Şedinţa publică din data de 29 mai 2025
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 20 decembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi Administraţia Judeţeană a Finanţelor publice Vaslui din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Iaşi a solicitat anularea Deciziei nr. 200/09.07.2021 a Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi anularea Deciziei nr. 5627/19.04.2021, privind obligaţii de plată accesorii reprezentând, dobânzi şi penalităţi de întârziere, calculate pentru perioada 30.09.2009 - 11.03.2021, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice laşi.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 99/2023 din 3 mai 2023, Curtea de Apel Iaşi:
- a admis în parte acţiunea privind pe reclamanta S.C. "A." S.A. prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui;
- a anulat Decizia nr. 200/09.07.2021 a Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi pe cale de consecinţă a admis în parte contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 5627/19.04.2021 privind obligaţii de plată accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere, calculate pentru perioada 30.09.2009 -11.03.2021, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice laşi până la concurenţa sumei de 1.012.546 RON.
3. Recursurile exercitate în cauză
Împotriva sentinţei de fond au declarat recursuri pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui.
3.1. Prin recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea în parte a sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
3.2. Prin recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă A. S.A. în insolvenţă, prin lichidator judiciar C. nu a depus întâmpinare faţă de recursurile părţilor adverse.
5. Aspecte procesuale
5.1. La termenul de judecată din data de 6 februarie 2025, Înalta Curte a luat act de cererile de intervenţie accesorie formulate de petenţii D., E. şi F. S.R.L. în favoarea intimatei-reclamante A. S.A. – în insolvenţă, prin lichidator judiciar C. şi, faţă de prevederile art. 64 alin. (1) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestora către părţi.
5.2. Recurenta-reclamantă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare faţă de cererile de intervenţie accesorie formulate de F. S.R.L., D. şi E., solicitând respingerea în principiu a acestor cereri, întrucât nu îndeplinesc condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 61 din C. proc. civ., iar pe fondul cererilor, a solicitat respingerea acestora, ca neîntemeiate.
5.3. Intimata-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar C., a depus, de asemenea, întâmpinare faţă de cererile de intervenţie accesorie formulate de F. S.R.L., D. şi E., solicitând respingerea acestor cereri, în special a solicitării petenţilor formulate în temeiul art. 58 teza a II-a C. proc. civ., privind numirea unui curator special pentru A. S.A.. care să reprezinte interesele societăţii în cauză.
5.4. La termenul de judecată din data de 29 mai 2025, Înalta Curte a luat act de noile cereri de intervenţie accesorie formulate de petenţii G. şi H. în favoarea intimatei-reclamante A. S.A., prin lichidator judiciar C., care, însă, nu au mai fost comunicate către părţi, având conţinut similar cu primele trei deja comunicate, fiind de altfel observate de reprezentanţii părţilor în şedinţa publică.
5.5. Toate cererile de intervenţie accesorie formulate în favoarea intimatei-reclamante au fost admise, în principiu, aşa cum rezultă din partea introductivă a prezentei decizii.
II. Soluţia instanţei de recurs
II.1. Cu privire la recursuri
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile formulate de pârâte sunt nefondate.
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.
Intimata-reclamantă A. S.A. a intrat în procedura de insolvenţă la data de 30.09.2009.
Ulterior, a fost confirmat un plan de reorganizare care a modificat creanţele creditorilor. Creanţa bugetară a AJFP Vaslui, în valoare totală de 152.182.870 RON, a fost redusă prin plan, compania având obligaţia să achite doar 1% din această sumă, respectiv 1.521.828 RON.
Intimata-reclamantă A. S.A. a achitat integral această sumă de 1,5 milioane de RON, conform planului de reorganizare prin două ordine de plată în cursul anului 2020.
Planul de reorganizare a eşuat, iar prin sentinţa din 11.03.2021, Tribunalul Vaslui a dispus intrarea A. S.A. în procedura de faliment.
După intrarea în faliment, la data de 19.04.2021, AJFP Vaslui a emis Decizia de impunere nr. x, prin care a calculat în sarcina intimatei-reclamante dobânzi şi penalităţi de întârziere (accesorii) în cuantum de 32.626.800 RON.
Baza de calcul pentru aceste accesorii au fost obligaţiile fiscale declarate de intimata-reclamantă şi neachitate pe parcursul perioadei de reorganizare (30.09.2009 - 11.03.2021).
Intimata-reclamantă a contestat această decizie la Curtea de Apel Iaşi, care a admis în parte acţiunea, anulând decizia de impunere până la concurenţa sumei de 1.012.546 RON. Instanţa de fond a considerat că baza de calcul folosită de ANAF a fost eronată, deoarece eşuarea planului de reorganizare nu a avut ca efect "renaşterea" datoriilor care fuseseră deja stinse prin plan.
Împotriva acestei sentinţe, atât pârâta ANAF, cât şi pârâta AJFP Vaslui au formulat recurs, solicitând casarea ei şi menţinerea deciziei de impunere în totalitate.
În cadrul recursului, au formulat cerere de intervenţie accesorie în sprijinul A. S.A. mai mulţi creditori ai societăţii, care au interesul ca datoria fiscală a A. să rămână cât mai mică, pentru a-şi creşte şansele de recuperare a propriei creanţe.
În esenţă, litigiul se poartă pe calculul unor penalităţi şi dobânzi, disputa fiind dacă acestea trebuiau calculate la o bază mare de datorii curente (cum susţine ANAF) sau la o bază mult mai mică, diminuată de efectele planului de reorganizare eşuat (cum a decis instanţa de fond).
Cele două recursuri, formulate de ANAF şi AJFP Vaslui, sunt similare, criticând aceleaşi aspecte ale sentinţei pe care le consideră nelegale:
Astfel, ambele recursuri critică aplicarea greşită a legii insolvenţei, susţinând că instanţa a greşit când a decis că eşuarea planului de reorganizare nu duce la renaşterea obligaţiilor. Temeiul principal invocat este art. 41 alin. (3) din Legea nr. 85/2006, care, în interpretarea recurentelor, ar permite calcularea accesoriilor la creanţele născute după deschiderea procedurii, la valoarea lor integrală, în caz de faliment.
Ambele recursuri critică sentinţa pentru că şi-a însuşit în totalitate concluziile raportului de expertiză, fără a analiza şi a răspunde obiecţiunilor formulate de ele. Se invocă încălcarea principiului contradictorialităţii şi a obligaţiei de motivare.
Recurenta-pârâtă AJFP Vaslui critică în mod specific faptul că prima instanţă s-a bazat pe o hotărâre a judecătorului sindic (Decizia nr. 631/2022) pentru a stabili cuantumul creanţei, argumentând că instanţa de contencios trebuia să facă propria analiză a creanţei fiscale, având în vedere că practicianul în insolvenţă nu are competenţa de a verifica pe fond un titlu executoriu fiscal.
Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor aduse în recursuri, Înalta Curte reţine următoarele aspecte:
Critica privind aplicarea greşită a legii insolvenţei este neîntemeiată.
Înalta Curte are în vedere diferenţa de regim juridic a eşuării planului de reorganizare sub imperiul Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, soluţia fiind, în principiu, opusă celei din Legea nr. 85/2014.
Conform Legii nr. 85/2006, în special art. 102 alin. (1), în cazul intrării în faliment ca urmare a eşuării planului de reorganizare, planul confirmat era considerat ca având efecte similare unei hotărâri definitive împotriva debitorului pentru sumele şi condiţiile stabilite în plan.
Aceasta însemna că, în general, creanţele rămâneau la valoarea redusă stabilită prin planul de reorganizare eşuat, iar creditorii participau la distribuiri în faliment cu aceste valori diminuate (din care se scădeau sumele deja încasate în timpul planului).
Legea nr. 85/2006 nu prevedea în mod explicit şi general "reîntregirea" creanţelor la valoarea iniţială în caz de eşuare a planului. Titularii creanţelor participau la distribuiri în procedura de faliment, de regulă, cu valoarea creanţelor aşa cum fuseseră modificate prin planul de reorganizare confirmat (minus sumele încasate). Astfel, art. 110 în Legea 85/2006 stipula: "În cazul intrării în faliment după confirmarea unui plan de reorganizare, titularii creanţelor participă la distribuiri cu valoarea acestora, astfel cum au fost prezentate în planul confirmat, mai puţin cota încasată în cursul reorganizării." Această prevedere susţinea menţinerea valorilor din plan.
Legea nr. 85/2014 a schimbat această abordare prin art. 140 alin. (5), care prevede explicit "reîntregirea creanţelor la valoarea anterioară confirmării planului" în caz de eşuare şi intrare în faliment, minus sumele încasate."
Se reţine că faţă de intimata-reclamantă s-a deschis procedura generală a insolvenţei, conform încheierii de şedinţă nr. 28/F/30.09.2009 a Tribunalului Vaslui, în dosarul de insolvenţă nr. x/2009, prin sentinţa nr. 1042/04.12.2013 a fost confirmat planul de reorganizare, acesta fiind modificat ulterior, iar prin sentinţa civilă nr. 34/F/2021, judecătorul-sindic a dispus intrarea societăţii debitoare în procedura falimentului.
Rezultă astfel că reclamantei i se aplică legea în vigoare la data deschiderii procedurii de insolvenţă, conform sentinţei nr. 28F/30.09.2009, pronunţată de judecătorul sindic, care este în mod cert Legea nr. 85/2006, astfel încât, prima instanţă a aplicat corect legea anterioară, nu pe cea la care se raportează recurentele-pârâte.
Recurenta-pârâtă DGRFP Vaslui arată în criticile din recurs că, creanţele curente nu au fost achitate pe parcursul perioadei de observaţie şi a procedurii de reorganizare, astfel încât, în viziunea organului fiscal, eşuarea planului de reorganizare ar trebui să ducă la calcularea de penalităţi pentru toate datoriile curente (cele născute după începerea insolvenţei) care nu au fost plătite la scadenţă pe parcursul reorganizării.
Instanţa de fond a înlăturat acest argument, considerându-l neconform cu situaţia reală stabilită pe baza probelor.
Astfel, s-a constatat de prima instanţă că o parte semnificativă din datoriile curente a fost deja inclusă şi stinsă prin planul de reorganizare, fiind reţinută cu putere de lucru judecat, o altă hotărâre judecătorească (nr. 631/21.11.2022) care a stabilit că "o parte semnificativa din debitul de 36.375.895 RON a fost inclus în debitul total de 152.182.870 RON şi achitat şn conformitate cu cele decise de adunarea creditorilor"
Altfel spus, deşi aceste datorii s-au născut pe parcursul procedurii, ele au fost incluse în creanţa totală din planul de reorganizare. Din moment ce intimate-reclamantă a achitat suma prevăzută în plan (1.521.828,70 RON) prin două ordine de plată în anul 2020, acea parte din datoriile curente a fost considerată stinsă.
Cu privire la restul datoriei curente, acesta a fost compensat cu o creanţă de rambursat de la stat.
Instanţa a reţinut concluziile raportului de expertiză care a arătat că, după ce s-au eliminat datoriile deja stinse prin plan, a rămas un rest de plată de 7.608.187 RON, din care, expertul a scăzut (a compensat) o creanţă pe care A. S.A. o avea de recuperat de la organul fiscal, reprezentând TVA de rambursat în valoare de 5.364.755 RON.
Astfel, datoria netă rămasă la data intrării în faliment a fost stabilită la 2.432.916 RON, şi nu la valoarea mult mai mare susţinută de organele fiscale.
Prin urmare, deşi recurenta-pârâtă AJFP Vaslui susţine în recurs că datoriile curente nu au fost achitate, instanţa de fond a demonstrat, pe baza probelor (expertiză şi o altă hotărâre judecătorească definitivă), că această afirmaţie este parţial corectă.
Din perspectiva criticii menţionate, a legii aplicabile cauzei, Înalta Curte constată că prima instanţă a pronunţat o sentinţă corectă, cu interpretarea şi aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor legale.
În ce priveşte susţinerea organelor fiscale potrivit căreia analiza creanţei în materia contenciosului fiscal nu se poate baza pe creanţa admisă la masa credală, norma juridică analizată nefiind cea aferentă materiei insolvenţei, ci norma juridică de contencios fiscal, devenită necesară pentru verificarea, în afara procedurii de insolvenţă, a unui drept de creanţă, de către instanţa specializată de contencios fiscal, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată.
Această susţinere, în contextul specific al acestui dosar, este neîntemeiată şi reprezintă o interpretare care ignoră efectele procedurii de insolvenţă asupra creanţelor.
Deşi principiul separării jurisdicţiilor este corect, el nu poate fi aplicat în mod absolut, ignorând realităţi juridice create în alte proceduri care afectează direct existenţa creanţei.
Critica recurentelor-pârâte ignoră faptul că un plan de reorganizare, odată ce este confirmat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, modifică în mod legal şi obligatoriu creanţele înscrise la masa credală. Acesta are putere de lege între părţi. Prin urmare, creanţa fiscală istorică nu mai există în forma sa iniţială, ci a fost înlocuită de creanţa redusă, aşa cum este prevăzută în plan. Instanţa de contencios fiscal nu poate ignora această modificare, deoarece ar însemna să ignore efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive, cea prin care a fost confirmat planul de reorganizare de către judecătorul sindic.
Deşi contenciosul fiscal şi procedura insolvenţei sunt materii distincte, ele devin interdependente atunci când debitorul este acelaşi. Când debitorul fiscal se află în insolvenţă, normele din Codul de procedură fiscală se aplică în mod necesar coroborat cu normele speciale din Legea insolvenţei. Legea insolvenţei acţionează ca o lex specialis care are prioritate în ceea ce priveşte datoriile (inclusiv cele fiscale), cum se calculează accesoriile şi cum sunt modificate creanţele.
Rolul instanţei de contencios fiscal nu este acela de a verifica creanţa în afara procedurii de insolvenţă, ci să o verifice ţinând cont de efectele juridice pe care procedura de insolvenţă le-a produs deja asupra ei. În acest caz, instanţa de fond a constatat corect că ANAF a calculat accesorii la o creanţă care, din punct de vedere juridic, fusese deja stinsă în cea mai mare parte prin planul de reorganizare.
Critica întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt de asemenea, neîntemeiate.
Recurentele-pârâte au criticat sentinţa instanţei de fond întrucât aceasta şi-a însuşit concluziile expertizei fără a-şi dezvolta un raţionament propriu.
Astfel, recurenta-pârâtă AJFP Vaslui susţine că instanţa de fond, deşi a recunoscut că au fost formulate obiecţiuni la expertiză, le-a recalificat drept contraargumente şi apoi au fost înlăturate în totalitate fără nici o explicaţie.
Se argumentează că, prin neanalizarea şi nerăspunderea la aceste obiecţiuni, instanţa a lăsat nemotivată decizia sa de a-şi însuşi integral concluziile expertului, încălcând obligaţia de a arăta motivele pentru care a înlăturat apărările părţilor, conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.
Se susţine, de asemenea, încălcarea principiului contradictorialităţii, consacrat de art. 14 din C. proc. civ., prin faptul că instanţa nu a analizat şi nu a supus dezbaterii argumentele din obiecţiunile la expertiză.
Înalta Curte reţine că instanţa de fond a recunoscut că pârâta a formulat obiecţiuni, dar le-a calificat ca şi contraargumente şi aprecieri referitoare la modul de interpretare a dispoziţiilor legale. După această recalificare, instanţa nu a mai alocat un set de paragrafe distincte pentru a motiva înlăturarea acestor obiecţiuni/contraargumente. Critica din recurs, conform căreia argumentele pârâtelor "au fost înlăturate în totalitate fără nici o explicaţie", este reală, deoarece nu există un răspuns explicit şi structurat la fiecare obiecţiune în parte.
Cu toate acestea, Înalta Curte observă că, deşi nu a răspuns punctual obiecţiunilor, instanţa de fond şi-a construit întregul raţionament juridic în opoziţie directă cu teza susţinută de autorităţile fiscale în acele obiecţiuni. Prin adoptarea unei teze juridice contrare şi prin argumentarea ei, instanţa a respins, în mod implicit, argumentele din obiecţiuni.
Instanţa a reţinut că obiecţiunile nu erau de natură tehnică (nu contestau calculele matematice ale expertului), ci vizau interpretarea legii (de ex., ce se întâmplă cu datoriile la eşuarea planului). Prin urmare, instanţa a considerat, că răspunsul la aceste "obiecţiuni" se regăseşte în considerentele de drept ale hotărârii sale.
Aşadar, respingerea obiecţiunilor se regăseşte în mod implicit în raţionamentul general al sentinţei, care combate direct teza juridică a autorităţilor fiscale.
Critica privind dependenţa de hotărârea judecătorului sindic este, de asemenea, neîntemeiată. Instanţa de fond nu şi-a bazat decizia exclusiv pe acea hotărâre, ci a folosit-o ca pe un element de probă suplimentar care coroborează şi confirmă concluziile expertului judiciar pe care l-a numit în cauză.
În aceste condiţii, nu se poate aprecia că sentinţa nu ar fi nemotivată, aceasta conţinând elemente suficiente pe baza cărora se poate realiza controlul judiciar.
II.2 Cu privire la cererile de intervenţie, admise în principiu.
Intervenţia accesorie este legată de soarta cererii părţii susţinute. Astfel, întrucât cererile depuse sunt de intervenţie accesorie în sprijinul intimate-reclamante A. S.A., soluţia lor pe fond este direct legată de soluţia dată recursurilor în acest dosar.
Cum Înalta Curte va respinge recursurile formulate de ANAF şi AJFP Vaslui şi va menţine sentinţa favorabilă a Curţii de Apel Iaşi, în acest caz, masa credală nu se va mări, iar interesul intervenienţilor de a-şi proteja şansele de recuperare a creanţelor va fi satisfăcut, motiv pentru care vor fi admise cererile de intervenţie accesorie.
2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile şi va admite cererile de intervenţie accesorie.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui împotriva sentinţei nr. 99/2023 din 3 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Admite cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii D., E., F. S.R.L., G. şi H. în favoarea intimatei-reclamante A. S.A., prin lichidator judiciar C..
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 29 mai 2025.