Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 1781 din data de 01.08.2024, Judecătoria Iași, în temeiul art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. raportat la art. 17 alin. (2) C. proc. pen., cu referire la art. 16 alin. (1) lit. c C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A pentru săvârșirea infracțiunii de lovirea sau alte violențe, prev. de art. 193 alin. (2) C. pen., întrucât nu au existat probe că aceasta a săvârșit infracțiunea ce a făcut obiectul acțiunii penale.
A respins acțiunea civilă formulată de partea civilă B, ca neîntemeiată.
În temeiul art. 398 C. proc. pen., raportat la art. 275 alin. (3) C. proc. pen., și cu referire la art. 272 alin. (1) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași.
Prin decizia penală nr. 73 din 30 ianuarie 2025, Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul art. 425 alin. (1) pct. 2 lit. a C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași împotriva sentinței penale nr. 1781/01.08.2024 pronunțată de Judecătoria Iași, în dosarul nr. x/245/2022, în temeiul art. 423 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen., a desființat în parte sentința penală apelată în latură penală, și, în rejudecare, în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul A la pedeapsa amenzii de 4.500 lei constând în 180 zile-amendă cu o valoare de 25 lei/zi amendă, pentru săvârșirea la data de 21.02.2020 a infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen. împotriva persoanei vătămate B.
În temeiul art. 63 C. pen., a atras atenția inculpatului că în cazul neexecutării cu rea-credință, a pedepsei amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuiește cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, unei zile-amendă urmând să îi corespundă o zi de închisoare.
În temeiul art. 64 alin. (1) C. pen., a adus la cunoștința inculpatului că în cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din motive neimputabile persoanei condamnate, cu consimțământul acesteia, instanța va înlocui obligația de plată a amenzii neexecutate cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a obligat pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de soluționarea prezentului dosar penal, pentru etapa urmăririi penale, pentru etapa camerei preliminare și judecății în primă instanță.
A menținut toate celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu sunt contrare prezentei decizii.
În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași au rămas în sarcina statului.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în drept, faptele inculpatului A care, la data de 21.02.2020, în jurul orei 13:00, a lovit cu pumnul în zona feței pe persoana vătămată B, cauzându-i suferințe fizice și leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 1-2 zile de îngrijiri medicale, îndeplinesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 193 alin. (2) C. pen.
În ceea ce privește situația de fapt, s-a reținut, în esență, că, din examinarea probelor administrate în cursul procesului penal, rezultă că între persoana vătămată B și inculpatul A a avut loc un conflict verbal, care, ulterior, a degenerat, iar inculpatul i-a aplicat persoanei vătămate o lovitură cu mâna stângă în zona feței, fapt care a produs leziuni localizate în buza superioară dreaptă și excoriație pe piramida nazală, necesitând pentru vindecare un număr de 1-2 zile de îngrijiri medicale.
Astfel, din declarațiile concordante date de către persoana vătămată B în cursul urmăririi penale, judecata în primă instanță și apel, instanța a constatat că între inculpatul A și persoana vătămată a intervenit un conflict generat de deteriorarea de către martorul C a unei perechi de ochelari aparținând fiicei inculpatului.
În acest context, la data de 21.02.2021, în timp ce martorul C a ieșit de la școală și s-a urcat în autoturismul condus de persoana vătămată, inculpatul A a intenționat să urce cu forța în autoturismul persoanei vătămate pentru a discuta în vederea recuperării ochelarilor aparținând fiicei sale, care se aflau pe bancheta din spate a vehiculului, fără a avea permisiunea persoanei vătămate.
În acest sens, după ce martorul C a urcat pe bancheta din dreapta spate a vehiculului, inculpatul a încercat să o oprească pe persoana vătămată B să plece și a deschis portiera din stânga spate și a introdus piciorul drept în vehicul pentru a preveni punerea sa în mișcare.
S-a reținut că împrejurările sus menționate au fost expuse în mod similar atât în declarațiile persoanei vătămate B, cât și ale martorului C și ale inculpatului A date în cursul urmăririi penale, judecății în primă instanță și în apel.
În continuare, curtea a reținut că persoana vătămată a reacționat la acțiunea inculpatului de a pătrunde parțial în autoturism prin acțiuni repetate de lovire și apăsare cu portiera din stânga spate a vehiculului asupra corpului inculpatului cu scopul de a-l determina să renunțe la intenția acestuia. Acțiunile repetate de lovire și împingere cu portiera dintre inculpat și persoana vătămată au fost, de asemenea, recunoscute, fără rezerve de către ambele părți implicate prin declarațiile date în cursul procesului penal, fiind confirmate și de către martorul ocular C, care se afla pe bancheta din spate a autoturismului.
Curtea a constatat că în mod greșit instanța de fond a reținut lipsa unor probe relevante care să poată înlătura prezumția de nevinovăție a acestuia cu privire la acțiunea inculpatului A de lovire a persoanei vătămate cu pumnul în zona feței în condițiile în care latura materială a infracțiunii de lovire sau alte violențe, urmarea imediată și legătura directă de cauzalitate au rezultat în mod neîndoielnic din declarațiile persoanelor implicate, a martorului ocular C și concluziile certificatului medico legal nr. 21586/21.02.2020 emis de IML Iași.
Astfel, s-a reținut că aplicarea de către inculpatul A a unei lovituri cu pumnul în zona feței persoanei vătămate a fost susținută prin declarațiile concordante ale victimei, versiunea expusă de către aceasta fiind constantă pe tot parcursul procesului penal, inclusiv prin declarația dată în fața instanței de control judiciar, iar existența unor elemente aparent contradictorii pot fi justificate de trecerea unui timp îndelungat. Pe de altă parte, aceste contradicții nu vizează elementele esențiale privind modalitatea de desfășurare a conflictului derulat între părți.
Contrar celor reținute de către instanța de fond, curtea a apreciat că martorul ocular C a relatat în mod real desfășurarea evenimentelor prin intermediul declarației date în cursul urmăririi penale, inclusiv cu privire la perceperea directă și nemijlocită a loviturii aplicate de inculpat persoanei vătămate, iar modalitatea de descriere a conflictului dintre tatăl său și inculpat a reieșit și din conținutul convorbirii purtate de martor cu operatorul serviciului unic de urgență 112, căruia i-a relatat faptul că „este un om care dă în tatăl meu”.
Deși prin declarația dată la data de 13.02.2024, martorul C a precizat că nu a văzut cum inculpatul a lovit-o pe persoana vătămată, ci doar gestul acestuia de a se apropia cu mâna de fața ei, deoarece a observat persoanele implicate în conflict doar de la gât în jos în poziția în care se afla, curtea a apreciat că toate celelalte declarații ale aceluiași martor din cursul judecății în primă instanță și în apel expun o situație de fapt similară care se înscrie în cursul normal al evenimentelor expuse de părțile implicate în conflict.
Astfel, martorul C a relatat prin declarațiile date în cursul urmăririi penale, a judecății în primă instanță și în apel faptul că a perceput lovitura de pumn aplicată de inculpat persoanei vătămate din poziția în care se afla, așezat pe bancheta din spate, iar zona corpului unde a fost lovită victima, coroborat cu intensitatea și urmările loviturii corespund pe deplin cu constatările din cadrul certificatului medico legal nr. 21586/21.02.2020 emis de IML Iași.
Faptul că martorii D și E, care au intervenit la fața locului, în calitate de polițiști, urmare a apelurilor formulate la Serviciul unic de urgență 112, nu au perceput urme vizibile de violență asupra feței persoanei vătămate nu contravin constatărilor efectuate de medicul legist în aceeași zi, în condițiile în care leziunile au fost localizate pe fața vestibulară, interioară, a buzei superioare laterale dreapta, cu infiltrat hemoragic de 2/1cm și nu puteau fi vizibile din exteriorul feței.
Aceleași considerente privind imposibilitatea obiectivă de a percepe urmele exterioare ale loviturii asupra feței persoanei vătămate au fost aplicate și în ceea ce privește declarațiile martorului F, care au fost valorificate de instanța de fond prin pronunțarea unei soluții de achitare a inculpatului în temeiul lipsei probelor privind săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen.
Curtea a reținut că instanța de fond a apreciat în mod greșit asupra lipsei de relevanță a declarației martorului ocular C motivat de existența unor contradicții asupra perceperii loviturii aplicate persoanei vătămate (declarația dată la data de 13.02.2024), în condițiile în care acesta a precizat în mod constant detalii relevante asupra poziției în care se aflau inculpatul și persoana vătămată și asupra modalității în care a acționat inculpatul.
Astfel, martorul a menționat că, ulterior declarației date la Judecătoria Iași la data de 13.02.2024, a început să își aducă aminte mai bine cele întâmplate și a putut să vadă cum inculpatul a lovit-o pe persoana vătămată, deoarece aceasta stătea în poziție aplecată spre înainte în timp ce împingea portiera autoturismului spre inculpat, desfășurarea evenimentelor fiind vizibilă din poziția în care se afla.
În aceleași împrejurări și pentru aceleași motive, curtea a reținut și aplicarea de către inculpatul A a unei lovituri de sus în jos în zona feței persoanei vătămate, care i-au produs acesteia excoriația pe piramida nazală constatată prin certificatul medico-legal nr. 21586/21.02.2020 emis de IML Iași și care nu putea fi percepută cu ușurință de către martorii D și E raportat la dimensiunea redusă de 1-3 cm și localizarea acesteia în lateralul piramidei nazale.
Curtea de apel a considerat că relevantă în stabilirea situației de fapt este și declarația dată de inculpatul A în fața Curții de Apel Iași, care a precizat că a deschis portiera din stânga spate a vehiculului părții civile, s-a interpus între portieră și mașină, a introdus un picior în interiorul vehiculului, moment în care persoana vătămată a început să îl lovească cu portiera în mod repetat, iar inculpatul l-a împins cu mâna în zona pieptului.
Se constată, astfel, că inculpatul a recunoscut că, pentru a se elibera din poziția în care se afla, fiind lovit în mod repetat cu portiera de către persoana vătămată, a împins-o. Însăși această acțiune de împingere, recunoscută de inculpat, constituie o formă de violență în sensul legii penale. În contextul în care întregul incident a fost generat de acțiunea ilicită a inculpatului, care a încercat să intre în autoturismul persoanei vătămate fără acordul acesteia, nu poate fi reținută nicio cauză justificativă sau de neimputabilitate în favoarea inculpatului în ceea ce privește acțiunea violentă împotriva persoanei vătămate, chiar dacă scopul principal a fost acela de a se apăra.
Pentru aceste motive, curtea a reținut ca fiind reală situația de fapt expusă de persoana vătămată B și martorul C cu privire la modalitatea de desfășurare a evenimentelor și a înlăturat, ca nefondate, apărările inculpatului A expuse în declarațiile date în cursul procesului penal prin care a susținut că nu a lovit-o pe persoana vătămată, iar aceasta ar fi simulat existența unei agresiuni pentru a se răzbuna.
Prin urmare, examinând acuzația în materie penală adusă inculpatului A, curtea a constatat că fapta imputată acestuia există, constituie infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen. și a fost săvârșită cu vinovăție, în modalitatea expusă în actul de sesizare a instanței.
La data de 03 martie 2025, inculpatul A a declarat recurs în casație împotriva deciziei penale nr. 73 din 30 ianuarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/245/2022.
În motivarea cererii de recurs în casație, recurentul a criticat, sub un prim aspect, faptul că instanța de apel a admis apelul fără a readministra declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare, respectiv fără reaudierea martorilor G, D, E și F, încălcându-se, astfel, dispozițiile prevăzute de art. 41 alin. (1) pct. 2 lit. a C. proc. pen., și a solicitat, totodată, reinterpretarea declarației martorului C din data de 13.02.2024, precum și propriile declarații.
În al doilea rând, recurentul a susținut că nu a lovit pe persoana vătămată B, acest aspect reieșind, fără niciun dubiu, din totalitatea probatoriilor administrare în prezenta cauză și a criticat faptul că instanța de apel a decis să îl condamne plecând de la împrejurarea că a precizat, în fața instanței de apel, că a împins persoana vătămată în zona pieptului pentru a se elibera din acțiunea de împingere a portierei de către aceasta din urmă, chiar dacă acuzația Ministerului Public consta în aceea că persoana vătămată a fost lovită cu pumnul în zona feței.
Așadar, recurentul a criticat că instanța de apel a încălcat dispozițiile prevăzute de art. 371 C. proc. pen. vizând obiectul judecății, fiind condamnat pentru o pretinsă acțiune de „împingere” a persoanei vătămate, acțiune care nu a reprezentat obiectul și limitele învestirii instanței, acuzația fiind aceea că persoana vătămată a fost lovită de către recurent cu pumnul în zona feței, iar pretinsele vătămări cauzate de această lovitură s-au concretizat într-o serie de leziuni la nivelul feței, cum a precizat anterior.
Astfel, instanța de apel a procedat la condamnarea sa pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, simpla atingere fizică a unei persoane, fără provocarea unor leziuni sau suferințe fizice nefiind aptă a întruni elementele constitutive ale infracțiunii de lovire sau alte violențe.
În drept, recurentul a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Cu privire la cererea de recurs în casație formulată de către recurentul A, nu au fost depuse concluzii scrise.
După efectuarea comunicărilor prevăzute de art. 439 C. proc. pen., dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde a fost înregistrat, pe rolul Secției penale, la data de 21.03.2025, sub nr. x/245/2022.
Prin referatul din 21.03.2025, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 10 aprilie 2025.
Raportul întocmit de către magistratul asistent desemnat în cauză a fost depus la dosar la data de 07 aprilie 2025.
Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A împotriva deciziei penale nr.73 din data de 30 ianuarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, din perspectiva dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 440 C. proc. pen., care poartă titlul marginal „Admiterea în principiu”, dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434 art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438 instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.
Procedând la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată că cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A este introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen. și îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 434 C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casație.
Din examinarea cererii de recurs în casație rezultă și îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 436 alin. (1) și (6) C. proc. pen., cu precizarea că, deși inculpatul A nu a exercitat calea de atac a apelului în cauză, prin decizia pronunțată în apel s-a dispus condamnarea sa, iar recursul în casație vizează modificările aduse hotărârii de fond prin decizia din apel.
Deopotrivă, se constată că cererea de recurs în casație îndeplinește și cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a, b) și d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menționate numele și prenumele inculpatului, hotărârea care se atacă, domiciliul, precum și semnătura persoanei care exercită recursul în casație.
Raportat la criteriile de exigență ale condiției supuse analizei și la sfera cazurilor de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum au fost consacrate în practică și jurisprudență, Înalta Curte, judecătorul de filtru, reține prioritar faptul că, în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora), raportat la art. 438 C. proc. pen., care stabilește cazurile în care se poate face recurs în casație, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenței motivării cererii de recurs în casație și a unei concordanțe aparente a acesteia cu unul dintre motivele expres prevăzute de lege.
Totodată, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.
Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că ea urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen., instanța de recurs în casație examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație și care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) C. proc. pen.
Ca atare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.
În cauza de față, recurentul inculpat A a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.
Înalta Curte reține că sintagma „nu este prevăzută de legea penală”, circumscrisă cazului de casare invocat, vizează acele situații în care fie nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a infracțiunii, fapta neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința cărora a operat dezincriminarea.
Procedând, în aceste coordonate de principiu, la verificarea respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c C. proc. pen., se constată că deși recurentul și-a întemeiat, în drept, cererea de recurs în casație pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., din modul în care acesta a formulat motivele de recurs în casație rezultă că argumentele dezvoltate nu se circumscriu nici măcar formal cazului de recurs în casație invocat.
În concret, se reține că motivele invocate în cererea de recurs în casație vizează reevaluarea probatoriului administrat în cursul judecății și o presupusă încălcare a obiectului judecății de către instanța de control judiciar.
Or, solicitarea de reapreciere a probatoriului administrat, cu consecința schimbării situației de fapt reținută de instanța de apel, precum și o pretinsă încălcare a obiectului judecății nu se subsumează cazului prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel, în condițiile în care presupune un proces complex de analiză asupra împrejurărilor concrete ale cauzei, care intră în atributul exclusiv al instanței de fond/apel și nu pot fi cenzurate, prin urmare, în cadrul prezentului demers judiciar.
Formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casație, împrejurare ce atrage nerespectarea condiției de admisibilitate prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c C. proc. pen. De altfel, invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilității recursului în casație, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puțin la nivel teoretic, de a pune în discuție verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este cazul în speță.
Ca atare, Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată că, în raport de motivele cererii de recurs în casație coroborat cu prevederile art. 447 C. proc. pen., potrivit cărora, pe calea recursului în casație, instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. a fost invocat pur formal, cererea neavând aptitudinea de a declanșa controlul de legalitate al deciziei penale atacate, în limitele cazului de casare invocat.
Pentru considerentele expuse, constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A împotriva deciziei penale nr.73 din data de 30 ianuarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, nu îndeplinește condiția de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c C. proc. pen., în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, dispunând obligarea recurentului, conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE:
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A împotriva deciziei penale nr.73 din data de 30 ianuarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori.
Obligă pe recurent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 aprilie 2025.