Contract cu durată determinată. Recunoașterea dreptului uneia dintre părți de a denunța unilateral contractul, prin manifestarea voinței sale unilaterale, în lipsa unei stipulații contractuale în acest sens. Încălcarea dispozițiilor art. 1270 alin. (2) și art. 1276 alin. (1) şi (2) din Codul civil
Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Contractul/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul
Index alfabetic: Acțiune în pretenții
- Contract de prestări servicii
- Contract cu durată determinată
- Încetare contract
- Denunţarea unilaterală a contractului
- Principiul simetriei
- Admiterea recursului
C. civ., art. 1270 alin. (2), art. 1276 alin. (1)-(2), art. 1277
Prin voința unui singur partener contractual nu se poate desființa contractul decât în două situații: în prezența cauzelor autorizate de lege în acest sens, conform art. 1270 alin. (2) C. civ. și în prezența unei clauze contractuale prin care se atribuie uneia dintre părți dreptul de a denunța contractul prin manifestarea voinței sale unilaterale.
În condiţiile în care partea într-un contract încheiat pe durată determinată nu era titulara unui drept potestativ convențional, care să poată fi exercitat în condițiile art. 1276 C. civ. sau în condițiile anume convenite de părți, instanța de apel nu putea acorda valoare juridică manifestării sale unilaterale de denunțare a convenției.
Prin recunoaşterea dreptului uneia dintre părțile contractante de a denunța unilateral un contract încheiat pe durată determinată, prin manifestarea voinței sale unilaterale, în lipsa unei stipulații contractuale în acest sens (a unei clauze de dezicere, de dezangajare), instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 1270 alin. (2) și art. 1276 alin. (1) şi (2) C. civ.
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 661 din 27 martie 2025
Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/3/2021 pe rolul Tribunalului București, Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Administrația Națională B., pentru a fi obligată pârâta la plata sumei de 208 282,82 lei, reprezentând cota ce îi revine din contravaloarea serviciilor de pază prestate de către C. S.R.L., pentru perioada iunie - decembrie 2018.
Prin încheierea din 10 iunie 2021, instanța inițial învestită a admis excepția necompetenței materiale procesuale a instanței de contencios administrativ în soluționarea cauzei, excepție invocată din oficiu. A dispus trimiterea dosarului către Secția a VI-a civilă a Tribunalului București.
La această din urmă secție, cauza a fost înregistrată la data de 23 iulie 2021.
Prin sentința nr. 3176 din 9 decembrie 2021 a fost admisă acțiunea și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 208 282,82 lei, reprezentând cotă-parte din contravaloarea serviciilor de pază prestate în perioada iunie-decembrie 2018.
De asemenea, a fost obligată pârâta către reclamantă la plata sumei de 5271 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta, înregistrat la data de 18 septembrie 2023 pe rolul Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă.
Prin decizia nr. 1857 din 6 decembrie 2023 a fost admis apelul formulat de pârâtă și a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.
A fost obligată intimata-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2635,32 lei.
Împotriva deciziei nr. 1857 din 6 decembrie 2023, în termen legal, a declarat recurs recurenta-reclamantă A., înregistrat la data de 12 septembrie 2024 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.
Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:
Hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1266, art. 1267, art. 1270 și art. 1276 alin. (2) C. civ., critică subscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Anterior dezvoltării motivului de casare invocat, recurenta a făcut o succintă prezentare a raporturilor contractuale dintre părți.
Astfel, a arătat că reclamanta-recurentă, alături de alte patru entități, printre care și pârâta-intimată, sunt persoane juridice care au sediul și își desfășoară activitatea în incinta imobilului situat în București, Splaiul Independenței nr. (...).
În vederea asigurării pazei imobilului, toate cele 5 entități au încheiat acordul intitulat „Protocol organizare procedură atribuire contract servicii de pază [pentru obiectivele situate în Splaiul Independenţei nr. (...), Sector 6 București]”. Prin acest acord s-a convenit ca paza imobilului, de care urmau a beneficia toate părțile semnatare, să fie asigurată de o singură firmă de pază, recurenta urmând să fie responsabilă pentru organizarea procedurii de atribuire a contractului pentru prestări servicii pază și pentru depunerea diligențelor necesare pentru derularea contractului astfel încheiat. Totodată, prin art. 2 din Protocol s-a agreat o repartizare egală a costurilor serviciilor de pază între cele cinci entități, respectiv o cotă parte de 20% fiecare din totalul cheltuielilor.
Consecutiv încheierii Protocolului, recurenta a perfectat cu C. Acordul-Cadru de servicii nr. 2093 din 22 decembrie 2017, precum și contractul subsecvent nr. 2040 din 22 decembrie 2017, având ca obiect prestarea de servicii pază și intervenție pentru întregul imobil, cu o durată de 3 ani.
Conform Protocolului, recurenta-reclamantă a facturat lunar către pârâtă contravaloarea serviciilor de pază și a cheltuielilor administrative, în cuantumul convenit. Prin adresa nr. 7915/VE/9.05.2018, intimata-pârâtă a comunicat manifestarea sa de voință în sensul denunțării unilaterale a Protocolului, iar ulterior a refuzat să mai achite cota parte ce îi revenea din costul serviciilor de pază, ceea ce a determinat inițierea litigiului de față.
După prezentarea succintă a raporturilor contractuale dintre părți, recurenta a arătat că instanța de apel, constatând legalitatea manifestării de voință a pârâtei, de denunțare unilaterală a convenției, a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 1276 alin. (1) și alin. (2) C. civ.
Astfel, legea civilă permite părților să denunțe unilateral o convenție cu executare succesivă, numai atunci când acest drept le-a fost recunoscut expres de contract. Mai mult, Protocolul în discuție nu reprezenta, din punctul de vedere al părților semnatare, un contract cu executare succesivă, ci uno ictu, întrucât obligația principală asumată de reclamantă a fost aceea de a încheia, în nume propriu, dar în beneficiul tuturor entităților, un contract de pază.
Soluția pronunțată de instanța de apel contravine forței obligatorii a contractului, reglementată de art. 1270 C. civ.
A mai relevat recurenta că instanța de apel a încălcat și normele de drept material relative la interpretarea contractelor, prevăzute de art. 1266 și art. 1267 C. civ., potrivit cărora la stabilirea voinței concordante a părților se va ține seama de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, iar clauzele îndoielnice se interpretează potrivit naturii contractului. Or, instanța de prim control judiciar, statuând că părțile pot denunța unilateral contractul, în condițiile în care și-au manifestat voința de a beneficia de pază și de a contribui la plata acestuia, lăsând în sarcina exclusivă a reclamantei plata unor servicii de care continuă să beneficieze şi după denunţare, a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material privind interpretarea convențiilor.
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Administrația Națională B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât hotărârea instanței de apel este legală. A susținut, în esență, că denunţarea unilaterală, ca drept potestativ, permite părții dintr-un contract încheiat pe durată determinată să se dezică de raportul contractual, doar cu respectarea unui termen de preaviz, potrivit art. 1276 alin. (2) C. civ.
În drept, a invocat prevederile art. 490 și urm. C. proc. civ.
Recursul de față este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Instanța de apel, recunoscând dreptul uneia dintre părțile contractante de a denunța unilateral un contract încheiat pe durată determinată, prin manifestarea voinței sale unilaterale, în lipsa unei stipulații contractuale în acest sens (a unei clauze de dezicere, de dezangajare), a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 1270 alin. (2) și art. 1276 alin. (1) şi (2) C. civ.
Din coroborarea prevederilor legale suscitate rezultă că încetarea unui contract se realizează prin același mecanism ca și formarea contractului, prin voința concordantă a părților. Este vorba de regula simetriei cu privire la formarea și stingerea convenției (mutuus consensus, mutuus dissensus). Rezultă că prin voința unui singur partener contractual nu se poate desființa contractul decât în două situații: în prezența cauzelor autorizate de lege în acest sens, conform art. 1270 alin. (2) C. civ. și în prezența unei clauze contractuale atribuind uneia dintre părți dreptul de a denunța contractul prin manifestarea voinței sale unilaterale.
Instanța de apel a făcut o vădită confuzie între contractele încheiate pe durată determinată (atât cu executare uno ictu, cât și succesivă ori continuă) şi contractele încheiate pe durată nedeterminată. Doar în privința acestora din urmă legiuitorul a stipulat regula denunțării unilaterale în favoarea oricăreia dintre părți, prin art. 1277 C. civ.
Întrucât pârâta-intimată din prezenta cauză, parte într-un contract încheiat pe durată determinată, nu era titulara unui drept potestativ convențional, care să poată fi exercitat în condițiile art. 1276 C. civ. sau în condițiile anume convenite de părți, instanța de apel nu putea acorda valoare juridică manifestării sale unilaterale de denunțare a convenției.
În acest context, întrucât Protocolul încheiat de părți nu putea înceta înainte de termen decât prin consimțământul mutual în acest sens, din cauze autorizate de lege sau prin stipularea clauzei de denunțare unilaterală, devine de prisos a analiza dacă este vorba despre un contract cu executare uno ictu sau succesivă ori continuă. Doar condițiile de invocare a clauzei de dezicere se aplică diferit, după cum contractul este cu executare uno ictu sau succesivă. Or, inexistența unei atare clauze de dezangajare face inutilă analiza condițiilor regimului legal al clauzei.
Nici criticile relative la greșita aplicare a normelor de drept material privind interpretarea convenției, prevăzute de art. 1266 și art. 1267 C. civ. nu vor fi luate în analiză. Operațiunea de interpretare a contractului este necesară în situația folosirii improprii, greșite a terminologiei juridice sau a vocabularului uzual sau când există contradicție între manifestarea expresă de voință și voința internă, reală a părților.
O atare operațiune de interpretare, în speță, nu este necesară, întrucât este necontestată împrejurarea că, în convenția părților, nu există o clauză de denunţare unilaterală. Soluția instanței de apel este consecința directă a greșitei aplicări a dispozițiilor art. 1270 alin. (2), coroborate cu prevederile art. 1276 alin. (1) şi (2) și art. 1277 C. civ., care a recunoscut existența dreptului de dezangajare al pârâtei, parte într-o convenție cu durată determinată, în condițiile inexistenței unei asemenea stipulații contractuale.
Față de considerentele ce preced, potrivit art. 497 teza întâi raportat la art. 496 alin. (2) în referire la art. 488 alin.(1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul și a casat decizia atacată, cu consecința trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.