Şedinţa publică din data de 30 aprilie 2025
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Contestaţii Electorale la data de 22.04.2025, sub nr. x/2025, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Biroul Electoral Central a solicitat următoarele:
- anularea Deciziei nr. 421D din 16.04.2025 a Biroului Electoral Central, respectiv respingerea plângerii înregistrate sub nr. x/15.04.2025;
- anularea Deciziei 423D din 16.04.2025 a Biroului Electoral Central, respectiv respingerea plângerii înregistrate sub nr. x/15.04.2025;
- anularea Deciziei 433D din 16.04.2025 a Biroului Electoral Central, respectiv respingerea plângerii înregistrate sub nr. x/15.04.2025;
- anularea Deciziei 434D din 16.04.2025 a Biroului Electoral Central, respectiv respingerea plângerii înregistrate sub nr. x/15.04.2025;
- anularea Deciziei 442D din 16.04.2025 a Biroului Electoral Central, respectiv respingerea plângerii înregistrate sub nr. x/15.04.2025;
- anularea Deciziei 463D din 16.04.2025 a Biroului Electoral Central, respectiv respingerea plângerilor înregistrate sub nr. x/15.04.2025 şi y/15.04.2025;
- anularea Deciziei 466D din 16.04.2025 a Biroului Electoral Central, respectiv respingerea plângerii înregistrate sub nr. x/15.04.2025;
- anularea Deciziei 467D din 16.04.2025 a Biroului Electoral Central, respectiv respingerea plângerii înregistrate sub nr. x/15.04.2025;
- anularea Deciziei 468D din 16.04.2025 a Biroului Electoral Central, respectiv respingerea plângerii înregistrate sub nr. x/15.04.2025;
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 116 din data de 23 aprilie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Contestaţii Electorale s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Biroul Electoral Central, ca nefondată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2, în temeiul art. 1000 alin. (4), art. 483, 488 alin. (1) din C. proc. civ., a formulat recurs reclamantul A. criticând-o pentru motive de nelegalitate.
A susţinut recurentul – reclamant că postările calificate de către pârâtul Biroul Electoral Central ca având un conţinut ilegal în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi art. 29 alin. (4) din Legea nr. 370/2004, pct. 38 din Programul calendaristic pentru realizarea acţiunilor necesare pentru alegerea Preşedintelui României din anul 2025, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 17/2025, precum şi ale art. 10 din Decizia Biroului Electoral Central nr. 2D/26.02.2025, reprezintă opinii exprimate în exercitarea mandatului de senator al României.
A considerat recurentul, în raport şi de motivarea curţii de apel, că acesta este un actor politic în sensul Legii, având obligaţia de a marca postările în care îşi exprimă opiniile politice şi strategiile politice conform legii, aşa cum corect a şi făcut-o.
Cu toate acestea, s-a arătat prin motivele de recurs că nicio instituţie şi nicio autoritate publică nu are dreptul să cenzureze opiniile exprimate în exercitarea mandatului unui senator, aceste drepturi fiind prevăzute în Constituţia României, la articolul 72 alin. (1), articolul 69 alin. (1) şi (2) şi care contrazic astfel cele statuate de Biroul Electoral Central şi de Curtea de Apel Bucureşti prin sentinţa pronunţată.
S-a arătat că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 370/2004 reglementează modalitatea prin care partidele politice şi alianţele politice pot propune un singur candidat la funcţia de Preşedinte al României, iar art. 29 alin. (4) din acelaşi act normativ reglementează modalitatea prin care candidaţii pot renunţa la candidatură în timp ce pct. 38 din Hotărârea Guvernului nr. 17/2025 privind aprobarea Programului calendaristic pentru realizarea acţiunilor necesare pentru alegerea Preşedintelui României în anul 2025 reglementează data limită până la care pot face asta, fiind nelegale deciziile Biroului Electoral Central şi sentinţa Curţii de Apel Bucureşti, luate pe baza articolelor de legi sus menţionate, articole care nu reglementează modalitatea prin care un senator comunică cu poporul şi în niciun caz obligaţia unui senator faţă de partid.
A susţinut recurentul – reclamant incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., respectiv depăşirea de către instanţa de fond a atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Astfel cum s-a pronunţat în mai multe cazuri Curtea Constituţională, instanţele judecătoreşti nu sunt legitimate să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în ceea ce priveşte actele de încălcare a disciplinei interne din cadrul partidelor politice, reglementată prin norme de deontologie proprii.
Instanţa de judecată nu poate impune recurentului prin cenzurarea exprimării publice a acestuia, respectarea prevederilor statutare a partidului din care acesta face şi nici susţinerea candidatului partidului din care acesta face.
Membrii unui partid pot să se exprime împotriva poziţiei conducerii partidului, validarea unui raţionament contrar negând însăşi posibilitatea existenţei unei opoziţii interne, un element important al unei democraţii funcţionale.
Conform art. 8 din Legea nr. 14/2003 dobândirea sau pierderea calităţii de membru al unui partid politic nu creează privilegii sau restrângeri în exercitarea drepturilor cetăţeneşti, însă apartenenţa recurentului la un partid politic a condus la îngrădirea de către B.E.C. şi de către instanţa de fond, a unor drepturi fundamentale ale acestuia.
Mai mult, nu se arată nicăieri în motivarea Curţii, care este interesul superior care justifica limitarea drepturilor fundamentale ale recurentului - dreptul la libertatea de conştiinţă, de exprimare şi de liberă asociere, nefiind invocat niciun temei legal în baza căruia se reţin obligaţii în sarcina membrilor unui partid politic, ca aceştia să fie ţinuţi de linia partidului şi de un mandat imperativ care să decurgă din deţinerea calităţii de membru de partid.
S-a arătat că, în mod nelegal, Curtea a reţinut că atât partidul B.., cât şi membrii acestuia aveau obligaţia de a susţine, în cadrul campaniei electorale, candidatul propriu şi nu un alt candidat independent, instanţa făcând o aplicare greşită a prevederilor legale din Legea nr. 370/2004, cu privire la ceea ce înseamnă propunere de candidatura şi ceea ce înseamnă susţinere – exprimare de opinie politică.
Poziţionarea politică a partidului, ulterioară înscrierii candidaturii, nu echivalează cu "o nouă propunere de candidatură", iar renunţarea la candidatură este un act personal al candidatului şi nu a formaţiunii care l-a propus.
Poziţionarea politică a unui partid după încheierea perioadei de depunere a candidaturilor nu constituie o "propunere" formală de candidat, ci un act de exprimare politică, care nu poate fi cenzurat decât în condiţiile prevăzute de art. 53 din Constituţie – adică doar prin lege, şi doar dacă restrângerea este necesară într-o societate democratică.
Sub un al doilea set de critici de nelegalitate a sentinţei atacate, s-a arătat că "postarea" recurentului - reclamant se încadrează în limitele dreptului la libera exprimare, atât sentinţa recurată, cât şi deciziile BEC contestate fiind nelegale, întrucât opiniile exprimate de recurent în cadrul postărilor reclamate se încadrează în limitele constituţionale ale dreptului la libera exprimare şi au fost marcate corespunzător cu cod CMF.
S-a arătat, în acest context, că este de notorietate faptul că formaţiunea B.. a decis să susţină, în cadrul alegerilor prezidenţiale din mai 2025, un alt candidat decât cel oficial propus, demers care a generat ample dezbateri în spaţiul public, reflectând o manifestare firească a democraţiei interne din cadrul partidului. Sprijinul exprimat public faţă de un candidat nu implica, însă, automat, finanţarea campaniei electorale a acestuia, susţinerea rezumându-se la un gest politic.
În opinia recurentului, Regulamentele Uniunii Europene – inclusiv Regulamentul (U.E.) 2024/900 – au ca scop stabilirea unui cadru clar pentru identificarea şi tratarea conţinutului ilegal publicat pe platformele online foarte mari, în special în ceea ce priveşte materiale electorale de tip text/imagini/audio/video. Ele nu urmăresc şi nici nu pot fi interpretate ca având rolul de a restricţiona autonomia partidelor politice ori dreptul membrilor acestora de a formula şi exprima opinii politice, chiar divergente. Asemenea chestiuni ţin exclusiv de sfera deciziei politice, fundamentate pe considerente de oportunitate, care exced sferei controlului de legalitate exercitat de instanţele de contencios administrativ sau de organisme administrative cu atribuţii jurisdicţionale.
Au fost invocate în aceste sens prevederile art. 30 din Constituţia României privind libertatea de exprimare şi interzicerea cenzurii, art. 29 din Constituţia României privind libertatea conştiinţei, art. 10 din CEDO privind dreptul la libera exprimare şi art. 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
În lipsa garantării libertăţii de exprimare în spaţiul online de către politicieni în perioada campaniei electorale, am ajunge la o cenzură specifică regimurilor dictatoriale, în cadrul cărora dreptul la libera exprimare la nivel politic devine lipsit de orice conţinut, în măsura în care conţinutul neaprobat de către organele puterii de stat este profund restricţionat.
S-a arătat că în cadrul jurisprudenţei Curţii, a fost reţinut faptul că statele membre au obligaţia de a garanta un "sistem eficient de protecţie a autorilor sau a jurnaliştilor, un mediu favorabil participării la dezbateri publice a tuturor persoanelor în cauză, care să le permită sa îşi exprime opiniile şi ideile fără teamă, chiar dacă acestea contravin celor aparate de autorităţile oficiale sau de o parte semnificativă a opiniei publice ori sunt chiar iritante sau şocante pentru acestea din urmă" (Dink împotriva Turciei, pct. 137; Khadija Ismayilova împotriva Azerbaidjanului, pct. 158).
În continuare, în jurisprudenţa Curţii a fost reţinut în mod specific faptul că "existenţa unei legislaţii care exprimă în termeni foarte generali anumite exprimări de opinie, astfel încât potenţialii autori să îşi impună autocenzura, poate să constituie o ingerinţă în libertatea de exprimare." (pct. 54; Altug Taner Akçam împotriva Turciei, pct. 68-83).
Libertatea de exprimare nu vizează doar informaţiile sau ideile primite favorabil ori considerate a fi inofensive sau indiferente, ci şi pe cele care ofensează, şochează sau incomodează statul ori orice parte a populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi înţelegerii, fără de care nu poate exista o societate democratică.
Libertatea de exprimare are o importanţă specială pentru politicieni sau pentru persoanele alese ca reprezentanţi ai unui electorat, care trebuie să atragă atenţia asupra preocupărilor lor. (cauza Castells împotriva Spaniei, nr. 11798/85, 23 aprilie 1992).
Dincolo de aceste aspecte, s-a solicitat a se avea în vedere şi prevederile art. 72 alin. (1) din Constituţia României, în conformitate cu care "Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.".
Pentru toate aceste motive, s-a solicitat instanţei să se constate că "postarea" recurentului A. se încadrează în limitele dreptului la libera exprimare.
În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei anularea deciziilor BEC contestate, prin care i-au fost încălcate drepturile în calitate de "ales" al poporului şi a fost tras la răspundere juridică pentru opiniile sale politice exprimate în exercitarea mandatului de senator.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul – pârât Biroul Electoral Central a formulat întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului, ca nemotivat în termen.
Pe fondul recursului s-a solicitat respingerea acestuia şi menţinerea sentinţei civile nr. 116 din data de 23 aprilie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Contestaţii Electorale, ca fiind legală, cu consecinţa menţinerii deciziilor Biroului Electoral Central atacate.
5. Procedura de soluţionare a recursului
Comunicarea actelor de procedură s-a desfăşurat în condiţiile art. 154 alin. (6) din C. proc. civ., prin intermediul poştei electronice, dat fiind caracterul urgent al cauzei, pentru care se aplică normele reglementate pentru ordonanţa preşedinţială.
Recurentul – reclamant a depus ulterior formulării cererii de recurs, însă în termenul de 5 zile de la comunicarea sentinţei, motivele de recurs, Înalta Curte luând act că atât declaraţia de recurs cât şi motivele de nelegalitate ale sentinţei au fost depuse în termenul prevăzut de art. 1000 alin. (1) din C. proc. civ.
Recurentul – reclamant a formulat prin motivele de recurs şi cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare asupra următoarei întrebări:
"Dacă, în temeiul Regulamentului (UE) nr. 2024/900 privind al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 martie 2024 privind transparenţa şi vizarea unui public-ţintă în publicitatea politică, în interpretarea în spiritul şi litera acestui Regulament, raportat la prevederile art. 3 pct. 4 din Regulamentul care defineşte noţiunea de "actor politic" coroborat cu art. 25 din Regulament, este suficientă calificarea unei persoane drept "actor politic" pentru a-i fi limitat dreptul la liberă exprimare prevăzut de art. 11 din Carta drepturilor fundamentale a UE şi, pe cale de consecinţă, să i se elimine orice conţinut pe care îl postează acesta pe o platformă online mare prin emiterea unui ordin de a acţiona, de către o autoritate relevantă, sau se impune o analiză mai temeinică pentru garantarea dreptului la liberă exprimare în conformitate cu considerentele 30, 49 şi 50 din Regulament"
În privinţa relevanţei întrebării, s-a arătat că este necesară şi urgentă clarificarea aspectelor din întrebarea adresată Curţii prin prisma faptului că libertatea de exprimare este prevăzută în Constituţia României ca drept fundamental al cetăţeanului, noţiunea de "actor politic" fiind interpretată de către Biroul Electoral Central prin decizii contradictorii şi părtinitoare.
5. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele:
5.1. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare cu privire la:
"Dacă, în temeiul Regulamentului (UE) nr. 2024/900 privind al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 martie 2024 privind transparenţa şi vizarea unui public-ţintă în publicitatea politică, în interpretarea în spiritul şi litera acestui Regulament, raportat la prevederile art. 3 pct. 4 din Regulamentul care defineşte noţiunea de "actor politic" coroborat cu art. 25 din Regulament, este suficientă calificarea unei persoane drept "actor politic" pentru a-i fi limitat dreptul la liberă exprimare prevăzut de art. 11 din Carta drepturilor fundamentale a UE şi, pe cale de consecinţă, să i se elimine orice conţinut pe care îl postează acesta pe o platformă online mare prin emiterea unui ordin de a acţiona, de către o autoritate relevantă, sau se impune o analiză mai temeinică pentru garantarea dreptului la liberă exprimare în conformitate cu considerentele 30, 49 şi 50 din Regulament"
Examinând cererea de sesizare a Curţii Europene de Justiţie în vederea efectuării unei trimiteri preliminare, în raport de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, pentru următoarele considerente:
Procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din TFUE dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.
În conformitate cu o jurisprudenţă consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre C.J.U.E. şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din T.F.U.E., este de competenţa instanţei naţionale, care este învestită cu soluţionarea cauzei, are cunoştinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.
Potrivit art. 30 din Regulamentul (UE) 2024/900 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 martie 2024 privind transparenţa şi vizarea unui public – ţintă în publicitatea politică "(1) Prezentul regulament intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. (2) Se aplică de la 10 octombrie 2025. Cu toate acestea, în domeniul de aplicare al prezentului regulament, articolul 3 şi articolul 5 alin. (1) se aplică de la data intrării sale în vigoare."
Înalta Curte reţine că întrebarea formulată, prin conţinutul acesteia, nu vizează definiţia "actorului politic" reglementată prin art. 3 pct. 4 din Regulamentul anterior menţionat, încadrarea făcută de către autoritatea pârâtă nefiind contestată în cauză. De asemenea nu se susţine o eventuală neconformitate a transpunerii acestor dispoziţii în dreptul intern, ci se critică modalitatea în care, în speţa dedusă judecăţii, se limitează dreptul la libera exprimare prevăzut de art. 11 din Carta drepturilor fundamentale a UE, raportat la considerentele (30), (49) şi (50) din Regulament, împrejurare care, însă, face obiectul căilor de atac interne, iar nu al unei cereri de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Curtea EDO a subliniat că sintagma "condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ" implică, în esenţă, pe lângă libertatea de exprimare deja protejată de altfel de art. 10 din Convenţie, principiul egalităţii de tratament pentru toţi cetăţenii în exercitarea dreptului lor de vot şi a dreptului lor de a candida la alegeri (cauza Mathieu-Mohin şi Clerfayt împotriva Belgiei, pct. 54).
În anumite circumstanţe, aceste drepturi pot să intre în conflict, ceea ce poate conduce la a considera că este necesar, înainte sau în timpul alegerilor, să se prevadă anumite restricţii privind libertatea de exprimare care, în mod normal, nu ar fi admisibile, pentru a garanta "libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ". Curtea a recunoscut că, punând în balanţă aceste două drepturi, statele contractante dispun de o marjă de apreciere, aşa cum se întâmplă în general la organizarea sistemului lor electoral (Animal Defenders International împotriva Regatului Unit).
Astfel, problemele de drept a căror dezlegare o solicită recurenta prin cererea de sesizare a CJUE reprezintă, în fapt, aspecte ce ţin de modalitatea concretă, în care instanţa naţională învestită cu soluţionarea litigiului va raporta cadrul legal incident la circumstanţele specifice cauzei deduse judecăţii şi de reflectare a principiilor generale deduse din jurisprudenţa larg dezvoltată a CJUE.
Deşi raportul juridic dedus judecăţii este unul cu specificitate aparte, această specificitate se pierde în aplicarea legii în materie electorală, atât legislaţia naţională, cât şi jurisprudenţa CJUE fiind suficient de dezvoltate cât să permită a se soluţiona prezenta cauză fără a se apela la mecanismul trimiterii preliminare propuse de recurent în cauză.
Înalta Curte constată că prin maniera de formulare a întrebării, recurentul reclamant tinde în realitate să obţină din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene o veritabilă decizie de îndrumare în soluţionarea în concret a cauzei, iar cu ocazia susţinerilor orale apărătorul a precizat că sesizarea reprezintă o chestiune subsidiară recursului formulat în cauză, fiind subsumată motivelor de nelegalitate ce vizează încălcarea libertăţii de exprimare din perspectiva jurisprudenţei Curţii.
Prin urmare, Înalta Curte urmează să respingă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, formulată de recurenta-reclamantă.
5.2. Analizând recursul în raport de motivele invocate, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. intervine atunci când instanţa, soluţionând cauza, îşi arogă atribuţii specifice puterii executive sau puterii legiuitoare ori în domenii excluse puterii judecătoreşti.
Acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere", examinarea acestui concept permiţând determinarea sferei de aplicare a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.
Astfel, excesul de putere semnifică încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, prin imixtiunea instanţelor judecătoreşti fie în atribuţiile puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătoreşti.
Prin exces de putere se încalcă ordinea constituţională şi interesul public, instanţa judecătorească exercitând funcţiile puterii judecătoreşti peste limitele statornicite prin Constituţie.
Aminteşte, însă, Înalta Curte cadrul legal incident speţei, Biroul Electoral Central având calitatea de autoritate naţională relevantă, în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/2024 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea Regulamentului (UE) 2022/2.065 al Parlamentului European şi al Consiliului din 19 octombrie 2022 privind o piaţă unică pentru serviciile digitale şi de modificare a Directivei 2000/31/CE (Regulamentul privind serviciile digitale), precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 365/2002 privind comerţul electronic, potrivit dispoziţiilor art. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2025.
Potrivit art. 17 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2025, deciziile Biroului Electoral Central prin care sunt admise plângerile privind la campania electorală prin intermediul platformelor online foarte mari, în sensul prevăzut de art. 3 pct. 8 din Regulamentul (UE) 2024/900, reprezintă ordine de a acţiona împotriva conţinutului ilegal în sensul art. 9 din Regulamentul (UE) 2022/2.065, iar potrivit alin. (8) deciziile Biroului Electoral Central pot fi contestate la Curtea de Apel Bucureşti.
Se constată că atât deciziile atacate, cât şi sentinţa pronunţată de curtea de apel se încadrează în cadrul legal amintit, dispoziţiile legale, chiar dacă prezintă elemente de noutate, fiind atât accesibile cât şi previzibile pentru reclamant.
Pentru aceste considerente, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. este nefondat.
5.3. Înalta Curte constată că, deşi recurentul reclamant a invocat expres doar cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., prin motivele de recurs se invocă şi încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor de drept material astfel cum au fost reţinute de autoritatea pârâtă Biroul Electoral Central la pronunţarea deciziilor atacate, respectiv, dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi art. 29 alin. (4) din Legea nr. 370/2004, pct. 38 din Programul calendaristic pentru realizarea acţiunilor necesare pentru alegerea Preşedintelui României din anul 2025, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 17/2025, împrejurare care se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Motivul de recurs ce vizează încălcarea normelor de drept material are în vedere aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică, restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, sau încălcarea unor principii generale de drept, hotărârea instanţei de fond urmând a fi analizată şi în aceste coordonate, în limitele criticilor de nelegalitate susţinute prin motivele de recurs.
În speţă, prin deciziile contestate, BEC a admis plângerile adresate acestei instituţii în temeiul art. 17 din O.U.G. nr. 1/2025 şi a dispus eliminarea materialelor vizate de pe platformele online foarte mari C. şi D., precum şi a tuturor materialelor conexe acestora.
Deciziile Biroului Electoral Central au vizat materialele publicate pe pagina oficială a reclamantului pe platformele C. şi D., reclamantul deţinând funcţia de senator în Senatul României, ales pe listele formaţiunii B., constatându-se că acestea au reprezentat materiale publicitare politice în sensul art. 16 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2025, efectuate de către un actor politic, astfel cum este acesta definit la art. 3 pct. 4 lit. d) din Regulamentul 2024/900, conţinând un îndemn direct de a vota alt candidat decât cel înscris de către partidul B.. în competiţia electorală pentru alegerea Preşedintelui României.
Preliminar analizei motivelor de recurs, Înalta Curte constată că în ceea ce priveşte calitatea de "actor politic" în sensul art. 3 pct. 4 lit. d) din Regulamentul 2024/900 şi conţinutul materialelor nu au fost formulate critici, achiesându-se concluziilor sentinţei, recursul vizând modalitatea, nelegală în accepţiunea reclamantului, în care instanţa de fond a apreciat asupra încălcării dreptului acestuia, în calitate de senator şi membru al unui partid politic de a-şi exprima opiniile politice personale, ca manifestare specială a dreptului la libertatea de exprimare şi de informare prin intermediul platformelor de comunicare on-line. De asemenea, sentinţa nu a fost criticată nici în ceea ce priveşte analiza celor două decizii emise de BEC, respectiv Decizia nr. 434D/16.04.2025 şi Decizia nr. 468D/16.04.2025 prin care s-a constatat nelegala etichetare a materialelor postate prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) şi lit. e) din Hotărârea Autorităţii Electorale Permanente nr. 9/2025 şi Anexa la aceasta.
Pe calea recursului recurentul – reclamant invocă interpretarea restrictivă realizată de autoritatea părâtă şi de căre instanţa de fond, a cadrului normativ din perspectiva libertăţii de exprimare, cu încălcarea, în opinia recurentului, a drepturilor sale constituţionale, apreciindu-se că s-ar institui o cenzură directă asupra opiniilor sale politice personale, că s-ar genera un efect inhibitor asupra discursului democratic, instanţa de fond eşuând, în percepţia reclamantului, la a realiza un veritabil test de proporţionalitate asupra resticţiei impuse libertăţii de exprimare, cu ignorarea jurisprudenţei CEDO.
Conform art. 11 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene "Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a transmite informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere." Acest drept are aceeaşi întindere şi înţeles precum art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului (Convenţia EDO).
Totodată, art. 30 alin. (1) şi (2) din Constituţia României arată că: "(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisă."
Pe de altă parte, art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţia EDO, reglementează dreptul la alegeri libere, în condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ.
Reţine instanaţa de control judiciar că alegerile libere şi libertatea de exprimare, în special libertatea dezbaterii politice, alcătuiesc împreună esenţa unei societăţi democratice. Cele două drepturi sunt interconectate şi se susţin reciproc, astfel că este deosebit de important ca în perioada care precedă alegerile, opiniile şi informaţiile de toate felurile să circule liber.
Cu toate acestea, în anumite împrejurări, cele două drepturi pot intra în conflict şi, în perioada care precedă alegerile, se poate aprecia ca necesară impunerea anumitor restricţii, cu scopul de a asigura "libera exprimare a opiniei indivizilor în alegerea legislativului", împrejurare în raport de care curtea a admis că, balansând cele două drepturi, statele membre au o anumită marjă de apreciere, aşa cum au în general cu privire la organizarea sistemului electoral (Hotărârea CEDO din 19 februarie 1998 pronunţată în Cauza Bowman contra Marii Britanii, par. 42-43).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că internetul a devenit unul dintre principalele mijloace prin care justiţiabilii îşi exercită dreptul la libertatea de exprimare, astfel că ingerinţele în exercitarea acestui drept ar trebui să fie examinate cu deosebită atenţie, întrucât sunt susceptibile să aibă un efect descurajator, care implică un risc de autocenzură. Cu toate acestea, identificarea unui astfel de risc nu trebuie să ascundă existenţa altor pericole pentru exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale (Hotărârea CEDO din 15 mai 2023 pronunţată în Cauza Sanchez contra Franţei, par. 184).
Nu sunt lipsite de relevanţă nici statuările constante ale curţii europene potrivit cărora autorităţile/instanţele naţionale pot înţelege şi aprecia mai bine problemele sociale specifice cu care se confruntă anumite comunităţi sau impactul probabil al anumitor acţiuni cu privire la care sunt chemate să se pronunţe (Hotărârea CEDO din 3 martie 2015 pronunţată în Cauza Recueil of Judgments and Decisions 1996-V şi Maguire împotriva Regatului Unit, par. 54; Hotărârea CEDO din 25 noiembrie 1996 pronunţată în Cauza Wingrove contra Regatului Unit, par. 63). Se impun a se menţiona şi statuările CEDO din Cauza Sukhovetskyy contra Ucrainei (par. 68) prin care, în analiza unor condiţii impuse candidaţilor la alegeri, curtea a subliniat rolul subsidiar al Convenţiei, raportat la faptul că autorităţile naţionale sunt, în principiu, mai bine plasate decât o instanţă internaţională pentru a evalua nevoile şi condiţiile locale. În chestiuni de politică generală, cu privire la care opiniile în cadrul unei societăţi democratice pot diferi în mod rezonabil, rolului decidentului naţional ar trebui să i se acorde o importanţă specială, statele beneficiind de o marjă largă de apreciere în domeniul legislaţiei electorale.
Aminteşte Înalta Curte că dreptul garantat de articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este unul absolut. Paragraful 2 al art. 10 prevede că exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranta publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti. Astfel, restrângerea dreptului la liberă exprimare este permisă în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra, cu condiţia ca limitarea să fie prevăzută de lege să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenţiei şi să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop.
Se reţine că prin Hotărârea Curţii Constituţionale a României nr. 32 din 6 decembrie 2024, prin care instanţa de contencios constituţional a anulat întregul proces electoral cu privire la alegerea Preşedintelui României în anul 2024, măsura a fost luată, printre altele, ca urmare a faptului că, în opinia curţii, caracterul liber exprimat al votului a fost încălcat prin faptul că alegătorii au fost dezinformaţi prin intermediul unei campanii electorale în cadrul căreia unul dintre candidaţi a beneficiat de o promovare agresivă, derulată cu eludarea legislaţiei naţionale în domeniul electoral şi prin exploatarea abuzivă a algoritmilor platformelor de social-media. (...)Neregularităţile din campania electorală s-au răsfrânt asupra competitorilor electorali, din moment ce au creat o inegalitate vădită între candidatul care a manipulat tehnologiile digitale şi ceilalţi candidaţi participanţi în procesul electiv. Astfel, expunerea semnificativă a unui candidat a condus la reducerea direct proporţională a expunerii în media online a celorlalţi candidaţi în procesul electoral. Or, utilizarea tehnologiilor digitale şi a inteligenţei artificiale, atât de către candidaţi ori competitori electorali, cât şi de către partide politice, susţinători ori simpatizanţii lor trebuie să fie transparentă pentru a garanta integritatea şi imparţialitatea alegerilor. În caz contrar, alegătorii sunt împiedicaţi să-şi formeze o opinie despre candidaţi şi alternativele electorale sau pot fi induşi în eroare cu privire la identitatea şi calitatea candidatului ori procedurile de vot. Prin urmare, utilizarea într-un proces electoral de către competitorii electorali, inclusiv de către partidele politice, a unor asemenea practici învesteşte autorităţile publice competente, potrivit legii, să verifice, să constate şi, după caz, să sancţioneze astfel de conduite (parag. 16 al acestei Hotărâri).
Se reţine că Biroul Electoral Central, analizând mesajele şi activitatea conturilor vizate, a constatat o încălcare a dispoziţiilor 4 alin. (1) şi art. 29 alin. (4) din Legea nr. 370/2008, raportat şi la pct. 38 din H.G. nr. 17/2025, potrivit cărora un partid politic poate propune un singur candidat pentru funcţia de Preşedinte al României, iar renunţarea la candidatură poate interveni cel mai târziu până la data de 19.03.2025.
Cum la momentul publicării materialelor publicitare politice partidul B. avea un candidat propriu la alegerile prezidenţiale din anul 2024, în persoana doamnei E., iar până la data de 19.03.2025 nu a operat o renunţare la candidatură, s-a reţinut că reclamantul, susţinând că acţionează în numele partidului în calitatatea sa de senator, nu poate promova prin platformele online foarte mari mesajul potrivit căruia partidul B.. susţine candidatul menţionat în material iar nu cadidatul oficial.
Reţine Înalta Curte că deciziile contestate au dispus eliminarea de pe platformele D. şi C. a mesajelor care conţin îndemnuri directe de a vota un anumit candidat, etichetate ca atare chiar de către reclamant, mesaje exprimate în numele unei formaţiuni politice şi care ţinteau electoratul acelei formaţiuni, iar nu exprimări a unor opinii politice cu caracter personal sau dezbateri publice, astfel cum susţine reclamantul.
Repere privind disocierea opiniilor personale de publicitatea politică reglementată de Regulament sunt cuprinse în considerentul (30) din Regulamentului (UE) nr. 2024/900 care se prevede că: "Opiniile politice exprimate cu titlu personal constituie o manifestare specială a dreptului la libertatea de exprimare şi de informare. Acestea nu constituie publicitate politică şi este necesară o distincţie clară în acest sens. În acest scop, opiniile politice exprimate cu titlu personal nu ar trebui să intre sub incidenţa prezentului regulament. Identificarea opiniilor politice exprimate cu titlu personal ar trebui, în mod normal, să rezulte din autodeterminarea individuală, dar pot fi luate în considerare elemente contextuale. Printre factorii relevanţi s-ar putea număra dacă avizul este emis în numele unei alte entităţi, dacă mesajul intenţionează să autopromoveze o candidatură sau o campanie în cadrul unor alegeri (...), dacă este exprimat de o persoană care, în general, este activă în campanii sau în acţiuni de schimbare privind chestiuni politice sau sociale şi dacă mesajul este difuzat unui număr nedeterminat de persoane".
Înalta Curte constată că prima instanţă, în analiza presupusei ingerinţe în dreptul la liberă exprimare, a avut în vedere toţi factorii relevanţi la momentul în care mesajele au fost promovate, care rezultă atât din Regulamentul (UE) nr. 2024/900 cât şi din jurisprudenţa C.J.U.E., respectiv contextul în care a fost transmis mesajul al anulării procesui electoral prin decizia Curţii Constituţionale mai sus amintită, difuzarea acestuia în cadrul unei campanii electorale prezidenţiale, forma şi conţinutul mesajului, calitatea în care a fost transmis mesajul de către reclamant, folosirea siglei partidului, aptitudinea mesajului de a creea confuzii în cadrul electoratului ţintă a formaţiunii cu privire la poziţia oficială a acesteia.
De asemenea, conţinutul mesajelor (ex." Probabil unii cred că B. este într-o situaţie imposibilă. (...) suntem un partid democratic. A fost greu să luăm nişte decizii, dar am luat decizia raţională. În schimb, era o decizie neaşteptată, în primul rând pentru adversari. De aceea, vedeţi zilele acestea la unison cum F., PNL, candidaţii lor, extremiştii, dau în B.. Ne atacă la toate televiziunile, ba mai mult, folosesc şi unele instituţii politice, cum este BEC-ul, pentru a încerca în disperare să oprească o campanie pentru candidatul comun G.. Fiindcă ei ştiu că am luat decizia raţională, (...), ştiu că G. va ajunge în turul II şi apoi va deveni preşedintele României. Acest lucru l-am avut în vedere atunci când am luat deciziile. De aceea, noi, voluntarii lui G., chiar dacă suntem membri B. sau oameni cu funcţii, intrăm în campanie fără ezitare şi vom câştiga împreuna cu G. aceste alegeri") şi frecvenţa mesajelor (obiectul prezentului dosar vizând un număr de 9 decizii emise de Biroul Electoral Central), depăşeşte sfera unor opinii sau idei politice exprimate cu caracter personal, a unor dezbateri, sau schimb de indei. Se constată că demersurile nu au fost concepute în vederea susţinerii propriei opinii în cadrul unui dialog democratic, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, ci în scopul promovării unui material publicitar politic, în condiţiile în care difuzarea mesajului s-a realizat în numele partidului B., în vederea influentării electoratului prin promovarea altei candidaturi decât celei înregistrate în condiţiile Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României.
Nu se poate reţine astfel o încălcare a dispoziţiilor art. 69 sau 72 alin. (1) din Constituţia României, întrucât nu ne aflăm în ipoteza unei "răspunderi juridice" pentru exprimarea unui vot politic, obiectul cauzei fiind reprezentat de deciziile prin care Biroul Electoral Central, în calitate de autoritate relevantă, a dispus înlăturarea unor materiale publicitare politice ilegale efectuate de reclamant în calitatea sa de "actor politic" în sensul art. 3 pct. 4 din Regulamentul (UE) 2024/900 şi O.U.G. nr. 1/2025, iar nu în exercitarea mandatului de senator.
Totodată, cu privire la testul proporţionalităţii restricţiei dreptului la libera exprimare, invocat de către recurentul – reclamant, Înalta Curte are în vedere tot jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, reprezentată de Hotărârea CEDO din 5 ianuarie 2016, pronunţată în Cauza Cengiz şi alţii c. Turciei, în cauză nefiind vorba despre o blocare a accesului reclamantului la platformele on-line, ci de înlăturarea punctuală a conţinutului care contravine dispoziţiilor legale.
Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 sau 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, formulată de recurentul reclamant A..
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 116 din data de 23 aprilie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Contestaţii Electorale, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 30 aprilie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.