Şedinţa publică din data de 3 aprilie 2025
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea adresată Curţii de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 22.07.2022 şi înregistrată sub nr. x/2022 la data de 25.07.2022, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin reprezentantul legal B., a chemat în judecată pe pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Ministerul Finanţelor, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:
- anularea Deciziei nr. 30/P din 31.05.2022, prin care Ministerul Finanţelor - Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor a respins plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva Dispoziţiei obligatorii nr. ISR-AIF -561/15.02.2022 emisă de DGRFP Iaşi, precum şi anularea dispoziţiei obligatorii/anterior menţionate;
- suspendarea executării Deciziei nr. 30/P din 31.05.2022, prin care Ministerul Finanţelor - Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor a respins plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva Dispoziţiei obligatorii nr. ISR-AIF - 561/15.02.2022 emisă de DGRFP Iaşi, precum şi suspendarea dispoziţiei obligatorii anterior menţionate (capăt de cerere asupra căruia instanţa s-a pronunţat prin sentinţa nr. 79 din 19.09.2022).
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 26 din data de 14 martie 2023, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Botoşani, şi Ministerul Finanţelor.
Anulează în parte Decizia nr. 30/P/31.05.2022 emisă de Ministerul Finanţelor Publice – Serviciul de Soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor, precum şi Dispoziţia obligatorie nr. ISR_AIF561/15.02.2022 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi – Activitatea de Inspecţie Economico-Financiară, respectiv cu privire la creanţa bugetară în sumă de 6.234.305 RON, din care 4.168.772 RON creanţă bugetară principală şi 2.065.533 RON accesorii, şi menţine în rest actele contestate.
3. Cererile de recurs
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs S.C. A. S.R.L., Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Botoşani şi Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava.
3.1 Recursul reclamantei S.C. A. S.R.L. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi în rejudecare, adamiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În sinteză, motivele de recurs vizează următoarele aspecte:
I. Necompetenţa Inspecţiei Economico-Financiare
Recurenta susţine că prima instanţă a greşit atunci când a respins motivul de nelegalitate bazat pe necompetenţa materială a organelor de inspecţie economico-financiară.
Recurenta susţine că prima instanţă a menţinut încadrarea greşită a activităţii sale, afirmând că nu face parte din categoria entităţilor care primesc sume de la bugetul de stat pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi, aşa cum prevede O.U.G. nr. 94/2011. Prin urmare, inspecţia economico-financiară nu ar avea competenţa de a efectua verificări în cazul său.
De asemenea, este vizată natura sumelor încasate, arătând că sumele primite de la bugetul de stat nu reprezintă subvenţii pentru operatorul de transport, ci venituri aferente prestării serviciilor de transport. Adevăraţii beneficiari ai facilităţilor de transport subvenţionat sunt persoanele fizice (pensionarii), care plătesc un preţ redus.
Este subliniată inexistenţa categoriei de "beneficiari indirecţi", arătând că prima instanţă şi-a bazat raţionamentul pe o ficţiune juridică, respectiv categoria "beneficiarilor indirecţi" de subvenţii, categorie din care ar face parte şi recurenta. A. argumentează că această categorie nu este reglementată de nicio dispoziţie legală şi nu reprezintă o creaţie a practicii sau doctrinei juridice.
Se susţine, de asemenea, interpretarea eronată a O.U.G. nr. 94/2011, arătându-se că instanţa de fond ar fi interpretat greşit dispoziţiile art. 3 pct. 5 lit. f) şi art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011 referitoare la sfera operatorilor economici supuşi inspecţiei. Chiar dacă enumerarea tipurilor de transferuri de la buget are un caracter exemplificativ, legea impune condiţia ca sumele să fie acordate pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi, ceea ce nu s-ar aplica în cazul recurentei.
Este subliniată, de asemenea, irelevanţa controalelor ex-ante şi ex-post, arătându-se că argumentele primei instanţe privind existenţa controalelor ex-ante şi ex-post sunt considerate nefondate şi irelevante în contextul lipsei de competenţă a inspecţiei, cât timp cerinţa esenţială privind natura juridică a sumelor transferate nu este îndeplinită. De asemenea, se subliniază că Ministerul Transporturilor are competenţa de a verifica documentele justificative anterior decontării sumelor.
Se susţine reglementarea deficitară a controlului Ministerului Transporturilor, iar acest fapt nu poate extinde competenţa inspecţiei economico-financiare dincolo de limitele legale.
II. Nelegalitatea măsurii de restituire a Sumei de 22.232 RON;
Recurenta contestă şi soluţia primei instanţe de respingere a cererii de anulare a măsurii privind restituirea sumei de 22.232 RON (plus dobânzi şi penalităţi), aferentă unui număr de 480 de cupoane talon care ar fi prezentat nereguli. Motivele invocate sunt următoarele:
Se invocă încălcarea dreptului la apărare, arătându-se că raportul de inspecţie nu ar fi descris în mod concret pretinsele deficienţe ale fiecărui cupon talon, ci ar fi conţinut menţiuni generice. Această omisiune ar fi paralizat dreptul la apărare al recurentei şi ar fi făcut imposibilă verificarea legalităţii măsurii de către instanţă.
Consecinţele acestor deficienţe formale constau în faptul că prima instanţă ar fi greşit considerând că orice neregularitate în completarea cupoanelor atrage automat recuperarea sumelor. Recurenta susţine că deficienţele formale nu pot duce la decăderea operatorului din dreptul de a-i fi decontat preţul călătoriei, atâta timp cât serviciul de transport a fost efectiv prestat. Dreptul la încasarea preţului derivă din prestarea efectivă a serviciului. Doar erorile care fac imposibilă dovedirea prestării serviciului ar trebui să atragă sancţiunea neplăţii. Dovada prestării transportului rezultă şi din biletul de călătorie eliberat pasagerului.
3.1.1 Totodată, recurenta-reclamantă a formulat şi o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) în vederea interpretării unor dispoziţii legale referitoare la sumele decontate operatorilor de transport rutier pentru facilităţile acordate pensionarilor.
Chestiunile de drept supuse dezbaterii sunt:
1. Dacă sumele decontate operatorilor economici cu capital privat de la bugetul de stat, pentru reducerile acordate pensionarilor la transportul intern, au natura juridică de "sume acordate de la bugetul de stat" în sensul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2011.
2. Dacă organele de inspecţie economico-financiară au competenţa de a verifica activitatea operatorilor economici cu capital privat pentru a justifica sumele care nu sunt acordate de la bugetul de stat pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi.
Se arată că sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, respectiv, existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, cauza se află în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în ultimă instanţă, chestiunea de drept este veritabilă şi susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, chestiunea de drept este nouă, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept şi aceasta nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
S-a subliniat că există interpretări divergente ale instanţelor de contencios administrativ şi fiscal cu referire la această chestiune de drept.
Astfel, într-o primă interpretare, se susţine că operatorul de transport nu este beneficiarul unei subvenţii sau facilităţi din partea statului, iar sumele decontate nu sunt fonduri publice alocate în considerarea unor scopuri determinate.
Într-o a doua interpretare, se susţine că sumele decontate au natura juridică a unor subvenţii pentru operatorii de transport, aceştia fiind beneficiari indirecţi ai sumelor acordate de la bugetul de stat.
Punctul de vedere al recurentei- reclamante cu privire la chestiunea de drept este în sensul că sumele decontate de la bugetul de stat nu sunt încasate de operatorii de transport rutier în scopul subvenţionării unor produse sau susţinerii unor activităţi, iar organele de inspecţie economico-financiară nu au competenţa materială să verifice activitatea operatorilor economici cu capital privat pentru fundamentarea şi justificarea acestor sume.
Argumentele principale ale reclamantei recurente pentru susţinerea acestui punct de vedere sunt următoarele:
Inspecţia economico-financiară se efectuează la operatorii economici deţinuţi de stat sau de o unitate administrativ-teritorială sau la care statul/unitatea administrativ-teritorială deţin o participare majoritară, cu excepţia situaţiei în care se verifică modul de utilizare a sumelor acordate de la bugetul general consolidat.
Sumele acordate de la bugetul general consolidat sunt subvenţii, transferuri, alocaţii şi alte sume asimilate acestora, pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi.
Operatorii de transport rutier nu primesc sume de la bugetul de stat pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi.
Utilizatorii fondurilor publice sunt persoanele fizice beneficiare ale facilităţilor de transport subvenţionat.
Aşadar, scopul inspecţiei economico financiare constă în verificarea respectării de către beneficiarul subvenţiilor a modului şi destinaţiei în vederea cărora sumele în cauză au fost acordate. În calitate de agenţi economici prestator de servicii de transport rutier în favoarea persoanelor prevăzute de Legea nr. 147/2000 operatorilor de transport rutier nu le sunt alocate de la bugetul de stat sume "pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi" şi, prin urmare, aceştia nu fac parte din sfera operatorilor economici supuşi inspecţiei economico financiare. Utilizatori ai fondurilor publice acordate în baza Legii nr. 147/2000 sunt persoanele fizice beneficiare ale facilităţilor de transport, adică pensionarii.
Plata preţului serviciilor de transport este făcută de stat în temeiul obligaţiei legale de a acorda facilităţi de transport anumitor categorii sociale.
Materia plăţii este guvernată de principiul conform căruia plata poate fi făcută de orice persoană interesată sau neinteresată (art. 1472 noul C. civ.), terţul putând face plata fie în numele debitorului, în cadrul unui contract de mandat sau în cadrul unei gestiuni de afaceri, fie în nume propriu, spre exemplu atunci când face o liberalitate în numele debitorului său1. în cazul concret, plata preţului (sau a unei părţi din acesta) datorat de pasagerul transportat a fost efectuată de Stat, prin bugetul Ministerului Transporturilor, în temeiul obligaţiei legale ce revine Statului din aplicarea actelor normative prin care au fost aprobate facilităţile de transport în favoarea anumitor categorii sociale.
Operatorul de transport rutier încasează contravaloarea prestaţiilor de transport în calitate de parte a raportului juridic civil de drept privat născut din contractul de transport cu pasagerul.
Noţiunea de "beneficiar indirect" al subvenţiilor este o ficţiune juridică, nefiind reglementată de nicio dispoziţie legală, după cum nu reprezintă nici o creaţie a practicii sau doctrinei juridice. De altfel, noţiunea de "beneficiar indirect de subvenţii" reprezintă o contradicţie în sine, deoarece o persoană nu poate încasa "indirect" subvenţii, alocarea unor astfel de sume realizându-se exclusiv în considerarea unui scop determinat (susţinerea unor activităţi/subvenţionarea unor produse).
Cu referire la această cerere de sesizare a ÎCCJ, părţile adverse au formulat puncte de vedere în care au solicitat respingerea acesteia ca inadmisibilă, nefiind justificată sesizarea ICCJ cu privire la aspectele menţionate de recurenta-reclamantă, fiind invocate prevederile art. 2 din L 147/2000 şi art. 2 din O.U.G. nr. 94/2011, din care rezultă fără echivoc faptul că organul de inspecţie economico-financiară are atribuţii în ceea ce priveşte verificarea agenţilor economici şi realitatea informaţiilor din documentele justificative pentru acordarea sumelor de la bugetul de stat.
Susţinerea reclamantei potrivit căreia competenţa de verificare aparţine Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii sunt nefondate, întrucât acest minister verifică deconturile, nu şi cupoanele talon, iar răspunderea pentru exactitatea şi realitatea datelor cuprinse în aceste deconturi aparţine operatorului de transport.
Se mai susţine că dispoziţiile normative menţionate nu fac distincţie între operatorii economici la care statul sau o unitate administrativ teritorială deţine o participaţie majoritară şi operatorii privaţi ce pot face obiectul unei inspecţii economico-financiare, în situaţia în care aceştia au beneficiat direct sau indirect de sume acordate de la bugetul general consolidat al statului.
3.2 Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava a formulat recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., prin aplicarea greşită a normelor de drept material, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi în rejudecare, respingerea acţiunii.
Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor contestă soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte creanţa bugetară de 6.234.305 RON (din care 4.168.772 RON creanţă principală şi 2.065.533 RON accesorii), aferentă perioadei 2015–2018, legată de nerespectarea termenului de arhivare a cupoanelor-talon.
Argumentele principale din recurs sunt legate de interpretarea greşită a normelor privind arhivarea şi păstrarea documentelor, arătându-se că instanţa a considerat greşit că termenul "un an calendaristic care urmează anului în care a avut loc călătoria" (din art. 28 din Normele metodologice ale Legii 147/2000) se referă exclusiv la operaţiunea de arhivare (ordonare, numerotare, dosarizare).
Recurentul-pârât susţine că acest termen indică obligaţia de păstrare a cupoanelor pentru recuperarea subvenţiei de 50%, ca documente justificative, astfel încât au fost aplicate eronat dispoziţiile din Legea contabilităţii nr. 82/1991, în sensul că aceste cupoane-talon, fiind documente justificative contabile, trebuie păstrate 10 ani, conform art. 25 din Legea contabilităţii, or, instanţa a omis să aplice această normă generală privind păstrarea documentelor financiar-contabile.
Se susţine diferenţierea clară între "arhivare" şi "păstrare", arătându-se că arhivarea reprezintă ordonarea fizică a documentelor, pe când păstrarea reprezintă conservarea lor legală pentru verificări sau controale.
De asemenea, este subliniat că instanţa a ignorat faptul că arhivarea precede păstrarea, şi că în lipsa cupoanelor, subvenţia încasată este nejustificată.
3.3 Recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Botoşani a formulat recurs împotriva sentinţei, întemeiat pe art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi în rejudecare, respingerea acţiunii.
Motivul principal al recursului este că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile legale aplicabile în cauză, referitor la suma de 4.204.439,50 RON, reprezentând debit şi accesoriile aferente (dobânzi şi penalităţi), pentru care a anulat nelegal Dispoziţia obligatorie nr. ISR-AIF-561/15.02.2022 şi Decizia nr. 30/P din 31.05.2022.
Astfel, se reţine aceeaşi critică precum cea formulată de Ministerul Finanţelor cu referire la termenul de păstrare a cupoanelor talon, care este de un an, şi nu de 10 ani, aşa cum a arătat organul de control, anulând neîntemeiat Dispoziţia obligatorie nr. ISR-AIF-561/15.02.2021 pentru suma de 4.168.772 RON (la care se adaugă dobânzi şi penalităţi de întârziere) decontată în perioada 2015-2019, în baza unor cupoane talon care nu au fost prezentate organului de control.
O altă critică se referă la reţinerea instanţei că suma de 13.435,50 RON decontată în temeiul unor cupoane talon care ar fi aparţinut unor persoane decedate şi accesoriile aferente a fost nelegal stabilită, instanţa fondului neţinând cont de Anexa nr. 1 la H.G. nr. 2403/2004, la art. 23 şi la art. 26, prevede: Art. 23 Când pensionarul se urcă în parcurs, fără a-şi procura legitimaţia de călătorie de la punctul de vânzare, în mijlocul de transport auto sau pe navele de călători clasa a ll-a, personalul stabilit pentru verificarea legitimaţiilor de călătorie pe mijloacele auto sau pe navele de călători clasa a ll-a eliberează contra cost biletul cu reducere de 50% pentru pensionari, reţinând cuponul-talon, cu respectarea prevederilor privind legitimarea.
Se arată că accesoriile au fost calculate de organele de control în baza prevederilor Codului de procedură fiscală şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare, care, la art. 22, prevede:"Art. 22 (1) Sumele cuvenite bugetului general consolidat, stabilite prin rapoartele de inspecţie economico-financiară şi înscrise în dispoziţia obligatorie, constituie creanţe bugetare. Dispoziţia obligatorie constituie titlu de creanţă. (2) Pentru creanţele bugetare prevăzute la alin. (1) se datorează accesorii calculate conform dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
4. Apărările intimatelor
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursurile declarate de părţile adverse, solicitând respingerea acestora.
În răspunsul la recursul organelor fiscale, intimata-reclamantă face următoarele apărări principale:
A. susţine că termenul legal pentru păstrarea cupoanelor talon este de 1 an calendaristic de la data călătoriei, conform art. 28 din Norma Metodologică H.G. nr. 2403/2004. Astfel, nu avea obligaţia de a deţine cupoanele pentru perioada 2015-2018, solicitate de organul de control.
Se susţine că interpretarea organului de control, conform căreia termenul de 1 an se referă la arhivarea cupoanelor şi nu la păstrarea lor, este greşită.
Intimata-reclamantă A. susţine că Norma Metodologică H.G. nr. 2403/2004, fiind lege specială în materia cupoanelor talon, are prioritate faţă de OMEF 3512/2008 şi OMFP 2634/2015, care sunt legi generale privind documentele financiar-contabile.
De asemenea, se arată că legiuitorul nu face o distincţie clară între arhivare şi păstrare în alte reglementări.
Intimatul-pârât a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, solicitând respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.
În motivare, se arată că Inspecţia economico-financiară este competentă să efectueze inspecţia la S.C. A. S.R.L., competenţa fiind dată de O.U.G. nr. 94/2011 şi H.G. nr. 101/2012.
Se arată că operatorii economici transmit deconturile lunare către Ministerul Transporturilor fără cupoanele talon, fiind responsabili de realitatea şi exactitatea datelor decontate.
Intimata-pârâtă arată că instanţa a reţinut corect nelegalitatea sumei de 22.232 RON decontată în baza cupoanelor talon cu modificări, ştersături sau corecturi, având în vedere prevederile Ordinului MF nr. 2634/2015 şi H.G. nr. 2403/2004.
De asemenea, că nu se pot reţine susţinerile recurentei privind faptul că deficienţele formale de completare a cupoanelor nu ar trebui să ducă la pierderea dreptului de decontare, deoarece dispoziţiile legale impun verificarea corectitudinii datelor şi interzic primirea cupoanelor necorespunzătoare.
Se susţine că nu este vorba doar de un mod diferit de completare, ci de alterarea conţinutului cupoanelor, ceea ce face imposibilă verificarea datelor.
II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
II.1. Cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
"1. dacă sumele decontate operatorilor economici cu capital privat (operatori de transport rutier) de la bugetul de stat – în temeiul art. 28-32 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, cu modificările ulterioare şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2004 privind acordarea unor facilităţi familiilor de pensionari aprobate prin H.G. nr. 2403/2004 – au, pentru operatorii de transport, natura juridică a unor "sume acordate de la bugetul de stat" în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare ("denumire generică ce include, în principal, subvenţii, transferuri, alocaţii şi alte sume asimilate acestora, pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi")?
2. Dacă dispoziţiile coroborate ale art. 2, art. 3 pct. 5 lit. f) şi art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare trebuie interpretate în sensul că organele de inspecţie economico-financiară au competenţa materială de a verifica activitatea operatorilor economici cu capital privat pentru fundamentarea şi justificarea sumelor care nu sunt acordate de la bugetul de stat în scopul subvenţionării unor produse sau susţinerii unor activităţi?"
Se reţine că dispoziţiile vizate prin cerere, din cuprinsul O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare, au următorul conţinut:
"Art. 2. - (1) Ministerul Finanţelor Publice efectuează inspecţia economico-financiară la operatorii economici cu privire la:
a) măsurile de realizare a veniturilor, de reducere a cheltuielilor şi de diminuare a arieratelor;
b) respectarea reglementărilor economico-financiare şi contabile;
c) fundamentarea şi justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi;
d) obligaţiile către bugetul general consolidat, cu excepţia celor fiscale, conform competenţelor legale".
(2) Obiectivele inspecţiei economico-financiare sunt:
a) creşterea responsabilităţii operatorilor economici în exercitarea activităţii economico-financiare;
b) întărirea disciplinei bugetare şi economico-financiare la operatorii economici."
Art. 3 pct. 5 lit. f): În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:.
5. operator economic - denumire generică ce include:.
f) alţi operatori economici, indiferent de forma de proprietate, pentru fundamentarea şi justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat;"
Art. 3 pct. 6: "sume acordate de la bugetul general consolidat denumire generică ce include, în principal, subvenţii, transferuri, alocaţii şi alte sume asimilate acestora, pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi."
Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, cu modificările ulterioare prevăd:Decontarea legitimaţiilor de călătorie
"Art. 28. - Cupoanele-talon, respectiv cupoanele-anexă, vor rămâne la unitatea emitentă a legitimaţiei de călătorie şi pe baza lor se va recupera diferenţa de 50% din tarif, de la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2004. Cupoanele-talon, respectiv cupoanele-anexă, se vor arhiva de către operatorul de transport pe perioada unui an calendaristic care urmează anului în care a avut loc călătoria.
Art. 29. - Operatorul de transport va întocmi deconturi lunare centralizatoare, pe care le va transmite Direcţiei generale economice şi buget din cadrul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, o singură dată pe lună, până la data de 15 a fiecărei luni pentru luna expirată. Modelul de decont pentru operatorii de transport feroviar este prezentat în anexa nr. 3, modelul de decont pentru operatorii de transport auto este prezentat în anexa nr. 4, iar modelul de decont pentru operatorii de transport naval este prezentat în anexa nr. 5.
Art. 30. - Operatorul de transport răspunde de realitatea, oportunitatea şi de exactitatea datelor prezentate la decontare.
Art. 31. - După verificarea deconturilor până la data de 20 a lunii în care au fost primite, Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului - Direcţia generală economică şi buget va întocmi documentaţia pentru solicitarea şi obţinerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanţelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente.
Art. 32. - După aprobarea finanţării şi primirii creditelor bugetare de la Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia generală economică şi buget din cadrul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului va efectua viramente către operatorii de transport feroviar, rutier sau naval, cu încadrarea în limitele aprobate pentru această destinaţie prin bugetul de stat al Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului."
Recurenta susţine că Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2011 nu-i este aplicabilă, aceasta fiind operator de transport public rutier căruia nu îi sunt alocate de la bugetul de stat sume pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unei activităţi, în cazul facilităţilor de transport subvenţionat.
Asupra admisibilităţii sesizării, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 519 din C. proc. civ., dacă în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.
Conform art. 520 alin. (1) C. proc. civ., sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac, iar dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor, iar aliniatul 2 prevede că, prin încheiere, cauza va fi suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.
Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:
i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;
ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenta legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;
iii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;
iv) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;
v) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;
vi) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare;
vii) problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, norma legală fiind susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite.
Primele trei condiţii sunt îndeplinite, nefiind necesară o discuţie suplimentară, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este legal investită cu soluţionarea căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri pronunţare în materia contenciosului administrativ de către Curtea de apel.
Cu privire la condiţia iv) – a legăturii cu cauza– Înalta Curte constată că şi aceasta este îndeplinită, întrucât chestiunea de drept este supusă analizei prin cererea de recurs.
Însă, nu este îndeplinită condiţia noutăţii chestiunii de drept a cărei lămurire se cere, chiar dacă aceasta nu a făcut obiectul unei decizii de interpretare şi nici obiectul unui recurs în interesul legii.
Deşi art. 519 C. proc. civ. nu defineşte noţiunea noutăţii chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a clarificat-o în nenumărate rânduri, în sensul că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când aceasta îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, astfel încât nu există practică judiciară pe această problemă de drept, sau practica judiciară este incipientă, instanţele neavând încă posibilitatea să dea o interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial a acestei chestiuni de drept ori în situaţia în care se impun anumite clarificări într-un context legislativ nou sau modificat faţă de cel anterior, context care să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept supuse interpretării.
În cauză nu se identifică niciuna dintre aceste situaţii, fiind vizate acte normative intrate în vigoare în anul 2000 şi, respectiv, 2011, care au primit deja dezlegări din partea instanţelor. Practica neunitară sesizată de recurenta-reclamantă nu poate deschide calea prevăzută de art. 519 C. proc. civ., această situaţie fiind vizată de un alt mecanism de unificare a practicii, cel al recursului în interesul legii.
Pe de altă parte, chestiunea de drept trebuie să fie reală şi veritabilă, o astfel de condiţie fiind îndeplinită doar atunci când norma de drept supusă interpretării este îndoielnică, lacunară sau neclară, fiind susceptibilă să dea naştere unei interpretări diferite şi să creeze practică neunitară din această perspectivă.
Aşadar, nu orice chestiune de drept poate fi supusă interpretării prin acest mecanism, ci numai acea dispoziţie care, având un caracter precar, dual sau complex, poate da naştere unor interpretări divergente. În cauză însă, atât dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2011 cât şi cele ale Normelor de aplicare ale Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern sunt clare, prin cererea de sesizare nefiind aduse critici privind neclaritatea textului ci se urmăreşte stabilirea modului de aplicare al acestuia într-un caz concret, aspect care excede ipotezei art. 519 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, ca inadmisibilă, nefiind întrunite în mod cumulativ toate condiţiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ.
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamantă şi decele două pârâte sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor manţiona în continuare:
Câteva circumstanţe relevante ale cauzei se impun a fi reţinute, cu prioritate:
Reclamanta A. S.R.L. este o societate de drept privat, care are drept obiect principal de activitate transportul auto de persoane.
În perioada 16.10.2020 - 15.02.2022, activitatea reclamantei a fost supusă unei inspecţii economico financiare efectuate în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico financiare, având ca tematică verificarea respectării prevederilor legale precum şi a realităţii şi exactităţii informaţiilor cuprinse în documentaţia aferentă fundamentării sumelor solicitate şi acordate de la bugetul general consolidat şi în documentele justificative prevăzute pentru acordarea acestora, în perioada 01.01.2015-31.12.2019.
În urma controlului efectuat, organul de inspecţie economico financiară a întocmit Raportul de Inspecţie Economico Financiară nr. ISR-AlF-560/15.02.2022 în cuprinsul căruia s-a menţionat că o parte din sumele decontate de reclamantă de la bugetul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii ar fi fost încasate în mod nelegal, fiind emisă în acest sens Dispoziţia obligatorie nr. ISR-AIF-561/15.02.2022 prin care în sarcina reclamantei s-a dispus obligaţia de restituire a sumei de 6.278.579,50 RON din care 4.204.439,50 RON reprezentând debit principal, iar suma de 2.074.140 RON reprezentând dobânzi şi penalităţi.
În calitate de operator de transport rutier, societatea a decontat de la bugetul de stat 50% din tarifele pentru călătoriile cu preţ redus pentru pensionari, facilitate conferită de stat prin Legea nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern.
II.2.1. În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L.
Grupând criticile formulate de recurenta-reclamantă, rezultă un număr de 2 chestiuni de nelegalitate a hotărârii primei instanţe care vor fi tratate punctual, după cum urmează:
Prima chestiune necesar a fi tranşată, pilon central esenţial al poziţiei procesuale a recurentei-reclamante, se referă la nelegalitatea controlului inspecţiei economico-financiare din perspectiva faptului că societatea nu face parte din categoria entităţilor cărora le sunt acordate sume de la bugetul de stat – neaplicarea în cauză a O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare.
Contrar opiniei recurentei, instanţa de recurs constată că, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 2, art. 3 pct. 5 lit. f) şi art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare, prin prisma preambulului acestui act normativ, reclamanta este o societate care poate fi supusă inspecţiei economico-financiare în privinţa sumelor încasate de la bugetul de stat, facilităţi acordate de stat pentru călătoriile efectuate de către pensionari, ca parte a politicii sociale a statului.
O.U.G. nr. 94/2011 reglementează inspecţia economico-financiară care se efectuează la operatorii economici, astfel cum sunt definiţi la art. 3 pct. 5.
Conform art. 3 pct. 5 lit. f), în) denumirea generică de "operator economic" se includ şi "alţi operatori economici, indiferent de forma de proprietate, pentru fundamentarea şi justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat;".
Pct. 6 al aceluiaşi articol prevede că: "sume acordate de la bugetul general consolidat denumire generică ce include, în principal, subvenţii, transferuri, alocaţii şi alte sume asimilate acestora, pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi."
Conform art. 2 din Ordonanţă, "Ministerul Finanţelor Publice efectuează inspecţia economico-financiară la operatorii economici cu privire la:
a) măsurile de realizare a veniturilor, de reducere a cheltuielilor şi de diminuare a arieratelor;
b) respectarea reglementărilor economico-financiare şi contabile;
c) fundamentarea şi justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi;
d) obligaţiile către bugetul general consolidat, cu excepţia celor fiscale, conform competenţelor legale.
(2) Obiectivele inspecţiei economico-financiare sunt:
a) creşterea responsabilităţii operatorilor economici în exercitarea activităţii economico-financiare;
b) întărirea disciplinei bugetare şi economico-financiare la operatorii economici."
Emiterea ordonanţei în cauză, aşa cum rezultă din preambulul acesteia, este expresia obligaţiei principale a statului de a asigura, potrivit prevederilor art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţia României, republicată, protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară.
În exercitarea acestei funcţii de protejare a intereselor economico-financiare, actul normativ permite desfăşurarea inspecţiei economico-financiare la societăţile de transport public, pentru sumele primite ca facilitate la transport pentru pensionari. Este cert că aceste sume sunt alocate de la bugetul de stat şi că intră direct în contul operatorului de transport, urmând procedura mecanismului concret de alocare de la bugetul de stat a acestei facilităţi, prevăzută de Legea nr. 147/2000 şi de normele sale de aplicare.
Corect a sesizat prima instanţă că operatorul de transport recuperează suma de la stat, urmare îndeplinirii obligaţiilor prevăzute în sarcina sa de normele metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000, prevăzute de H.G. nr. 2403/2004.
Împrejurarea că pensionarii sunt beneficiarii facilităţii de transport, că încasarea contravalorii prestaţiei de transport decurge din calitatea de parte într-un raport juridic privat, fiind indiferent cine face plata pasagerului şi că, pentru societate, sumele încasate sunt simple venituri ale acesteia sunt împrejurări lipsite de relevanţă în aplicarea O.U.G. nr. 94/2011, întrucât operatorul de transport, primind efectiv sumele alocate de la bugetul de stat (aceste sume nu intră efectiv în patrimoniul pensionarilor), face parte din categoria entităţilor vizate de art. 3 pct. 6 din acest act normativ, dispoziţie care vizează orice sume asimilate subvenţiilor, transferurilor, alocaţiilor, pentru produse sau activităţi.
În cazul concret speţei, "produsul subvenţionat" este serviciul de transport pentru care se realizează un transfer nerambursabil de resurse din bugetul de stat, către operatorul de transport, în schimbul respectării anumitor condiţii.
Operatorii de transport sunt direct implicaţi în raportul juridic născut între beneficiarii legii şi autorităţile publice şi solicită decontarea costurilor călătoriilor reduse numai cu respectarea Legii nr. 147/2000 şi a prevederilor H.G. nr. 2403/2004.
Trebuie subliniat că, sumele primite de societatea reclamantă de la bugetul de stat sunt sume asimilate categoriilor enumerate de actul normativ, în această categorie intrând orice sume care reprezintă subvenţionarea unor activităţi.
Inspecţia economico-financiară este mijlocul prin care se verifică dacă fondurile bugetare transferate au fost sau nu utilizate conform destinaţiei legale, instanţa de fond interpretând corect dispoziţiile din O.U.G. nr. 94/2011.
Atâta timp cât este îndeplinită condiţia prevăzută de O.U.G. nr. 94/2011, operatorul economic este supus acestui act normativ iar criticile contrare nu au forţa unor argumente înscrise în litera şi spiritul legii, motiv pentru care vor fi înlăturate.
În altă ordine de idei, existenţa verificării anterioare a documentelor depuse pentru aprobarea alocării sumelor de la buget de către Ministerul Transporturilor nu înlătură posibilitatea unui control ulterior, acesta fiind un principiu important în domeniul inspecţiei economico-financiare, dar şi în alte ramuri de drept.
Acest principiu înseamnă că, chiar dacă o entitate a fost supusă unui control anterior, acest lucru nu exclude posibilitatea unui control ulterior sau a unei verificări suplimentare. Controlul posterior are rolul de a verifica respectarea reglementărilor aplicabile într-un anumit moment şi acesta poate fi iniţiat nu doar în urma unor indicii sau informaţii noi, dar şi ca parte a unui proces de monitorizare continuă.
Indiferent de calificarea verificărilor efectuate de Ministerul Transporturilor acesta nu înlătură competenţa inspecţiei economico-financiare în temeiul O.U.G. nr. 94/2011, aspect soluţionat corect de prima instanţă, criticile recurentei în această privinţă fiind nefondate.
Potrivit acestui act normativ există atât un control ex-ante, care priveşte documentaţia justificativă prezentată de transportator pentru decontarea preţului călătoriilor cu preţ redus, cât şi un control ex-post, în speţă exercitat prin dispoziţia obligatorie care face obiectul acţiunii în anulare.
Coexistenţa celor două tipuri de control nu este exclusă de principiul unicităţii controlului fiscal, la care se referă implicit recurenta-reclamantă.
În plus, potrivit art. 6 lit. d) din O.U.G. nr. 94/2011, organele de inspecţie economico-financiară verifică realitatea informaţiilor cuprinse atât în documentaţia aferentă fundamentării sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru susţinerea anumitor activităţi, cât şi în documentele justificative prevăzute de lege pentru acordarea acestora, iar potrivit art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, inspecţia economico-financiară se exercită la sediul operatorilor economici sau al organului de inspecţie economico-financiară, separat sau combinat, sub următoarele forme:
"a) controlul ex-ante, care constă în verificarea fundamentării bugetelor de venituri şi cheltuieli ale operatorilor economici, a fundamentării sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru susţinerea unor activităţi, precum şi în verificările cu privire la constituirea şi asigurarea surselor de plată a finanţărilor rambursabile garantate sau subîmprumutate de stat;
b) controlul operativ, care constă în verificarea unor activităţi sau operaţiuni economico-financiare desfăşurate în cursul exerciţiului financiar curent; acesta se poate extinde şi asupra altor operaţiuni relevante aflate în derulare;
c) controlul ex-post (ulterior), care constă în verificarea activităţii operatorilor economici conform prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, aferente exerciţiilor financiare încheiate. Controlul financiar ex-post se desfăşoară la solicitarea autorităţilor publice cu atribuţii de control asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. În toate cazurile în care se efectuează acţiuni de control financiar ex-post, un exemplar al actului de control întocmit, împreună cu copiile documentelor de valorificare, se transmite autorităţii care a solicitat verificarea."
Recurenta susţine că existenţa unei responsabilităţi a operatorului de transport în procedura de decontare nu echivalează cu faptul că inspecţia economico-financiară este autoritatea competentă să efectueze verificările cu privire la modalitatea de decontare a sumelor în cauză însă, acest aspect nu este un argument hotărâtor câtă vreme s-a stabilit că, în concret, societatea reclamantă este supusă prevederilor O.U.G. nr. 94/2011, pentru argumentele anterior antamate.
Nu pot fi reţinute nici argumentele suplimentare cu privire la faptul că legiuitorul a înţeles să confere inspecţiei economico-financiare atribuţii identice cu cele aflate în sfera Curţii de Conturi, nefiind posibil ca activitatea unui operator economic să facă, de două ori, obiectul aceleiaşi verificări, cu referire la art. 11 alin. (2) şi art. 17 alin. (4) O.U.G. nr. 94/2011.
Art. 11 alin. (2) O.U.G. nr. 94/2011 stabileşte că: "În situaţia în care operatorul economic a fost supus unei verificări de către Curtea de Conturi, obiectivele avute în vedere de auditorul public extern nu mai pot fi supuse inspecţiei economico-financiare." iar art. 17 alin. (4) din acelaşi act normativ prevede că: "Activitatea de inspecţie economico-financiară se organizează şi se desfăşoară în baza unor programe anuale, trimestriale şi lunare aprobate în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice, care vor fi corelate în prealabil cu programul de activitate al Curţii de Conturi."
Înalta Curte constată, pe de o parte, că aceste argumente sunt supuse analizei instanţei pentru prima dată direct în recurs iar, pe de altă parte, că în baza acestor dispoziţii nu poate fi stabilită sfera de competenţă a inspecţiei economico-financiare, aceasta fiind prevăzută în mod expres în art. 2, art. 3, art. 6, art. 7 din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2011. Interpretarea acestor norme în sensul decelat de recurentă este o interpretare greşită care lasă inaplicabile dispoziţii exprese privind sfera de aplicare a ordonanţei în cauză.
În fine, trebuie menţionat şi faptul că, în pofida susţinerilor recurentei, în dosare cu obiect similar în care s-a invocat necompetenţa materială a inspecţiei economico-financiare, instanţele au respins această critică de nelegalitate a dispoziţiei obligatorie (e.g: dec. nr. 3740 din 13.07.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2022; dec. nr. 5976 din 12.12.2023 pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2022).
Al doilea grup de critici priveşte respingerea nelegală a măsurii de restituire la bugetul de stat a sumei de 22.232 RON (şi accesorii aferente în sumă de 5493 RON), deconturi din perioada 01.01.2019-31.12.2019, în temeiul unui număr de 480 cupoane talon care ar prezenta modificări, ştersături sau corecturi;
Recurenta arată că, în pofida celor reţinute de instanţa de fond, omisiunea descrierii concrete a fiecărei pretinse deficienţe de completare este de natură, pe de o parte, să paralizeze dreptul său la apărare, deoarece este pusă în imposibilitatea de a face dovada contrară celor menţionate de organul de inspecţie economico-financiară, iar, pe de altă parte, face imposibilă verificarea de către instanţa de judecată a legalităţii măsurii dispuse de organul de control pe baza acestei pretinse deficienţe.
Recurenta arată faptul că deficienţele formale de completare a cupoanelor de călătorie nu au drept sancţiune decăderea operatorului de transport din dreptul de a-i fi decontat preţul călătoriei atât timp cât acesta a prestat în mod real serviciul de transport în favoarea beneficiarului facilităţii.
Înalta Curte apreciază că este nefondată această critică de nelegalitate a sentinţei recurate.
Conform prevederilor art. 24 din H.G. nr. 2403/2004, precum şi pct. 14 şi pct. 15 din Ordinul MF nr. 2634/2015 privind documentele financiar contabile (norme citate de prima instanţă), cupoanele-talon şi cupoanele-anexă care prezintă ştersături sau corecturi nu pot fi primite.
Relevante pe chestiunea analizată sunt şi dispoziţiile art. 30 din Normele metodologice în care se prevede faptul că operatorul de transport răspunde de realitatea, oportunitatea şi de exactitatea datelor prezentate la decontare.
În raport de cadrul normativ anterior arătat, Înalta Curte consideră că este corectă argumentaţia primei instanţe în sensul că este necesar ca toate tipurile de cupoane (cupoanele talon, anexă sau statistice) să fie completate de beneficiar corect şi complet, fapt care trebuie verificat de persoana care eliberează biletul de călătorie şi care nu trebuie să primească astfel de cupoane incomplete, cu ştersături sau corecturi. Ca atare, orice neregularitate constatată în cadrul inspecţiei economico – financiare nu poate avea altă consecinţă decât recuperarea sumelor de bani acordate fără îndeplinirea condiţiilor legale.
II.2.2. Referitor la recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor, instanţa de recurs constată că s-a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Încălcarea normelor de drept material, la care face referire art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., poate avea loc prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, violarea unor principii generale de drept.
Aşa cum s-a antamat şi în cadrul analizei recursului reclamantei, pentru a fi incident acest motiv de casare, trebuie ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate. Din această perspectivă, sunt inadmisibile criticile care presupun o analiză a probatoriului administrat.
De aceea, acele chestiuni care tind la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoalare a fondului sunt incompatibile cu calea de atac extraordinară a recursului şi vor fi înlăturate.
Pe de altă parte, răspunzând exclusiv criticilor de nelegalitate a hotărârii invocate de recurenta pârâtă, se constată următoarele:
O primă critică de nelegalitate a hotărârii din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care este de altfel comună cu cea din recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Botoşani, se referă la faptul că instanţa de fond în mod eronat a reţinut ca termenul de păstrare a cupoanelor talon este de un an şi nu de 10 ani aşa cum a aratat organul de control, anulând astfel în mod netemeinic Dispoziţia obligatorie nr. ISR-AIF-561/15.02.2021 pentru suma de 4.168.772 RON (la care se adaugă dobânzi şi penalităţi de întârziere, decontată în intervalul 2015-2019, în baza unor cupoane talon care nu au fost prezentate organului de control, invocand în susţinere prevederile art. 28 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000, anexa la H.G. nr. 2403/21.12.2004 care prevede în teza a doua: " Cupoanele talon, respectiv cupoanele anexă se vor arhiva de catre operatorul de transport pe perioada unui an calendaristic care urmeaza anului în care a avut loc călătoria."
Prima instanţă a menţionat faptul că este nelegală creanţa bugetară stabilită în sarcina societăţii recurente pentru perioada 2015-2018, întrucât legislaţia specifică în domeniu (art. 28 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000, anexă la H.G. nr. 2403/21.12.2004) statuează faptul că termenul de păstrare a cupoanelor talon este de un an, iar nu de 10 ani, aşa cum s-a stabilit de către organul de control.
Faţă de aceste critici invocate de ambele recurente pârâte, Înalta Curte reţine că prima instanţă a pronunţat o sentinţă temeinică şi legală.
Astfel, s-a reţinut temeinicia apărării reclamantei referitoare la neprezentarea cupoanelor aferente perioadei anterioare perioadei pentru care nu a depus cupoanele talon, cupoane talon care, conform art. 28 din H.G. nr. 2403/2004, "vor rămâne la unitatea emitentă a legitimaţiei de călătorie şi pe baza lor se va recupera diferenţa de 50% din tarif, de la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2004. Cupoanele-talon, respectiv cupoanele-anexă, se vor arhiva de către operatorul de transport pe perioada unui an calendaristic care urmează anului în care a avut loc călătoria".
Înalta Curte apreciază că legiuitorul a consacrat un termen special (prin urmare aplicabil cu prioritate) de păstrare decât cel comun, incident în privinţa celorlalte documente contabile justificative (10 ani), respectiv de doar 1 an.
Potrivit dispoziţiilor art. 28 din H.G. nr. 2403/2004, "Cupoanele-talon, respectiv cupoanele-anexă, vor rămâne la unitatea emitentă a legitimaţiei de călătorie şi pe baza lor se va recupera diferenţa de 50 % din tarif, de la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2004. Cupoanele-talon, respectiv cupoanele-anexă, se vor arhiva de către operatorul de transport pe perioada unui an calendaristic care urmează anului în care a avut loc călătoria", se constată că aceaste documente nu se mai află în posesia reclamantei din perioada 2015-2019, controlul fiind efectuat în perioada 2021-2022.
Dispoziţiile art. 28 din Norma metodologică aprobată prin Ordinul nr. 2403/2405 care statuează că termenul de arhivare este de 1 an, reprezintă reglementarea specială, care vizează exclusiv regimul juridic al cupoanelor talon, în raport cu dispoziţiile OMFP nr. 2643/2015 privind documentele financiar-contabile, care reprezintă reglementarea generală a acestui tip de documente financiar-contabile, şi, prin urmare, derogă de la dispoziţiile legii generale, aspect statuat chiar de art. 6 din Ordinul M.F.P. nr. 2643/2015 potrivit căruia, agenţii economici "care desfăşoară activităţi specifice anumitor domenii de activitate pentru care legislaţia aplicabilă prevede folosirea si a altor documente, aplică în mod corespunzător şi reglementările specifice".
Prin urmare, susţinerile recurentului – pârât Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi din cadrul recursului nu pot fi reţinute, obligaţia legală de a arhiva documentele pentru o anumită perioadă de timp referindu-se la perioada în care respectivele documente trebuie păstrate, şi nu la intervalul în care trebuie efectuată operaţiunea de arhivare (şnuruire, clasare, legare, etc).
Înalta Curte, răspunzând criticilor formulate de recurentul – pârât Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi constată că, în cazul regimului juridic al reducerilor acordate pensionarilor pentru transportul intern există o reglementare specifică, Legea nr. 147/2000, reglementare ce prevede şi termenul de păstrare al cupoanelor talon, respectiv a cupoanelor anexă, această reglementare fiind cea aplicabil în speţă, iar nu termenul general de 10 ani prevăzut la art. 25 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, invocat de recurent.
Cu toate că perioada indicată nu se coroborează nici măcar cu termenul de prescripţie al stabilirii creanţelor bugetare, totuşi prevederea legală nu poate fi ignorată şi nici înlăturată prin distincţii artificiale între noţiunea de "păstrare" şi cea de "arhivare", invocate în cauză, dispoziţiile legale menţionate fiind în vigoare.
Prin urmare, în mod corect a soluţionat prima instanţă aspectul invocat în această critică de nelegalitate a sentinţei recurate.
II.2.3 Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Botoşani, Înalta Curte va analiza doar aspectele specifice acestui recurs, cu precizarea că acele critici comune cu cele formulate de recurentul-pârât Ministerul finanţelor au fost analizate în cadrul secţiunii II.2.2 de mai sus.
Astfel, cu privire la critica din acest recurs, care se referă la reţinerea instanţei că suma de 13.435,50 RON decontată în temeiul unor cupoane talon care ar fi aparţinut unor persoane decedate şi accesoriile aferente ar fi fost nelegal stabilită, se indică faptul că instanţa fondului nu a ţinut cont de Anexa nr. 1 la H.G. nr. 2403/2004, art. 23 şi art. 26 .
Or, Înalta Curte, analizând sentinţa recurată, constată că în ce priveşte această sumă, instanţa fondului nu a dispus anularea actelor fiscale contestate, ci, dimpotrivă, a fost menţinută, neexistând interesul recurentei-pârâte să formuleze critici cu privire la aceasta.
Prima instanţă a reţinut în sarcina reclamantei înscrierea în deconturile transmise lunar la minister a unui număr de cupoane talon, aparţinând unor persoane decedate înainte de data raportării acestora.
Prin urmare, ceea ce i s-a reproşat a fost neîndeplinirea obligaţiei de identificare a persoanei care a utilizat cuponul şi care trebuia să facă dovada concomitent a identităţii sale şi a calităţii de pensionar la momentul transportului, obligaţie care îe revenea în mod exclusiv.
În mod corect a reţinut prima instanţă că această obligaţie este stipulată la art. 26 din H.G. nr. 2403/2004 potrivit cărora "La verificarea legitimaţiilor de călătorie în mijlocul de transport, personalul de tren, respectiv personalul stabilit pentru verificarea legitimaţiilor de călătorie, precum şi organele de control specifice tipului de transport vor solicita persoanelor care prezintă bilete cu reducere de 50% pentru pensionari actul de identitate şi talonul special de călătorie din care a fost detaşat cuponul-talon."
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 10 din H.G. nr. 2403/2004, talonul special de călătorie (acesta este talonul de pensie din luna emiterii taloanelor speciale de călătorie cu reducere de 50%, cu care pensionarul se legitimează în mijlocul de transport) cuprinde datele de identificare a pensionarului, respectiv codul CTP, numărul dosarului de pensie, numele şi prenumele pensionarului, CNP al pensionarului, domiciliul acestuia sau menţiunea "Cont curent personal deschis la . . . . . . . . . .nr . . . . . . . . . .", precum şi codul de bare care permite identificarea precisă a beneficiarului, iar potrivit art. 17, "eliberarea legitimaţiilor de călătorie de către operatorii de transport feroviar, auto sau naval se face în baza cuponului-talon prezentat şi a achitării costului biletului redus cu 50%".
Or, în mod corect a constatat prima instanţă că dacă ar fi procedat conform dispoziţiilor legale menţionate şi ar fi urmat întocmai procedura reglementată, reclamanta ar fi avut posibilitatea să identifice că persoana care dorea să fie transportată nu este titulara cuponului talon şi să refuze primirea acelor cupoane, pentru că în acest mod s-a expus la decontarea de la bugetul de stat a sumelor aferente prestării serviciului către persoane care nu sunt beneficiarele Legii 147/2000.
Prin urmare, prima instanţă nu a anulat dispoziţia din actele fiscale de recuperare a acestei sume, care astfel a rămas corect stabilită, motiv pentru care critica recurentei-pârâte cu privier la acest aspect este nefondată.
În ceea ce priveşte accesoriile, Înalta Curte nu poate reţine că partea a formulat vreo critică în acest sens, deoarece prima instanţă a menţinut accesoriile calculate de recurentă pentru suma pe care a păstrat-o din actele fiscale contestate, neexistând vreo contestate a modului de calcul sau stabilire al acestor accesorii.
II. 3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru toate aceste considerente, având în vedere că prima instanţă a realizat o legală interpretare şi aplicare a normelor de drept material, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, toate recursurile declarate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, ca inadmisibilă.
Respinge recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L., Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Botoşani şi de Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava împotriva sentinţei nr. 26 din data de 14 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 3 aprilie 2025.