Şedinţa publică din data de 9 aprilie 2025
Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
I. Procedura în faţa primei instanţe
1. Cadrul procesual
Prin cererea de judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 04.10.2021, sub nr. x/2021 reclamanta S.C. S.I.E.P.C.O.F.A.R. S.A, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a solicitat: anularea Deciziei nr. 251/01.09.2021 emisa de DGSC privind soluţionarea contestaţiei depuse de S.I.E.P.C.O.F.A.R. S.A. înregistrata la DGSC sub nr. ASLP 1433/25.06.2021, împreuna cu anularea Deciziei de impunere nr. x/28.05.2021 emise de DGAMC şi a Raportului de inspecţie fiscala nr. x/27.05.2021 la care se refera decizia de soluţionare; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2154 din 24 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal aadmis cererea promovată de reclamanta S.C. S.I.E.P.C.O.F.A.R. S.A. în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
A anulat Decizia nr. 251/01.09.2021 privind soluţionarea contestaţiei.
A anulat Decizia de impunere nr. x_188/28.05.2021 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x_100/27.05.2021.
A obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 67.472,77 RON reprezentând cheltuieli de judecată (taxă judiciară -100 RON, onorariu de expert -38.000 RON, onorariu de avocat -29.372,77 RON).
3. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei civile nr. 2154 din 24 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
3.1 Recurenta ANAF invocă prin recurs cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că prin sentinţa recurată au fost încălcate următoarele dispoziţii legale: art. 25 alin. (1) si (4), din Legea nr.
227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, pct. 17 alin. (3), pct. 78 alin. (1), alin. (10) lit. d) si alin. (11) din H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, art. 304 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 227/2015 cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare în perioada 2016-2019, art. 872 alin. (4) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, pct. 9 din Anexa nr. 1, prevăzute în Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor, art. 8 alin. (1), art. 22 alin. (1), art. 23 din Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor, anexa nr. 2 din Hotărârea nr. 856/2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, art. 31 alin. (1) - alin. (3), art. 40, art. 61 din Ordinul nr. 1226/03.12.2012 pentru aprobarea Normelor tehnice privind gestionarea deşeurilor rezultate din activităţi medicale şi a Metodologiei de culegere a datelor pentru baza naţională de date privind deşeurite rezultate din activităţi medicale.
În argumentarea acestei critici, recurenta arată că nu este de acord cu cele reţinute de instanta de fond in sensul că organul de soluţionare a contestaţiei a reţinut în mod greşit responsabilitatea producătorului/deţinătorului de deşeuri, prin raportare la prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor, întrucât aceste prevederi legale ar fi trebuit "citite în coroborare cu alin. (2) şi (3) ale articolului care prevăd posibilitatea împărţirii responsabilităţii producătorului şi a deţinătorului de deşeuri ori a delegării responsabilităţii între factorii implicaţi în lanţul procesului de tratare", iar această împărţire a responsabilităţii a fost convenită prin art. 3.3 al contractului de prestări servicii încheiat în anul 2015 cu prestatorul A. S.R.L., din care reiese transferul responsabilităţii gestionării deşeurilor de la beneficiar (S.I.E.P.C.O.F.A.RSA) la prestator (A.).
In susţinerea acestei afirmaţiii, arată că din analiza clauzei stipulate la art. 3.3 din Contractul de servicii de colectare, transport, procesare şi eliminare finală a deşeurilor medicale, încheiat la data de 01.09.2015 cu A. S.R.L., rezultă că "Preluarea deşeurilor se va face în conformitate cu dispoziţiile Ordinului nr. 1226/2012 Anexa Norme tehnice şi Legea nr. 278/2013, de la adresele (punctele de lucru) indicate de BENEFICIAR dintre cele specificate în Anexa 3 (parte integranta a prezentului contract), prin întocmirea formularului de expediţie - transport pentru eliminarea finală a deşeurilor care părăsesc unitatea, a unui document de predare-primire/constatare, precum şi a unui aviz de expediţie (nota de livrare) dacă este cazul. Din momentul predării de către Beneficiar, respectiv preluării deşeurilor de către Prestator, răspunderea asupra acestora cade în sarcina Prestatorului."
Or, conform Anexei nr. 1 "Definiţii" la contractul încheiat între părţi, termenul de eliminare finală "înseamnă totalitatea metodelor şi tratamentelor fizice şi chimice aplicate de către Prestator Deşeurilor, care vizează eliminarea pericolelor şi riscurilor potenţiale asupra mediului şi asupra stării de sănătate a populaţiei, precum şi reducerea volumului de Deşeuri".
Menţionează, de asemenea, si faptul ca, din dispoziţiile legale în domeniul gestionării deşeurilor, respectiv art. 40 şi art. 61 din Ordinul nr. 1226/03.12.2012 pentru aprobarea Normelor tehnice privind gestionarea deşeurilor rezultate din activităţi medicale şi a Metodologiei de culegere a datelor pentru baza naţională de date privind deşeurile rezultate din activităţi medicale, ordin precizat chiar în clauza prevăzută la art. 3.3 din contract, reclamanta are obligaţia să respecte toate măsurile impuse de lege şi de prevederile contractuale stabilite cu societatea autorizată.
Or, în speţă, societatea nu a prezentat documente din care să rezulte că serviciul de eliminare s-ar fi realizat în locaţiile A. S.R.L. sau de alţi colaboratori/terţe persoane, respectiv informaţii privind persoanele responsabile care au aplicat procedeul de eliminare sau orice alt document menit să ateste eliminarea finală a întregii cantităţi de deşeuri în termenul de 30 zile de la colectarea acestora, având în vedere că potrivit art. 5.5 "Obligaţiile prestatorului" din Contractul de servicii de colectare, transport, procesare şi eliminare finală a deşeurilor medicale, încheiat în data de 01.09.2015, reiese că "Prestatorul se obliga să pună la dispoziţia Beneficiarului toate documentele solicitate de legislaţia în vigoare sau de autorităţile competente care să ateste Colectarea, Transportul, Procesarea şi Eliminarea Finală a întregii cantităţi de Deşeuri produsă de către Beneficiar pe întreaga durată a Contractului".
Astfel, societatea, pe întreaga durată a contractului are responsabilitatea pentru realizarea operaţiunilor de valorificare ori de eliminare completă a întregii cantităţi de deşeuri, respectiv obligaţia de a dovedi distrugerea acestora şi nu doar în ceea ce priveşte predarea către A. S.R.L..
Critică hotărârea primei instanţe si in ceea ce priveşte aspectele pe care le-a reţinut in legătura cu modificarea verbală a clauzei privind comunicarea certificatului de distrugere deşeuri, " doar la solicitarea beneficiarului, în măsura în care se dovedea necesară existenţa acestuia".
În mod greşit instanţa apreciază că principiul libertăţii contractuale permitea părţilor modificarea verbală a clauzelor contractuale cât timp aceasta era asumată şi respectată de ambele părţi şi în plus nu contravenea legislaţiei în materia deşeurilor, respectiv H.G. nr. 1061/2008.
Susţine aceasta intrucat forţa probantă prevăzută de lege constă în înscrisul care constată încheierea contractului care poate fi sub semnătură privată sau autentic, în funcţie de regimul juridic al acelui contract, potrivit dispoziţiilor art. 1241 din C. civ.
Într-adevăr, clauzele contractuale pot fi exprimate verbal însă, pentru a putea fi dovedite, este necesară consemnarea lor scriptică, această formă conferindu-le forţa probantă la care se face referire în cele ce preced.
Legea conferă fundament contractului, iar dacă legea pretinde o anumită formă pentru încheierea valabilă a contractului, respectiv forma scrisă cum este în speţă, absenţa acestei forme este similară cu absenţa contractului, fapt ce determină nulitatea absolută a contractului încheiat sub o altă formă.
Or, în speţă, nu se poate pune in discuţie dacă este necesară a emiterea unui certificat de distrugere sau a unui document care să ateste eliminarea finală a deşeurilor, în condiţiile în care prin însăşi natura contractului s-a specificat că este un "contract de servicii de colectare, transport, procesare şi eliminare finală a deşeurilor medicale", neputând înlătura obligaţia societăţii autorizate în eliminarea deşeurilor de a pune la dispoziţie documente care să ateste distrugerea mărfurilor degradate/expirate.
În plus, prevederile H.G. nr. 1061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României, prevăd completarea unor formulare tipizate, cu regim distinct în funcţie de tipul de deşeuri în vederea predării deşeurilor.
Totodată, prin formularele prezentate de societate se consemnează o singură dată ce reprezintă momentul predării şi preluării de la expeditor la destinatar, respectiv data la care s-a efectuat transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase şi nu se precizează o alta dată ulterioară la care s-ar fi putut produce eliminarea finală.
În consecinţă, formularele de expediţie/de transport deşeuri periculoase au fost completate de societate doar în vederea predării deşeurilor potrivit prevederilor legale reglementate de Hotărârea nr. 1061/10.09.2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României şi nu fac dovada eliminării finale prin metode specificate de lege.
De asemenea, deşi societatea a prezentat în timpul inspecţiei fiscale, respectiv la data de 23.09.2020, Certificatele de distrugere nr. x/23.09.2020 aferent perioadei 01.01.2019-31.12.2019, nr. x/23.09.2020 aferent perioadei 01.01.2018-31.12.2018, nr. x/23.09.2020 aferent perioadei 01.01.2017-31.12.2017 şi nr. x/23.09.2020 aferent perioadei 01.01.2016-31.12.2016, care conţin informaţii generale, fiind menţionate succint referiri asupra categoriei de deşeuri, respectiv faptul că A. S.R.L. a ridicat cantităţi de marfă expirată/deteriorată, iar operaţiunile de eliminare aplicate deşeurilor colectate sunt tratarea fizico-chimică şi incinerarea (care a fost efectuată "în una din locaţiile proprii şi la colaboratori"), însă acestea nu pot să conducă la concluzia că fac dovada eliminării finale.
Pentru produsele necorespunzătoare calitativ sau expirate reprezentând atât medicamente cât şi alte produse comercializate, înregistrate în evidenţa contabilă ca mărfuri deteriorate şi expirate pentru care societatea a înţeles să încheie Contractul de servicii de colectare, transport, procesare şi eliminare finală a deşeurilor medicale, în vederea distrugerii deşeurilor, S.I.E.P.C.O.F.A.R S.A. are obligaţia din punct de vedere al legislaţiei fiscale să facă dovada distrugerii pentru a asigura că aceste bunuri nu mai pot fi introduse în circuitul economic, având totodată responsabilitatea să demonstreze trasabilitatea deşeurilor în sensul prevenirii abandonării în locuri nepermise sau eliminării necorespunzătoare a acestora.
Astfel, rezulta că în mod corect organele de inspecţie fiscală au stabilit cheltuieli nedeductibile în sumă de 16.011.031 RON reprezentând cheltuieli privind mărfurile deteriorate şi expirate.
In ceea ce priveşte cele reţinute de prima instanţa in legătura cu susţinerile reclamantei relativ la principiul proportionalitatii si predictibilitatii legii, menţionează că principiul proportionalitatii nu se aplică speţei, având în vedere că acesta vizează adaptarea mijloacelor folosite de autorităţile naţionale la obiectivele concrete urmărite pe baza prevederilor comunitare.
In concluzie, in raport de argumentele de fapt si de prevederile legale invocate mai sus, rezulta ca fiind nelegala soluţia instanţei de fond de admitere a acţiunii reclamantei si de anulare a actelor atacate de aceasta.
Critică soluţia instanţei de fond si in ceea ce priveşte obligarea instituţiilor parate la plata către reclamanta a cheltuielilor de judecata in suma de 67.472,77 RON.
Sentinţa instanţei de fond a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor cuprinse la art. 451 - 453 din C. proc. civ. în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată în cuantum de 67.472,77 RON, în situaţia în care actele administrative atacate sunt legale şi temeinice iar sentinţa instanţei de fond a fost dată cu încălcarea normelor de drept material mai sus indicate.
In plus, in privinţa sumei de 29.372,77 RON, solicitata de reclamanta cu titlu de onorariu avocaţial, prima instanţa nu a făcut aplicabilitatea prevederilor art. 451 alin. (2) din noul C. proc. civ., respectiv ca nu cenzurat aceasta suma in raport de complexitatea cauzei si de munca efectiv depusa in cauza de apărătorul convenţional al reclamantei.
3.2 Recurenta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC), prin recursul formulat, critică sentinţa primei instanţe prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.,
Privind incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea cuprinde motive contradictorii întrucât unele considerente ale hotărârii recurate arata pretinsa temeinicie a cererii intimatei-reclamante, iar altele arata netemeinicia.
Tot astfel, instanţa de fond arătă prin toata motivarea caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele se exclud reciproc.
Citează recurenta, în argumentarea acestui motiv de recurs, paragrafe din motivarea primei instanţe, pe care le consideră contradictorii.
Arată recurenta, totodată, că analizând dispozitivul hotărârii recurate şi considerentele acesteia raportat la normele juridice aplicabile, dar si la situaţia de fapt, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea recurată fiind pronunţată cu greşita aplicare a legii, dar şi cu restrângerea nejustificată a aplicării normelor aplicabile speţei, precum şi cu încălcarea unor principii generale de drept.
Recurenta aduce aceleiaşi critici sentinţei recurate ca şi recurenta ANAF, respectiv greşita aplicare a dispoziţiilor cuprinse in materia impozitului pe profit (art. 25 alin. (1) si alin. (4) lit. c) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, pct. 17 alin. (3) din H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal; pct. 78 alin. (1), alin. (10) lit. d), alin. (11), alin. (12) din H.G. nr. 1/2016, ajustarea taxei deductibile în cazul achiziţiilor de servicii şi bunuri, altele decât bunurile de capital), coroborat cu art. 23 alin. (1) din Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor [...]
Astfel, critică statuările primei instanţe privind interpretarea greşită dată de organele fiscale clauzelor contractului încheiat în anul 2015 intre reclamantă şi prestatorul A., reţinerea vizând faptul ca principiul libertăţii contractuale permitea părţilor modificarea verbală a clauzelor contractuale,faptul că, în cauză, comunicarea certificatului de distrugere deşeuri nu era o opţiune a părtilor, care urma a fi eliberat doar la solicitarea beneficiarului, în măsura în care se dovedea necesară existenţa acestuia, ci era o obligaţie contractuala. necesara in dovedirea distrugerii finale a bunurilor, obligaţie nerespectata pe o perioada derulării operaţiunilor economice, afirmaţia privind faptul că organului fiscal nu are ca atribuţii efectuarea controlului asupra gestionării deşeurilor periculoase, statuarea primei instanţe conform căreia prevederile Normelor tehnice adoptate prin Ordinul nr. 1226/2012 nu erau aplicabile deşeurilor reprezentate de medicamente generate de farmacii, statuarea instanţei de fond privind dovada distrugerii şi documentele care probează distrugerea mărfurilor supuse distrugerii şi soluţia de obligare a DGAMC la plata cheltuielilor de judecată.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă B. S.A. (FOSTA S.C. S.I.E.P.C.O.F.A.R. SA) a formulat întâmpinare şi note scrise, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.
II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor recurentelor şi a prevederilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
În perioada 20.07.2020-05.05.2021, intimata-reclamantă a fost supusă unei inspecţii fiscale privind taxa pe valoarea adăugată şi impozitul pe profit aferente perioadei 01.01.2016-31.12.2019, constatările fiind consemnate în Raportul de inspecţie fiscală final nr. x/27.05.2021 emis de ANAF - Direcţia Generală a Marilor Contribuabili.
In baza raportului, a fost emisă de ANAF - Direcţia Generala a Marilor Contribuabili Decizia de impunere nr. x/28.05.2021 privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei următoarele obligaţii fiscale principale: impozit pe profit în cuantum de 2.561.765 RON şi TVA în cuantum de 1.842.000 RON ca urmare a stabilirii unei baze impozabile suplimentare de 16.011.031 RON.
Aceste obligaţii fiscale suplimentare au fost stabilite pentru perioada 01.01.2016-31.12.2019, în raport de o bază impozabilă suplimentară de 16.011.031 RON, determinată de aprecierea ca nedeductibilă (din perspectiva ambelor tipuri de obligaţii fiscale) în special a contravalorii produselor expirate/deteriorate, ca urmare a neîndeplinirii, în opinia organului fiscal, a condiţiilor legale pentru reţinerea deductibilităţii, nefiind prezentate documente şi informaţii suficiente spre a dovedi că marfa expirată/deteriorată a fost distrusă.
Împotriva deciziei, intimata-reclamantă a formulat contestaţie administrativa care a fost respinsa ca neîntemeiată de ANAF – DIRECŢIA GENERALĂ DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIILOR (DGSC) prin Decizia nr. 251/01.09.2021, reţinându-se în esenţă că societatea nu a prezentat documente şi informaţii concludente prin care să ateste că medicamentele expirate/deteriorate au fost distruse, în condiţiile în care trebuia să solicite şi să primească de fiecare dată documente care să ateste eliminarea finală a mărfurilor expirate, la fiecare proces-verbal de ridicare a mărfurilor, în termenul de 30 de zile, conform prevederilor contractuale, la care trebuia anexat şi certificatul de distrugere/proces-verbal de distrugere, în baza art. 11 alin. (1), art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1), alin. (4) lit. c) pct. 3 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal (CF) coroborat cu pct. 17 alin. (3) din H.G. nr. 1/2013 privind normele de aplicare ale Codul fiscal.
S-a mai reţinut că societatea nu a demonstrat sau confirmat în mod corespunzător că se încadrează în excepţia prevăzută de art. 304 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 227/2015 coroborat cu pct. 78 alin. (6) şi alin. (10) din H.G. nr. 1/2016).
In ceea ce priveşte TVA, s-a reţinut că nu se ajustează deducerea iniţială în condiţiile în care societatea nu a demonstrat că bunurile au fost distruse întrucât nu pot fi considerate documente justificative pentru perioada 01.01.2016-31.12.2019 certificatele de distrugere care au fost eliberate de A. S.R.L. la data de 23.09.2020, după 5 ani de la operaţiunile de transport a deşeurilor periculoase şi nepericuloase. Pe cale de consecinţă, nefiind făcută dovada că bunurile degradate sau expirate au fost distruse şi nu mai pot intra în circuitul economic, s-a considerat că societatea nu se încadrează la prevederile art. 304 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 227/2015, nefiindu-i acordat drept de deducere TVA în sumă de 1.842.000 RON.
Intimata-reclamantă a formulat acţiune, prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 251/01.09.2021 emisa de DGSC privind soluţionarea contestaţiei, împreuna cu anularea Deciziei de impunere nr. x/28.05.2021 emise de DGAMC şi a Raportului de inspecţie fiscala nr. x/27.05.2021 la care se refera decizia de soluţionare, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă, cu consecinţa anulării deciziilor contestate şi cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Înalta Curte este investită cu soluţionarea recursurilor pârâtelor, recursuri întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., lecturând sentinţa civilă atacată, Înalta Curte Curtea constată că în conţinutul acesteia sunt stabilite situaţia de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor relevante ale părţilor, expunerea raţionamentului logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată; în plus, considerentele dezvoltate de prima instanţă sunt în legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată şi soluţia pronunţată.
În consecinţă, considerente sunt detaliate în mod corespunzător obligaţiei legale de motivare a hotărârii pronunţate şi nu rezultă a cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, astfel încât un astfel de motiv de casare/nelegalitate nu este incident.
Înalta Curte mai constată că, în pofida susţinerilor recurentei DGAMC, care a invocat acest motiv de recurs, considerentele sentinţei nu sunt contradictorii, ci se subsumează unui raţionament juridic clar şi coerent, care este în concordanţă cu soluţia pronunţată şi o susţine.
Cât despre faptul că o parte dintre argumentele intimatei-reclamante au fost înlăturate de prima instanţă, Înalta Curte notează că acest aspect nu conducea la respingerea cererii de chemare în judecată.
Dimpotrivă, prima instanţă, analizând susţinerile intimatei la care face referire recurenta, a precizat că acestea sunt întemeiate în parte, arătând apoi care parte se confirmă şi care sunt motivele pentru care argumentele găsite întemeiate conduc la anularea actelor contestate.
Pe cale de consecinţă, pretinsa deficienţă în motivare imputată de partea recurentă sentinţei recurate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reţinută ca fiind fondată.
Referitor la motivul de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de ambele recurente-pârâte, acesta intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a nomelor de drept material, fiind incident atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
Subsumat acestui motiv de casare, recurentele aduc critici similare, astfel că acestea vor fi analizate împreună.
Susţin recurentele, sub un prim aspect, că sunt nelegale statuările primei instanţe referitoare la responsabilitatea producătorului/deţinătorului de deşeuri.
In argumentarea acestei susţineri, recurentele invederează că din analiza clauzei stipulate la art. 3.3 din Contractul de servicii de colectare, transport, procesare şi eliminare finală a deşeurilor medicale, încheiat la data de 01.09.2015 cu A. S.R.L., rezultă că "Preluarea deşeurilor se va face în conformitate cu dispoziţiile Ordinului nr. 1226/2012 Anexa Norme tehnice şi Legea nr. 278/2013, de la adresele (punctele de lucru) indicate de BENEFICIAR dintre cele specificate în Anexa 3 (parte integranta a prezentului contract), prin întocmirea formularului de expediţie - transport pentru eliminarea finală a deşeurilor care părăsesc unitatea, a unui document de predare-primire/constatare, precum şi a unui aviz de expediţie (nota de livrare) dacă este cazul. Din momentul predării de către Beneficiar, respectiv preluării deşeurilor de către Prestator, răspunderea asupra acestora cade în sarcina Prestatorului."
Totodată, recurentele arată că, în privinţa obligaţiilor prestatorului, contractul prevede că:
"5.1 Prestatorul se obligă să colecteze Deşeurile la cererea prealabilă a Beneficiarului sau după un orar stabilit de comun acord, în scris, între părţi, ţinându-secont de normele impuse de legislaţia în vigoare privind gestionarea deşeurilor.
5.2 Prestatorul se obligă să asigure Colectarea, Transportul, Procesarea şi Eliminarea Finală a întregii cantităţi de Deşeuri produsă de către Beneficiar pe întreaga durată a Contractului, la cererea prealabilă a acestuia. (...)
5.7 Prestatorul se obligă să returneze în termen de maxim 30 zile de la datei realizării activităţii, către Beneficiar, prin poştă sau orice altă modalitate agreată de părţi a formularului de identificare pentru transportul şi eliminarea finală a deşeurilor periculoase, precum şi a oricărui alt exemplar al documentelor de gestionare a deşeurilor, dacă acestea nu au fost deja restituie Beneficiarului, după ce a avut loc eliminarea finală a deşeurilor. (...)"
5.14 Prestatorul se obligă să realizeze serviciile de eliminare finală, într-un termen de maxim 30 zile de la data colectării deşeurilor de la punctul de lucru al Beneficiarului, sub sancţiunea obligării acestuia la plata de penalităţi de 0,05% pe zi de întârziere, calculate la valoarea serviciilor respective şi să restituie Beneficiarului documentele care atestă eliminarea finală a deşeurilor".
Or, conform Anexei nr. 1 "Definiţii" la contractul încheiat între părţi, termenul de eliminare finală "înseamnă totalitatea metodelor şi tratamentelor fizice şi chimice aplicate de către Prestator Deşeurilor, care vizează eliminarea pericolelor şi riscurilor potenţiale asupra mediului şi asupra stării de sănătate a populaţiei, precum şi reducerea volumului de Deşeuri".
Criticile anterior menţionate sunt nefondate, urmând a fi înlăturate.
În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor, "Producătorul sau deţinătorul care transferă deşeuri către una dintre persoanele fizice ori juridice prevăzute la art. 22 alin. (1) în vederea efectuării unor operaţiuni de tratare preliminară operaţiunilor de valorificare sau de eliminare completă nu este scutit de responsabilitatea pentru realizarea operaţiunilor de valorificare ori de eliminare completă".
Dispozitiile alin. (1) trebuie însă interpretate în coroborare cu alin. (2) şi (3) ale articolului menţionat, care prevăd posibilitatea împărţirii responsabilităţii producătorului şi a deţinătorului de deşeuri ori a delegării responsabilităţii între factorii implicaţi în lanţul procesului de tratare.
Astfel, dispoziţiile art. 23 alin. (2) si 3 prevăd posibilitatea împărţirii/delegării responsabilităţii în gestionarea deşeurilor:
Această împărţire a responsabilităţii a fost convenită de intimată prin art. 3.3 al contractului de prestări servicii încheiat în anul 2015 cu prestatorul A., din respectiva prevedere contractuală reieşind transferul responsabilităţii gestionarii deşeurilor de la beneficiar la prestator ulterior momentului predării deşeurilor: "(...) Din momentul predării de către Beneficiar, respectiv preluării deşeurilor de către Prestator, răspunderea acestora cade în sarcina Prestatorului".
Or, în speţă, intimata a făcut dovada predării medicamentelor necorespunzătoare calitativ sau expirate către prestatorul A., moment de la care responsabilitatea gestionării medicamentelor a revenit prestatorului.
În pofida susţinerilor recurentelor, este contrară scopului urmărit de legiuitor o interpretare în sensul că producătorul/deţinătorul de deşeuri ar avea obligaţia de a verifica efectivitatea în fapt a operaţiunii de eliminare, în condiţiile in care legea permite transferul responsabilităţii gestionarii deşeurilor, iar relaţiile contractuale se întemeiază pe prezumţia de bună credinţă, prestatorul A. eliberând intimatei, la solicitarea acesteia, certificatele de distrugere care confirmau realizarea respectivei operaţiuni.
In consecinţă, responsabilitatea intimatei în privinţa gestionării medicamentelor necorespunzătoare calitativ sau expirate trebuie limitată la momentul predării acestora către prestator, iar eliberarea certificatelor de distrugere de către prestator reprezintă o dovadă suficientă a distrugerii acestora.
Recurentele susţin, sub un al doilea aspect, că, potrivit dispoziţiilor legale în domeniul gestionării deşeurilor, respectiv art. 40 şi art. 61 din Ordinul nr. 1226/03.12.2012 pentru aprobarea Normelor tehnice privind gestionarea deşeurilor rezultate din activităţi medicale şi a Metodologiei de culegere a datelor pentru baza naţională de date privind deşeurile rezultate din activităţi medicale, ordin precizat chiar în clauza prevăzută la art. 3.3 din contract, societatea, în calitate de generator şi expeditor de deşeuri periculoase sau nepericuloase are obligaţia ca pe toată durata gestionării deşeurilor, de la manipularea în incinta unităţii până la eliminarea finală, să respecte toate măsurile impuse de lege şi de prevederile contractuale stabilite cu societatea autorizată.
Conform criticilor recurentelor, în speţă, societatea nu a prezentat documente din care să rezulte că serviciul de eliminare s-ar fi realizat în locaţiile A. S.R.L. sau de alţi colaboratori/terţe persoane, respectiv informaţii privind persoanele responsabile care au aplicat procedeul de eliminare sau orice alt document menit să ateste eliminarea finală a întregii cantităţi de deşeuri în termenul de 30 zile de la colectarea acestora, având în vedere că din prevederile art. 5.5 din contract rezultă că societatea, pe întreaga durată a contractului are responsabilitatea pentru realizarea operaţiunilor de valorificare ori de eliminare completă a întregii cantităţi de deşeuri, respectiv obligaţia de a dovedi distrugerea acestora şi nu doar în ceea ce priveşte predarea către A. S.R.L..
Criticile anterior menţionate sunt nefondate, Înalta Curte retinând în acest sens următoarele:
Intimata gestionează deşeuri din activităţi medicale, situaţie în care atât Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sănătăţii (art. 699 si art. 875), Legea farmaciei nr. 266/2008, cât şi legislaţia specială în materia deşeurilor – Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor şi H.G. nr. 1061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase si nepericuloase pe teritoriul României, îi impuneau obligaţii specifice de tratare, transport şi eliminare a deşeurilor, operaţiuni ce necesitau întocmirea anumitor formulare şi care se puteau realizau şi prin transferul către un operator economic autorizat, astfel că obligaţia dovedirii distrugerii revenea intimatei inclusiv în privinţa bunurilor expirate.
În privinţa stocurilor degradate calitativ, în respectivul interval, conform art. 25 alin. (4) lit. c) pct. 3 Codul fiscal, intimata trebuia să facă dovada distrugerii, condiţie care era considerată îndeplinită, conform pct. 17 alin. (3) din H.G. nr. 1/2016, atât în situaţia în care distrugerea se efectuează prin mijloace proprii, cât şi în cazul în care stocurile sau mijloacele fixe amortizabile sunt predate către unităţi specializate.
În schimb, din punct de vedere al neajustării taxei deductibile, intimata, în calitate de persoană impozabilă, avea obligaţia de a demonstra sau confirma situaţia bunurilor de natura stocurilor distruse si a bunurilor de natura stocurilor degradate calitativ care nu mai pot fi valorificate, conform art. 304 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal si pct. 78 alin. (1), alin. (10) lit. d), alin. (11), alin. (12) din H.G. nr. 1/2016.
Or, astfel cum corect a reţinut prima instanţă, din chiar constatările organului fiscal rezultă că intimata a dovedit că a procedat la scoaterea din gestiune a medicamentelor necorespunzătoare calitativ şi expirate, întocmind procese-verbale de casare marfă expirată/deteriorată, enumerate la filele x din decizia de soluţionare, după cum a dovedit şi faptul că a procedat la predarea produselor expirate sau deteriorate către prestatorul A. S.R.L., cu care avea încheiat încă din anul 2015 contractul de servicii de colectare, transport, procesare si eliminare finala a deşeurilor medicale, operaţiunea de predare fiind dovedită cu contractul respectiv, facturi, lista borderourilor colectării deşeurilor de către prestator pentru toata perioada verificata, formulare de expediţie/transport.
Totodată, intimata a prezentat patru certificate de distrugere eliberate de A. S.R.L. în data de 23.09.2020 (certificatul de distrugere nr. x/23.09.2020 aferent perioadei 01.01.2019-31.12.2019, nr. x/23.09.2020 aferent perioadei 01.01.2018-31.12.2018, nr. x/23.09.2020 aferent perioadei 01.01.2017-31.12.2017 si nr. x/23.09.2020 aferent perioadei 01.01.2016-31.12.2016 pentru marfa predată în perioada 01.01.2016 -31.12.2019, emise pe baza listelor de borderouri colectări deşeuri prestator.
În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că argumentele organelor fiscale pentru neluarea în considerare a celor patru certificate de distrugere emise de A. S.R.L. la data de 23.09.2020 sunt neîntemeiate.
În acest sens, Înalta Curte constată că, potrivit pct. 17 alin. (3) din H.G. nr. 1/2016 cu referire la art. 25 alin. (4) lit. c) pct. 3 din Codul fiscal, condiţia referitoare la distrugerea stocurilor sau a mijloacelor fixe amortizabile se consideră îndeplinită atât în situaţia în care distrugerea se efectuează prin mijloace proprii, cât şi în cazul în care stocurile sau mijloacele fixe amortizabile sunt predate către unităţi specializate
Cum s-a reţinut anterior, prin încheierea contractului de prestări servicii cu A. S.R.L., intimate a transferat responsabilitatea gestionarii deşeurilor de la beneficiar la prestator ulterior momentului predării deşeurilor.
Prin probatoriul administrat, intimata a făcut dovada predării medicamentelor necorespunzătoare calitativ sau expirate către prestatorul A., moment de la care responsabilitatea gestionării medicamentelor a revenit prestatorului.
Acesta, la rândul său, a eliberat la solicitarea intimatei cele patru certificate care atestă distrugerea medicamentelor ce i-au fost predate.
Sub un alt aspect, recurentele critică hotărârea primei instanţe si in ceea ce priveşte aspectele pe care aceasta le-a reţinut in legătura cu modificarea verbală a clauzei privind comunicarea certificatului de distrugere deşeuri, "acesta urmând să fie eliberat doar la solicitarea beneficiarului, în măsura în care se dovedea necesară existenţa acestuia".
Cu privire la acest aspect, recurentele arată că, într-adevăr, clauzele contractuale pot fi exprimate verbal, însă, pentru a putea fi dovedite, este necesară consemnarea lor scriptică, această formă conferindu-le forţa probantă la care se face referire în cele ce preced.
În opinia recurentelor, dacă legea pretinde o anumită formă pentru încheierea valabilă a contractului, respectiv forma scrisă cum este în speţă, absenţa acestei forme este similară cu absenţa contractului, fapt ce determină nulitatea absolută a contractului încheiat sub o altă formă.
Contrar acestor critici, Înalta Curte constată că faptul că beneficiara si prestatorul au modificat verbal clauzele contractuale sub aspectul că respectivul certificat de distrugere nu se mai elibera la 30 de zile dupa emiterea facturii, ci când solicita beneficiarul, tine de libertatea contractuala si nu incalca legislatia deseurilor, in conditiile in care trasabilitatea deseurilor era dovedita cu formularele ce le insoteau.
Conform pct. 78 alin. (12) din H.G. nr. 1/2016, intimata, în calitate de persoană impozabilă, avea obligaţia de a demonstra sau confirma în mod corespunzător că bunurile au fost distruse.
Raportat la aceste prevederi fiscale, intimata şi-a îndeplinit obligaţia fiscală de a confirma în mod corespunzător că bunurile au fost distruse prin obţinerea certificatelor emise de prestator, indiferent de distanţa de la efectuarea operaţiunilor şi până la emiterea certificatelor.
Contrar susţinerilor recurentelor, prin înscrisurile prezentate, inclusiv cele patru certificate, intimata a înlăturat orice suspiciune cu privire la posibilitatea ca respectivele medicamente să fi fost repuse pe piaţă, tocmai acesta fiind scopul dispoziţiilor fiscale aplicabile.
Înalta Curte mai constată că modificarea verbală a clauzelor contractuale de către părţi este legală cât timp aceasta a fost asumată şi respectată de ambele părţi şi nu contravine legislaţiei în materia deşeurilor, respectiv H.G. nr. 1061/2008.
În acest sens, trebuie subliniat că, în privinţa deşeurilor periculoase, art. 15 alin. (3) din din H.G. nr. 1061/2008 prevedea că "Formularul de expeditie/transport deşeuri periculoase se prezintă de către expeditor, transportator şi destinatar la solicitarea organelor abilitate conform legii să efectueze controlul asupra gestionării deşeurilor periculoase."
In privinţa deşeurilor nepericuloase, erau incidente prevederile art. 20 alin. (3)-(5) si art. 21 din H.G. nr. 1061/2008.
Aşa fiind, trebuie concluzionat că legislaţia specială în materia deşeurilor menţiona formularul de expediţie/transport deşeuri periculoase, respectiv formularului de încărcare-descărcare deşeuri nepericuloase, acestea fiind actele pe care expeditorul, transportatorul şi destinatarul aveau obligatia să le prezinte la solicitarea organelor abilitate conform legii să efectueze controlul asupra gestionării deşeurilor periculoase.
Legislaţia specială nu impunea, aşadar, emiterea unui certificat de distrugere pentru a face dovada trasabilităţii deşeurilor, fiind suficientă prezentarea celor doua tipuri de formulare în funcţie de tipul deşeului, formulare pe care intimata le-a prezentat.
Faţă de acestea, Înalta Curte constată nefondate argumentele recurentelor referitoare la faptul că prevederile H.G. nr. 1061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României prevăd completarea unor formulare tipizate, cu regim distinct în funcţie de tipul de deşeuri în vederea predării deşeurilor, iar formularele de expediţie/de transport deşeuri periculoase au fost completate de societate doar în vederea predării deşeurilor, nefăcând dovada eliminării finale prin metode specificate de lege.
Recurentele menţionează că, deşi societatea a prezentat în timpul inspecţiei fiscale, respectiv la data de 23.09.2020, Certificatele de distrugere nr. x/23.09.2020 aferent perioadei 01.01.2019-31.12.2019, nr. x/23.09.2020 aferent perioadei 01.01.2018-31.12.2018, nr. x/23.09.2020 aferent perioadei 01.01.2017-31.12.2017 şi nr. x/23.09.2020 aferent perioadei 01.01.2016-31.12.2016, care conţin informaţii generale, fiind menţionate succint referiri asupra categoriei de deşeuri, respectiv faptul că A. S.R.L. a ridicat cantităţi de marfă expirată/deteriorată, iar operaţiunile de eliminare aplicate deşeurilor colectate sunt tratarea fizico-chimică şi incinerarea (care a fost efectuată "în una din locaţiile proprii şi la colaboratori"), însă acestea nu pot să conducă la concluzia că fac dovada eliminării finale.
Recurentele susţin în acelaşi sens că pentru produsele necorespunzătoare calitativ sau expirate reprezentând atât medicamente cât şi alte produse comercializate prin intermediul farmaciilor B., înregistrate în evidenţa contabilă ca mărfuri deteriorate şi expirate pentru care societatea a înţeles să încheie Contractul de servicii de colectare, transport, procesare şi eliminare finală a deşeurilor medicale, în vederea distrugerii deşeurilor, indiferent de încadrarea potrivit legislaţiei specifice în deşeuri periculoase sau nepericuloase, societatea reclamanta avea obligaţia din punct de vedere al legislaţiei fiscale să facă dovada distrugerii pentru a asigura că aceste bunuri nu mai pot fi introduse în circuitul economic, având totodată responsabilitatea să demonstreze trasabilitatea deşeurilor în sensul prevenirii abandonării în locuri nepermise sau eliminării necorespunzătoare a acestora, obligaţie pe care nu a făcut dovada ca a indeplinit-o.
Şi aceste critici sunt nefondate.
În acest sens, Înalta Curte notează că, în privinţa deşeurilor periculoase, art. 15 alin. (3) din din H.G. nr. 1061/2008 prevedea că"Formularul de expeditie/transport deşeuri periculoase se prezintă de către expeditor, transportator şi destinatar la solicitarea organelor abilitate conform legii să efectueze controlul asupra gestionării deşeurilor periculoase."
In privinţa deşeurilor nepericuloase, erau incidente prevederile art. 20 alin. (3)-(5) si art. 21 din H.G. nr. 1061/2008.
Având în vedere prevederile legale menţionate, singura concluzie care se impune este aceea că legislaţia specială în materia deşeurilor menţiona formularul de expediţie/transport deşeuri periculoase, respectiv formularul de încărcare-descărcare deşeuri nepericuloase ca fiind actele pe care expeditorul, transportatorul şi destinatarul aveau obligatia să le prezinte la solicitarea organelor abilitate conform legii să efectueze controlul asupra gestionării deşeurilor periculoase, fără a impune emiterea unui certificat de distrugere pentru a face dovada trasabilităţii deşeurilor, fiind suficientă prezentarea celor doua tipuri de formulare în funcţie de tipul deşeului, formulare pe care intimata le-a prezentat.
În plus, astfel cum corect a reţinut prima instanţă, intimata gestionează deşeuri din activităţi medicale, situaţie în care atât Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sănătăţii (art. 699 si art. 875), Legea farmaciei nr. 266/2008, cât şi legislaţia specială în materia deşeurilor – Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor şi H.G. nr. 1061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase si nepericuloase pe teritoriul României, îi impuneau obligaţii specifice de tratare, transport şi eliminare a deşeurilor, operaţiuni ce necesitau întocmirea anumitor formulare şi care se puteau realizau şi prin transferul către un operator economic autorizat, astfel că obligaţia dovedirii distrugerii revenea intimatei inclusiv în privinţa bunurilor expirate.
Tot astfel, în privinţa stocurilor degradate calitativ. în respectivul interval, intimata, conform art. 25 alin. (4) lit. c) pct. 3 Codul fiscal, trebuia să facă dovada distrugerii, condiţie care era considerată îndeplinită conform pct. 17 alin. (3) din H.G. nr. 1/2016 atât în situaţia în care distrugerea se efectuează prin mijloace proprii, cât şi în cazul în care stocurile sau mijloacele fixe amortizabile sunt predate către unităţi specializate.
Or, aşa cum s-a arătat în precedent, intimata şi-a îndeplinit obligaţia prin încheierea contractului de prestări servicii cu A. S.R.L., prin care a transferat responsabilitatea gestionarii deşeurilor de la beneficiar la prestator ulterior momentului predării deşeurilor.
În speţă, trasabilitatea deşeurilor a fost dovedită de intimată, în calitate de beneficiar, atât până la momentul predării medicamentelor către prestator, cât si după momentul predării medicamentelor către prestator, prin prezentarea celor patru certificate de distrugere emise de prestator care atestau finalizarea obligaţiilor asumate prin contractul încheiat in anul 2015.
Recurentele critică şi cele reţinute de prima instanţă in legătura cu principiul proportionalitatii si predictibilitatii legii, considerând că principiul proportionalitatii nu se aplică speţei, având în vedere că acesta vizează adaptarea mijloacelor folosite de autorităţile naţionale la obiectivele concrete urmărite pe baza prevederilor comunitare.
Criticile analizate sunt nefondate, prima instanţă reţinând judicios că principiul proporţionalităţii este menţionat la pct. 78 alin. (12) teza finala din H.G. nr. 1/2016, care prevede că, potrivit principiului proporţionalităţii, organele fiscale nu pot solicita persoanei impozabile mai mult decât ceea ce este necesar pentru dovedirea incidentului care a condus la pierderea, distrugerea sau furtul bunului, astfel încât sarcina persoanei impozabile să nu devină practic imposibilă sau extrem de dificilă.
Or, organele fiscale i-au solicitat intimatei mai mult decât era necesar pentru dovedirea faptului "eliminării", în condiţiile in care legea fiscală consideră îndeplinită condiţia referitoare la distrugerea stocurilor dacă acestea erau predate către unităţi specializate, obligaţie îndeplinita de intimată prin contractul încheiat cu prestatorul A. S.R.L., precum şi prin confirmarea faptului că bunurile au fost distruse, prin prezentarea celor patru certificate eliberate de acelaşi prestator.
Tot astfel, este întemeiat şi principiul predictibilităţii legii, în condiţiile în care contractul încheiat de intimată cu A. S.R.L. pentru anul 2015, a stat atât la baza tratamentului fiscal aplicat de societate pentru perioada ianuarie - septembrie 2015, ce nu a fost contestat de ANAF, cât şi la baza tratamentului fiscal aferent perioadei septembrie 2015- decembrie 2015, când ANAF a considerat că intimata nu a respectat prevederile legale, poziţia diametral opusă a organului fiscal fiind de natură să afecteze stabilitatea raporturilor juridice.
În fine, recurentele critică soluţia instanţei de fond si in ceea ce priveşte obligarea lor la plata cheltuielilor de judecata in suma de 67.472,77 RON.
Susţin recurentele în acest sens, că sentinţa a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 451 - 453 din C. proc. civ. în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată în cuantum de 67.472,77 RON, în situaţia în care actele administrative atacate sunt legale şi temeinice, iar sentinţa instanţei de fond a fost dată cu încălcarea normelor de drept material mai sus indicate.
In plus, in privinţa sumei de 29.372,77 RON solicitata cu titlu de onorariu avocaţial, recurentele invocă faptul că prima instanţă nu a făcut aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) din noul C. proc. civ., respectiv ca nu cenzurat aceasta suma in raport de complexitatea cauzei si de munca efectiv depusa in cauză de apărătorul convenţional al reclamantei.
Cu privire la aceste critici, Înalta Curte constată că sunt nefondate.
În acest sens, se reţine, mai întâi, că art. 453 C. proc. civ. condiţionează acordarea cheltuielilor de judecată de împrejurarea pierderii procesului, condiţie îndeplinită în cauză., fiind fără relevanţă că recurentele consideră, în pofida celor statuate prin sentinţa recurată, că actele în litigiu sunt legale.
Înalta Curte mai constată, privind neaplicarea de către prima instanţă a prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., că, în interpretarea acestui text de lege, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit, prin Decizia nr. 3/2020, că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.
Faţă de aceste considerente, constatând criticile recurentelor ca fiind neîntemeiate, Înalta Curte urmează a respinge recursurile, în baza art. 496 C. proc. civ.
Ca părţi care au pierdut procesul, recurentele vor fi obligate să achite intimatei cheltuielile de judecată efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile formulate de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei nr. 2154 din 24 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Obligă recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata către intimata –reclamantă B. S.A. (fostă S.I.E.P.C.O.P.A.R. S.A.) a sumei de 14.803 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 9 aprilie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.