecată.
În susținerea cererii în recurs în casație recurenta B a invocat aceleași motive de recurs în casație ca și recurentul inculpat A, fiind formulate printr-o cerere comună, astfel că nu vor mai fi reluate.
În plus, pe lângă argumentele expuse anterior, care vizează un element real, privitor la faptă, recurenta inculpată a arătat că în cazul acesteia subzistă și un argument referitor la elementele de latură subiectivă, cu privire la aceasta reținându-se forma complicității la infracțiunea de luare de mită, astfel că era esențial să fi cunoscut, fie cel puțin să fi prevăzut că sumele de bani pe care le-ar fi primit proveneau dintr-o activitate infracțională.
Astfel, pe de o parte, s-a arătat că relațiile profesionale cu societatea de avocatură la care lucra recurenta B nu doar că este dovedit, dar a intrat în puterea lucrului judecat prin intermediul hotărârii nr. 134/A din 15.04.2019, pronunțate în dosarul nr. x/2/2014 de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin urmare, existența acestor raporturi contractuale constituie un fapt care nu mai poate intra în obiectul probațiunii în prezenta cauză, el fiind deja dovedit în mod definitiv că există (s-a precizat că perioada infracțională la care s-a raportat acest fapt în dosarul nr. x/2/2014 este mai 2011 - iunie 2012, care se suprapune peste cea din prezentul dosar).
Pe de altă parte, s-a arătat că aprecierea instanței de apel în sensul că „existența unor asemenea relații profesionale nu afectau cu nimic desfășurarea activităților infracționale ce formează obiectul prezentei cauze" contrazice din nou hotărârea nr. 134/A din 15.04.2019, în care se subliniază că, dimpotrivă, această relație profesională este „de natură să ofere o altă posibilă explicație a sumelor plătite”.
Or, ca efect al celor două hotărâri definitive, ambele beneficiind de autoritate de lucru judecat, situația judiciară a recurentei B arată că aceasta a primit unele sume de bani, dar nu s-a stabilit dacă primirea sumelor de bani de către aceasta s-ar fi realizat cu titlu de mită și nici dacă aceasta ar fi cunoscut sau prevăzut o atare semnificație a faptului primirii acestor sume, astfel că acțiunea inculpatei nu realizează nici condițiile de tipicitate subiectivă specifice complicității la infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen.
În cuprinsul cererii de recurs în casație recurentul inculpat C a indicat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
În cuprinsul cererii de recurs în casație, recurentul inculpat C a expus, pe scurt, soluțiile pronunțate în primul și al doilea ciclu procesual, situația de fapt astfel cum a fost reținută prin actul de sesizare al instanței, precum și argumentele instanței de apel cu privire la soluția pronunțată.
În dezvoltarea motivelor de recurs în casație, recurentul a invocat că fapta sa de luare de mită pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, susținând că aceasta nu a fost săvârșită în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea sau întârzierea unor acte ce intră în îndatoririle sale de serviciu ori în legătură cu îndeplinirea unor acte contrare acestora.
Recurentul inculpat a arătat că elementul material al laturii obiective al infracțiunii de luare de mită, în forma reținută în sarcina sa, îl constituie exclusiv primirea sumei de 960.000 euro, astfel că doar primirea efectivă a sumei de bani poate constitui infracțiune, iar în situația în care mituitorul nu a predat suma de bani, lipsește verbum regens -elementul material al laturii obiective. Recurentul a arătat că nu a primit suma de 960.000 euro, aspect ce a fost confirmat, tacit, și de către instanța de control judiciar, care a menționat că, în prezentul dosar, infracțiunea s-a consumat la momentul realizării acțiunii ce reprezintă elementul material, primirea (banilor), chiar dacă ulterior funcționarul nu a realizat actul promis sau mituitorui nu a predat suma.
Totodată, având în vedere susținerea instanței de control judiciar potrivit căreia nu prezintă relevanță faptul că protecția pe care inculpații trebuiau să o asigure lui F și societății G nu a fost realizată în vreuna dintre modalitățile susținute prin actul de sesizare, fiind suficientă existența unei înțelegeri circumscrise acestui scop, în baza căreia inculpații să fi primit sume de bani necuvenite, recurentul inculpat a apreciat că fapta de luare de mită nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu a fost săvârșită în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea actelor ce intră în îndatoririle sale de serviciu, sau în legătură cu îndeplinirea unor acte contrare îndatoririlor de serviciu, în așa fel încât activitatea nelegală desfășurată de societatea G S.R.L. să fie protejată.
Pentru motivele dezvoltate pe larg în cererea scrisă, recurentul inculpat C a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale nr. 238/2024 din data de 24.09.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, Secția penală, în dosarul nr. x/2/2019, iar rejudecând să se dispună achitarea acestuia, având în vedere fapta comisă de acesta nu este prevăzută de legea penală.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, sub nr. x/1/2024.
La data de 19.11.2024, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție – Secția Judiciară, a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat, respingerea ca inadmisibile a cererilor de recurs în casație formulate de inculpații A, B, C, întrucât nu sunt incidente cazurile de recurs în casație prev. de art. 438 pct. 7 și pct. 8 C. proc. pen.
Ministerul Public a arătat în concluziile scrise, în esență, că argumentația recurenților se bazează exclusiv pe presupusele contradicții factuale ce există în cuprinsul probatoriului administrat în cauză și reținut ca atare de instanță în motivarea deciziei prin care a contestat că faptele există, constituie infracțiuni și au fost săvârșite de către inculpați, pentru ca, ulterior, să dispună soluția de încetare a procesului penal. Totodată, s-a precizat că recurenții solicită, de fapt, o reapreciere a probelor administrate în cauză și stabilirea unei alte situații de fapt decât e cea reținută de instanța de apel, o altă interpretare dată probelor administrate în cauză, aspecte care în opinia parchetului nu pot fi cenzurate în recurs în casație.
La dosar a fost depus raportul întocmit de magistratul-asistent desemnat care a arătat că motivele invocate se circumscriu doar formal cazurilor de recurs în casație invocate.
Examinând admisibilitatea în principiu a cererile de recurs în casație formulate recurenții inculpați A, B și C împotriva deciziei penale nr. 238/A din 24 septembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, Înalta Curte constată că acestea sunt inadmisibile pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 440 alin. (2) C. proc. pen., cu titlul marginal „Admiterea în principiu”, dacă cererea de recurs în casație nu este formulată în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434 C. proc. pen. (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) și (6) C. proc. pen. (privind persoanele îndreptățite a promova recursul în casație), art. 437 C. proc. pen. (referitoare la conținutul cererii) și art. 438 C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casație), instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.
Verificând, așadar, chestiunile pur formale ale cererii de recurs în casație, în raport de fiecare dintre recurenții inculpați A, B și C, se constată următoarele:
1.Recurentul inculpat A a formulat recurs în casație la data de 25 octombrie 2024 (filele 3-10, dosar x/1/2024) împotriva deciziei penale nr. 238/A din 24 septembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, cu respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 435 C. proc. pen., având în vedere că hotărârea instanței de apel i-a fost comunicată la adresa de domiciliu (str. (...), București, sector (...)) la data de 27 septembrie 2024 (fila 5 dosar ÎCCJ - supliment) și la cabinetul avocatului ales (str. (...), București, sector (...)) la data de 27 septembrie 2024 (fila 3 dosar ÎCCJ - supliment).
Decizia penală nr. 238/A din 24 septembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, face parte din categoria hotărârilor supuse recursului în casație, conform art. 434 C. proc. pen., fiind pronunțată de curtea de apel ca instanță de apel.
Referitor la cerințele prevăzute la art. 436 alin. (1) din C. proc. pen., privind titularii cererii de recurs în casație, se reține că cererea a fost formulată de recurentul A, în calitate de inculpat.
Cu privire la condițiile prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a, b) și d) C. proc. pen. sunt menționate: numele, prenumele și domiciliul recurentului A, hotărârea care se atacă (decizia nr. 238/A din 24 septembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală), iar cererea poartă semnătura avocatului care a redactat cererea de recurs în casație și care a atașat împuternicirea avocațială seria B (...), din data de 25 octombrie 2024 (fila 13 dosar x/1/2024).
În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c din C. proc. pen., în cuprinsul cererii de recurs în casație au fost indicate cazurile de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală și în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.
2. Recurenta inculpată B a formulat recurs în casație la data de 25 octombrie 2024 (filele. 3-10, dosar x/1/2024) împotriva deciziei penale nr. 238/A din 24 septembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, cu respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 435 C. proc. pen., având în vedere că hotărârea instanței de apel i-a fost comunicată la adresa de domiciliu (str. (...), București, sector (...)) la data de 27 septembrie 2024 (fila 2 dosar ÎCCJ - supliment) și la cabinetul avocatului ales (str. (...), București, sector (...)) la data de 27 septembrie 2024 (fila 4 dosar ÎCCJ - supliment).
Decizia penală nr. 238/A din 24 septembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, face parte din categoria hotărârilor supuse recursului în casație, conform art. 434 C. proc. pen., fiind pronunțată de curtea de apel ca instanță de apel.
Referitor la cerințele prevăzute la art. 436 alin. (1) din C. proc. pen., privind titularii cererii de recurs în casație, se reține că cererea a fost formulată de recurenta B, în calitate de inculpată.
Cu privire la condițiile prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a, b) și d) C. proc. pen. sunt menționate: numele, prenumele și domiciliul recurentei B, hotărârea care se atacă (decizia nr. 238/A din 24 septembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală), iar cererea poartă semnătura avocatului care a redactat cererea de recurs în casație și care a atașat împuternicirea avocațială seria B (...), din data de 25 octombrie 2024 (fila 13 dosar x/1/2024).
În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c din C. proc. pen., în cuprinsul cererii de recurs în casație au fost indicate cazurile de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală și în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.
3. Recurentul inculpat C a formulat recurs în casație la data de 29 octombrie 2024 (filele. 14-23, dosar x/1/2024) împotriva deciziei penale nr. 238/A din 24 septembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, cu respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 435 C. proc. pen., având în vedere că hotărârea instanței de apel i-a fost comunicată la adresa de domiciliu (com. Cristian, sat X, str. (...) ap.(...), jud. Sibiu) în data de 30 septembrie 2024 (fila 6 dosar ÎCCJ - supliment) și la adresa la care locuiește efectiv (București, Str. (...), bl. (...) ap. (...), sector (...)) – prin afișarea înștiințării, la data de 27 septembrie 2024 (filele 9-10 dosar ÎCCJ - supliment).
Decizia penală nr. 238/A din 24 septembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, face parte din categoria hotărârilor supuse recursului în casație, conform art. 434 C. proc. pen., fiind pronunțată de curtea de apel ca instanță de apel.
Referitor la cerințele prevăzute la art. 436 alin. (1) din C. proc. pen., privind titularii cererii de recurs în casație, se reține că cererea a fost formulată de recurentul inculpat C, în calitate de inculpat.
Cu privire la condițiile prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a, b) și d) C. proc. pen. sunt menționate: numele, prenumele și domiciliul recurentului C, hotărârea care se atacă (decizia nr. 238/A din 24 septembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală), iar cererea poartă semnătura avocatului care a redactat cererea de recurs în casație și care a atașat împuternicirea avocațială seria B (...), din data de 29 octombrie 2024 (fila 24 dosar x/1/2024).
În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c din C. proc. pen., în cuprinsul cererii de recurs în casație au fost indicat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Referitor la condiția de admisibilitate prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c din C. proc. pen., se impune a se menționa că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casație. În etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.
Preliminar, Înalta Curte reține că deși în cauză nu s-a dispus o soluție de condamnare, instanța de apel a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de tipicitate obiectivă ale infracțiunilor pentru care s-a dispus încetarea procesului penal. Astfel, în ceea ce-l privește pe recurentul inculpat C, alături de cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., indicat expres de acesta, va fi analizat implicit și cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct.8 C. proc. pen.(în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal), ținând seama de soluția de încetare a procesului penal și de faptul că în motivele evocate de recurent, pe care și-a fundamentat cererea de achitare, se indică lipsa elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii.
Înalta Curte notează că din modalitatea de reglementare a recursului în casație, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, așadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că aspectele de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurenți să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată, astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.
Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.
În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se reține că acesta vizează exclusiv situațiile în care fapta concretă, pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare, nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare sau cele în care instanța a ignorat o normă de dezincriminare a faptei, în ansamblul său ori ca efect al modificării unor elemente constitutive, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între activitatea factuală și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.
Pe de altă parte, trebuie menționat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., nu pot fi analizate aspecte în legătură cu latura subiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii, cu încadrarea juridică reținută faptei cu titlu definitiv de instanța de apel, nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supusă cenzurii starea de fapt reținută de instanța de apel.
În decizia pronunțată de instanța de apel s-a arătat, în mod expres, că obiectul probațiunii constă în dovedirea următoarelor împrejurări de fapt, corespunzătoare conținutului legal al infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000:
- existența unei înțelegeri între F și inculpații A, C și D, referitoare la primirea de către aceștia din urmă a unor sume de bani, în legătură cu modalitatea în care ar fi trebuit să își exercite atribuțiile de serviciu în ceea ce privește activitatea evazionistă desfășurată prin intermediul S.C. G S.R.L.;
- existența unor acțiuni de primire de către inculpați a unor sume de bani necuvenite, provenite de la F, prin intermediul unor alte persoane;
- existența unor acțiuni întreprinse de inculpata B prin care a facilitat primirea unor sume de bani de către inculpatul A de la F, în baza unei înțelegeri dintre aceștia referitoare la modalitatea de exercitare a unor atribuții de serviciu.
S-a subliniat că nu prezintă relevanță faptul că protecția pe care inculpații trebuiau să o asigure lui F și societății G nu a fost realizată în vreuna dintre modalitățile susținute prin actul de sesizare, fiind suficientă existența unei înțelegeri circumscrise acestui scop, în baza căreia inculpații să fi primit sume de bani necuvenite.
Deși, în motivarea recursului în casație, recurenții A și B au afirmat că nu solicită și nu urmăresc reconfigurarea sau reanalizarea stării de fapt reținută prin decizia recurată și nici declanșarea unei noi evaluări, în realitate, din analiza formală a motivelor invocate se desprinde concluzia că se tinde la o reinterpretare a probatoriului. Or, cazul de casare invocat de recurenți nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, reexaminarea materialului probator ori stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii atacate făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi cenzurate statuările în fapt ale instanțelor inferioare, jurisprudența instanței supreme fiind constantă în acest sens (deciziile nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, încheierile 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 195/RC din 21 martie 2023, nr. 368/RC din 13 iunie 2023 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală).
Analiza probatoriului, cu accent pe forța probantă a mijloacelor de probă, pentru a susține vinovăția sau lipsa acesteia și netemeinicia deciziei instanței de apel, nu se poate realiza în procedura pendinte.
Astfel, în condițiile în care, recurenții inculpați A și B critică situația de fapt reținută de instanța de apel, argumentația acestora bazându-se pe presupusele contradicții factuale ce ar exista în cuprinsul probatoriului administrat în cauză, precum și latura subiectivă a infracțiunii reținute în sarcina inculpatei B motivele de recurs nu pot fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Pe de altă parte, Înalta Curte reține că nici argumentele recurentului C nu vizează invocarea unui motiv real de casare în baza art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., ci contestarea stării de fapt reținută prin decizia recurată. Astfel, recurentul a afirmat că nu a primit suma de 960.000 euro, aspect care reprezintă o contestare a stării de fapt și care nu este admisibilă în recursul în casație. Totodată, a susținut că fapta nu a fost săvârșită în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea actelor ce intră în îndatoririle sale de serviciu, sau în legătură cu îndeplinirea unor acte contrare îndatoririlor de serviciu, însă nu a indicat niciun argument în acest sens. Recurentul C s-a limitat la a face referire la concluzia instanței de apel referitoare la lipsa de relevanță a existenței unei protecții din partea inculpaților asupra lui F și a societății G, fiind suficientă existența unei înțelegeri circumscrise acestui scop, în baza căreia inculpații să fi primit sume de bani necuvenite.
Instanța de recurs amintește că practica instanței supreme a statuat în sensul că indicarea formală a unuia din cazurile de casare prevăzute de lege, fără ca argumentele aduse în susținere să se subsumeze în mod real acestuia, nu este suficientă pentru constatarea admisibilității cererii de recurs în casație (încheierea nr. 80/RC din 14 martie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/250/2016, încheierea nr. 238/RC din 26 mai 2021 pronunțată în dosarul nr. x/93/2018, încheierea nr. 347 din 07 octombrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/328/2018).
Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că recurenții inculpați A, B și C au invocat în mod formal cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. pen., aspect ce nu echivalează cu îndeplinirea cumulativă a condițiilor impuse de lege pentru exercițiul căii de atac.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că cererile de recurs în casație formulate de recurenții inculpați nu îndeplinesc toate condițiile prevăzute în mod cumulativ de dispozițiile legale, motiv pentru care, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibile, cererile de recurs în casație formulate de recurenții inculpați A, B și C împotriva deciziei penale nr. 238/A din 24 septembrie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere culpa procesuală, va obliga recurenții inculpați la plata sumei de câte 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE:
Respinge, ca inadmisibile, cererile de recurs în casație formulate de recurenții inculpați A, B și C împotriva deciziei penale nr. 238/A din 24 septembrie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală.
Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 ianuarie 2025.