Şedinţa publică din data de 20 martie 2025
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 26 iunie 2023, sub nr. x/2023, reclamanţii A., B., C., D., E., F., în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Barourilor din România, Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, au solicitat în temeiul art. 14 si 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării:
- Hotărârii nr. 222/10-11 decembrie 2021 a Consiliului UNBR, prin care s-a stabilit că începând cu data de 01 ianuarie 2022, venitul de referinţă utilizat la stabilirea tuturor prestaţiilor de asigurări sociale se stabileşte la cuantumul de 3.066 RON;
- Hotărâri nr. 227/10-11 decembrie 2021 a Consiliului UNBR, prin care s-a stabilit majorarea cotei individuale de contribuţie obligatorie la 14%, urmând ca pentru anul 2022 cota de contribuţie să fie de 12%, în anul 2023 cota să fie de 13%, iar în anul 2024 cota de contribuţie să fie de 14%, din venitul brut lunar realizat din profesie;
- Hotărârii nr. 228/10-11 decembrie 2021 a Consiliului UNBR, prin care s-a stabilit ca începând cu 01 ianuarie 2022, pentru anul 2022, cota de contribuţie individuală obligatorie să fie de 12% din venitul brut lunar realizat din profesie.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1682 din 26 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Barourilor din România, Consiliul Uniuniii Naţionale a Barourilor din România, ca neîntemeiată şi a obligat reclamanţii în solidar la plata către pârâta UNBR a sumei de 800 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 1682 din 26 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs recurentele-reclamante A., E., C., B., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
Printr-un prim set de critici, recurentele-reclamante au învederat, în esenţă, că motivarea sentinţei atacate este contradictorie, întrucât pe de o parte, arată că motivele invocate sunt aparent apte a demonstra cazul bine justificat, însă respinge cererea motivând că nu au demonstrat îndeplinirea condiţiilor.
Totodată, pentru a putea fi probate toate afirmaţiile reclamanţilor este nevoie să se depună înscrisuri or acestea nu se află la reclamanţi, fiind deţinute de pârâte, iar acestea nu le-au depus, deşi sarcina probei temeiniciei emiterii actelor administrative este a emitentului actului. O parte din înscrisuri au fost depuse doar de reclamanţi în măsura în care acestea au fost publicate pe site-ul unbr.ro, publicarea făcându-se doar în limita a ceea ce doreşte să se facă public în interesul pârâtei şi nicidecum în interesul avocaţilor, iar instanţa de fond nu a dispus emiterea vreunei adrese către pârâtă pentru depunerea actelor în dovedirea emiterii celor trei hotărâri.
Astfel, deşi au cerut ca în cauză să fie depuse toate actele care au stat la baza emiterii actelor administrative, pârâtele s-au rezumat să depună la dosar un raport actuarial din anul 2020 şi cele 3 hotărâri contestate, acestea fiind publicate pe site-ul UNBR întrucât aveau interes să publice către avocaţi hotărârea cu privire la obligaţia acestora de plată a unei contribuţii mărite.
În ceea ce priveşte cazul bine justificat, recurentele-reclamante au susţinut că acesta constă în împrejurări vădite de fapt şi de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ, iar în privinţa celor 3 hotărâri emise de Consiliul UNBR, sunt împrejurări vădite de anulare a acestor acte administrative normative, întrucât au fost luate cu încălcarea atât a Legii nr. 72/2016, cât şi a Legii nr. 554/2004 cu privire la:
- încălcarea competenţei organelor (CUNBR) care au luat aceste hotărâri;
- competenţa privind aprobarea/modificarea/structura bugetului Casei de Asigurări a Avocaţilor - CAA; Consiliul UNBR nu are competenţa de aprobare a bugetului Casei de Asigurări a avocaţilor fără validarea lor de către Congresul avocaţilor;
- hotărârile nu sunt motivate, astfel încât să se poate verifica motivele;
- încălcarea principiului "nimeni nu poate judeca propria sa cauză";
- majorarea contribuţiei de până la 14% (12%-14%) nu conduce către majorarea pensiei avocaţilor, fiind încălcate toate principiile de aplicare a Legii nr. 72/2016 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări a avocaţilor.
Printr-un alt set de critici, recurentele-reclamante au apreciat că instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material, întrucât instanţa de fond analizează textele de lege indicate în motivarea celor trei hotărâri în sens eronat, odată apreciind că art. 67 din Legea 72/2106 ar fi aplicabil măsurilor de majorarea a contribuţiilor la sistemul de pensii al avocaţilor şi, pe de altă parte, reţine în mod eronat că articolul art. 65 lit. S) din Legea nr. 51/1995 ar putea la fel fi aplicabil în motivarea hotărârilor şi a competenţelor date de lege în sarcina Consiliului UNBR pentru a lua măsuri de majorarea a contribuţiilor pe o perioadă de 3 ani.
Totodată este important ca instanţa să aplice şi să analizeze dacă în contextul legislativ specific profesiei de avocat, reglementat de Legea nr. 51/1995 art. 65 lit. s) şi art. 20, 22 şi 67 din Legea nr. 72/2016, Consiliul UNBR poate lua astfel de măsuri fără aprobarea Congresului avocaţilor care este organul suprem de conducere al avocaţilor. Aşa cum bugetul este supus aprobării congresului avocaţilor în fiecare an, tot la fel şi o astfel de majorare a contribuţiilor nu trebuie interpretată că Legea nr. 51/1995 şi Legea nr. 72/2016 a dat competenţele şi atribuţiile astea în sarcina Consiliului UNBR fără aprobarea şi ratificarea măsurilor luate de Congresul avocaţilor.
Referitor la paguba iminentă, recurentele-reclamante au susţinut că, eventuala nerespectare a condiţiilor de majorare a pensiilor sau luarea unor hotărâri prin care avocaţii plătesc o taxă mai mare la un sistem de pensii condus deficitar sau taxele pe care le plătesc la sistemul de pensii nu se reflectă şi în plata unei pensii majorate în concordanţă cu taxa plătită, iar de aici rezultă un prejudiciu material.
Or, ca urmare a emiterii actelor administrative prin care se impune obligaţia avocaţilor de a plati o "taxă" majorată sub sancţiunea unor penalităţi de întârziere este evidentă paguba şi prejudiciul material, pentru că prin emiterea celor trei Hotărâri plătesc o taxă mai mare şi nu numai cu 3% asa cum s-ar deduce din interpretarea matematică, ci este o taxa majorată cu cel puţin 30% raportat la taxa minimă şi maximă de la care s-a trecut spre majorare, aşa încât atunci când prin actul administrativ se impune plata unor taxe/plăţi/contribuţii este evident şi prejudiciul material fără a putea explica mai mult decât despre faptul că se vorbeşte despre bani în sens material rezultă şi un prejudiciu material.
Dacă vor fi anulate cele 3 Hotărâri, Consilul UNBR ar trebui să restituie către cei 30.000 avocaţi din sistemul de pensii contribuţiile majorate pe o perioadă de 3 ani, astfel încât ori nu ar putea să plătească aceste sume ori sistemul ar suferi un faliment iminent, având în vedere sumele extaordinar de mari care se adună pe o perioadă de 3 ani.
În orice caz, orice plată în plus lunară se răsfrânge asupra bugetului personal şi asupra veniturilor fiecărui reclamant.
4. Apărările formulate în cauză
În cauză nu s-a formula întâmpinare.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentele-reclamante A., E., C., B. este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că au fost respectate dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere.
Instanţa de fond a analizat şi a răspuns punctual atât criticilor formulate de reclamanţi, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor privind cazul bine justificat şi paguba iminentă, cât şi apărărilor susţinute de pârâţi în acest sens.
Contrar susţinerilor recurentelor-reclamante, raţionamentul instanţei de fond nu poate fi apreciat ca fiind contradictoriu, aceasta reţinând în mod corect că, deşi la nivel de aparenţă motivele invocate prin cererea de chemare în judecată în susţinerea îndeplinirii condiţiei privind cazul bine justificat sunt apte să demonstreze îndeplinirea acestei condiţii, în urma analizei efectuate de instanţa de judecată, a rezultat că nu se probează în cauză.
Totodată, referitor la presupusa insuficienţă a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte reţine că recurentele-reclamante nu ţin cont de regulile de procedură aplicabile în cauză.
Astfel, potrivit regulilor probaţiunii, instituite prin art. 249 C. proc. civ., sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă (probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat).
Totodată, specificul litigiului de contencios administrativ nu determină o inversare a sarcinii probei, cu atât mai mult cu cât măsura suspendării executării actului administrativ constituie o măsură de excepţie, partea interesată fiind cea care trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.
Or, în cauză, pârâţii au depus actele administrative a căror suspendare se solicită şi documentaţia care a stat la baza emiterii acestora, iar reclamanţii nu au formulat prin cererea de chemare în judecată sau ulterior luării la cunoştinţă a înscrisurilor depuse de pârâţi nicio cerere privind suplimentarea probatoriului.
Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.
Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:
"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.
În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligaţie nerespectată de instanţa de fond în opinia recurentelor, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.
Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele şi aplicând dreptul incident, cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.
De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurente pe această cale se invocă, în esenţă, o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.
În acest context, nici ipoteza privind motivarea străină de natura cauzei nu se confirmă, cu atât mai mult cu cât aceasta ar presupune ca hotărârea să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce evident nu este cazul şi nici măcar recurentele-reclamante nu au susţinut că întreaga hotărâre recurată ar cuprinde motive străine de natura cauzei.
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.
În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentelor privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
Criticile recurentelor-reclamante privind aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, sunt nefondate.
În fapt, prin Hotărârea nr. 222/10-11 decembrie 2021 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România ("U.N.B.R.") s-a stabilit că începând cu data de 01 ianuarie 2022, venitul de referinţă utilizat la stabilirea tuturor prestaţiilor de asigurări sociale ale avocaţilor se stabileşte la cuantumul de 3.066 RON.
Prin Hotărârea nr. 227/10-11 decembrie 2021 a Consiliului UNBR s-a stabilit majorarea cotei individuale de contribuţie obligatorie la 14%, urmând ca pentru anul 2022 cota de contribuţie sa fie de 12%, în anul 2023 cota sa fie de 13%, iar în anul 2024 cota de contribuţie sa fie de 14%, din venitul brut lunar realizat din profesie, iar prin Hotărârea nr. 228/10-11 decembrie 2021 a Consiliului UNBR s-a stabilit ca începând cu 01 ianuarie 2022, pentru anul 2022, cota de contribuţie individuală obligatorie să fie de 12% din venitul brut lunar realizat din profesie.
La data de 26 iunie 2023, s-a formulat cerere de suspendare a Hotărârii nr. 222/10-11 decembrie 2021, Hotărâri nr. 227/10-11 decembrie 2021 şi a Hotărârii nr. 228/10-11 decembrie 2021, respinsă de prima instanţă.
Conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, odată sau după sesizarea instanţei de contencios administrativ, persoana vătămată poate să solicite suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Rezultă că, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.
În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Este adevărat că tot în practica instanţei supreme s-a statuat că aparenţa de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularităţii procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă unor motive ce ţin de fondul raportului de drept administrativ, de legalitatea substanţială a actului supus evaluării.
Dar îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu uşurinţă printr-o cercetare sumară a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.
Aşa cum s-a reţinut anterior, prin memoriul de recurs, reclamantele au invocat în esenţă drept motive ce ar reprezenta în înţelesul lor un caz bine justificat, aceleaşi argumente invocate şi în faţa instanţei de fond, care nu sunt de natură a reforma sentinţa recurată. Argumentele susţinute de reclamante nu reprezintă indicii suficiente pentru a răsturna prezumţia de legalitate a actului administrativ contestat, ci se constituie în critici ce pot reprezenta chiar temeiul contestaţiei administrative, iar acest aspect ar însemna o prejudecare a cererii în anulare într-un litigiu care are ca obiect suspendarea executării respectivului act.
Instanţa de recurs reţine că argumentele invocate de recurentele-reclamante privind nerespectarea prevederilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 72/2016, respectiv argumentaţia dezvoltată de acestea privind justificarea măsurilor dispuse prin actele contestate, la cauzele care au condus la creşterea contribuţiei sau la urmările pe care sistemul le va avea după aplicarea acestor contribuţii, la conţinutul sau calitatea raportului de evaluare actuarială, antamează chiar problema de drept ce trebuie dezlegată pe fondul cauzei, or, aşa cum s-a reţinut şi în precedent, în cadrul procedurii suspendării executării nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.
Aşadar, această împrejurare ar echivala practic cu o tranşare definitivă a acestor chestiuni, fapt ce este incompatibil cu limitele legale ale cadrului procesual trasat de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, aceste motive invocate de recurentele-reclamante nu pot fi apreciate ca împrejurări legate de starea de drept sau de fapt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului.
În acest context, Înalta Curte reţine ca nefondate şi criticile recurentelor-reclamante referitoare la încălcarea competenţei autorităţii pârâte prin adoptarea acestor hotărâri şi la nemotivarea hotărârilor a căror executare se solicită a fi suspendată.
Analizând critica privind competenţa autorităţii pârâte, în limitele legale ale cadrului procesual trasat de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, instanţa de recurs constată că în preambulul celor trei hotărâri în litigiu se indică ca temei de drept dispoziţiile art. 65 lit. s) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea prąfesiei de avocat, republicată, potrivit cu care "Consiliul U.N.B.R. are următoarele atribuţii: (...) s) alege şi revocă membrii Consiliului de administraţie al C.A.A., coordonează activitatea acestuia şi exercită controlul activităţii sale la sesizarea consiliului unui barou, a Comisiei permanente sau a Comisiei de cenzori a C.A.A.;" şi ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 72/2016 privind sistemul de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor, "(3) Cota procentuală prevăzută la alin. (1), precum şi sumele reprezentând cotele minimă şi maximă de contribuţie obligatorie prevăzute la alin. (2) se stabilesc, prin hotărâre, de Consiliul U.N.B.R., la propunerea Consiliului de administraţie al C.A.A., în funcţie de nevoile curente şi de perspectivă ale sistemului de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor."
Totodată, Hotărârea nr. 222/10-11 decembrie 2021 este întemeiată în drept şi pe prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 72/2016, potrivit căruia "(1) Venitul de referinţă utilizat la calculul prestaţiilor de asigurări sociale se stabileşte anual, prin hotărâre a Consiliului U.N.B.R., în raport cu: a) încasările realizate cu titlu de cote de contribuţie la sistemul de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor, în anul precedent celui pentru care se stabileşte acest venit; b) situaţia financiară a sistemului; c) evoluţia preliminată a sistemului, stabilită prin analiză actuarială."
În consecinţă, în mod corect a invalidat judecătorul fondului susţinerile părţilor reclamante în sensul că niciunul din textele de lege invocate în preambulul actelor administrative nu ar atribui competenţe în sarcina Consiliului de a majora contribuţiile avocaţilor, precum şi susţinerea că acelaşi organ colegial al UNBR nu ar avea competenţa de adoptare de hotărâri pe o perioadă mai mare de 1 an.
Totodată, ţinând cont că în preambulul fiecărei hotărâri se face referire la documentaţia administrativă avută în vedere de Consiliul U.N.B.R. la emiterea acestora, conform prevederilor art. 20, respectiv art. 22 din Legea nr. 72/2016, precum şi în raport de menţiunile din preambulul Hotărârii nr. 227/10.11.12.2021 şi al Hotărârii nr. 228/10.11.12.2021 reţinute în sentinţa atacată, dar şi de exigenţele privind motivarea unui act administrativ, Înalta Curte, în acord cu opinia instanţei de fond, constată că nu se poate reţine imposibilitatea realizării controlului judiciar al actelor administrative în litigiu, instanţa de contencios administrativ având posibilitatea de a verifica efectiv elementele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actelor administrative menţionate.
Nu în ultimul rând, referitor la criticile privind încălcarea principiului "nimeni nu poate judeca propria sa cauză", instanţa de control judiciar reţine că nemulţumirile recurentelor-reclamante vizează chiar conţinutul normei juridice care reglementează procedura prealabilă, la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 statuându-se posibilitatea subiectului de sezină de a adresa plângerea prealabilă fie autorităţii publice emitente, fie autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, or aceste veritabile critici de neconstituţionalitate nu pot fi analizate de instanţa de drept comun, fiind eventual de competenţa Curţii Constituţionale.
Totodată, Înalta Curte constată că, prin sentinţa civilă nr. 2070 din 10 decembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2022, a fost respinsă acţiunea pe fond.
Chiar dacă această sentinţă nu are caracter definitiv, soluţia pronunţată constituie un criteriu în verificarea cazului bine justificat, câtă vreme legalitatea actelor administrative contestate a fost confirmată în primă instanţă, în fond.
Pentru aceste motive instanţa de control judiciar apreciază că în cauză, nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat pentru suspendarea hotărârilor atacate, recurentele - reclamante nereuşind să răstoarne prezumţia de legalitate de care se bucură actul administrativ, care determină principiul executării sale din oficiu.
Înalta Curte are în vedere şi că cele două condiţii legale, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă, nu pot fi analizate decât împreună, deoarece nu se poate vorbi despre un caz bine justificat dacă nu se învederează, în acelaşi timp, iminenţa producerii unei pagube semnificative şi reciproc, prefigurarea unei pagube iminente reprezintă un element esenţial pentru a motiva existenţa cazului bine justificat de admitere a suspendării executării actului administrativ.
În cauză, condiţia necesităţii prevenirii unei pagube iminente nu se mai impune a fi analizată, având în vedere neîndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, ce conduce la neîntrunirea cumulativă a prevederilor legale impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 în materia suspendării executării actului administrativ.
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare a sentinţei prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentele-reclamante A., E., C., B. împotriva sentinţei civile nr. 1682 din 26 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti– secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentele-reclamante A., E., C., B. împotriva sentinţei civile nr. 1682 din 26 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti– secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 20 martie 2025.