Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inţial pe rolul Tribunalului Sibiu – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 27 februarie 2023, sub nr. x/2023, reclamantul Sindicatul Naţional Pro Lex, în numele membrului de sindicat A., a chemat în judecată pârâta Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne, solicitând instanţei să dispună:
- obligarea pârâtei la actualizarea pensiei cu rata medie anuală a inflaţiei, la care se adaugă 50% din creşterea reală a câştigului salarial mediu brut realizat, conform art. 59 din Legea nr. 223/2015, varianta înainte de modificarea adusă prin O.U.G. nr. 59/2017;
- obligarea pârâtei la actualizarea pensiei cu majorarea salariului gradului profesional şi/sau salariului de funcţie al poliţiştilor, conform art. 60 din Legea nr. 223/2015, varianta înainte de modificarea adusă prin O.U.G. nr. 59/2017;
- obligarea pârâtei la plata diferenţei rezultate dintre pensia astfel actualizată conform Legii nr. 223/2015, varianta înainte de modificarea adusă prin O.U.G. nr. 59/2017 şi cea efectiv plătită, începând cu ultimii trei ani de la data introducerii acţiunii şi până la dată plăţii pensiei actualizate, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Acţiunea dedusă judecăţii în cauză are ca obiect principal obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri în condiţiile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, despăgubiri apreciate de reclamant ca fiind cauzate prin dispoziţiile art. 59 şi art. 60 din O.U.G. nr. 59/2017, în privinţa cărora a invocat excepţia de neconstituţionalitate, solicitând restituirea de la Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne a sumelor reţinute din pensie.
Prin sentinţa civilă nr. 264 din 13 iunie 2023 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, iar Tribunalul Sibiu a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 26 iunie 2023, sub acelaşi număr de dosar.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 213 din 27 noiembrie 2023, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca inadmisibilă, potrivit art. 78 alin. (2) teza a II-a din Noul C. proc. civ., acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul Sindicatul National Pro Lex pentru A., în contradictoriu cu pârâtul Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 213 din 27 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs recurentul-reclamant Sindicatul Naţional Pro Lex în numele membrului A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recurentul-reclamant a învederat, în esenţă, că instanţa de fond nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, neînţelegând că singurul motiv invocat în susţinerea acţiunii este tocmai neconstituţionalitatea prevederilor O.U.G. nr. 226/2020 şi O.U.G. nr. 130/2021, fiind obligată totodată să dispună suspendarea cauzei potrivit art. 413 alin. (1) C. proc. civ., pentru a evita pronunţarea unei hotărâri supuse cazului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac formulate de partea adversă, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei recurate.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Sindicatul Naţional Pro Lex în numele membrului A. este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.
Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere.
Faptul că recurentul-reclamant nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată ori că ar cuprinde motive contradictorii.
Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată şi că, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a stabilit faptele şi a aplicat dreptul incident, cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.
În acest context, se reţin ca fiind neîntemeiate şi criticile recurentului-reclamant circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Potrivit textului de lege mai sus enunţat, se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când, prin hotărârea pronunţată, instanţa de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
În cauză, nu s-a dovedit încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, şi anume a celor referitoare la condiţiile stabilite şi impuse de lege cu privire la activitatea de judecată şi la raporturile dintre părţi şi instanţă, actele de procedură efectuate în cauză asigurând întreaga desfăşurare a procesului în condiţile legii, cu respectarea dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ.
Nu în ultimul rând, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de control judiciar reţine că, dată fiind natura juridică a excepţiei de neconstituţionalitate, care este un incident apărut în cursul unui proces, asemănător chestiunilor prejudiciale obişnuite, în mod corect prima instanţă a prorogat discutarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României după stabilirea cadrului procesual, iar ulterior, având în vedere că a rămas în pronunţare asupra excepţiei inadmisibilităţii, excepţie care, în raport de prevederile art. 248 C. proc. civ., trebuia soluţionată cu prioritate, nu s-a mai impus analizarea şi soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi, cu atât mai puţin, suspendarea judecării cauzei potrivit art. 413 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reţinută în cauză, reclamantul reiterând aspecte prezentate în faţa primei instanţe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.
Astfel, sesizată fiind cu o acţiune având ca obiect principal obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri în condiţiile art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004, despăgubiri apreciate de reclamant ca fiind cauzate prin dispoziţiile art. 59 şi art. 60 din O.U.G. nr. 59/2017, în privinţa cărora a invocat excepţia de neconstituţionalitate, Curtea de Apel Alba Iulia a pus în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a Guvernului României, respectiv emitentul O.U.G. nr. 59/2017 şi, faţă de împrejurarea că niciuna dintre părţi nu a solicitat introducerea acestuia în proces, a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. şi a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantului, fără a se pronunţa în fond.
Soluţia primei instanţe a fost contestată de reclamantul Sindicatul Naţional Pro Lex în numele membrului A., criticând-o pentru nelegalitate conform argumentelor expuse în cererea de recurs, critici de nelegalitate pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.
În speţă, raportându-se la dispoziţiile art. 78 din C. proc. civ., la termenul din data de 09 octombrie 2023, instanţa de fond, apreciind că se impune a fi complinit cadrul procesual sub aspectul părţilor care justifică legitimarea procesuală pasivă şi cu emitentul Ordonanţei de Guvern nr. 59/2017, respectiv cu Guvernul României, a pus în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a Guvernului României.
Deşi părţile au fost citate cu această menţiune, niciuna dintre acestea nu a solicitat introducerea în cauză a Guvernului României, respectiv emitentul Ordonanţei de Guvern nr. 59/2017, în raport de care reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri în condiţiile art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte reţine că în procesul civil operează, în primul rând, principiul disponibilităţii părţilor cu privire la derularea procedurii, art. 9 din C. proc. civ. prevăzând la alin. (1) că "Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public", iar la alin. (2) că "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".
Pe de altă parte reţine că, în scopul respectării principiului fundamental al procesului civil al contradictorialităţii şi implicit al dreptului la apărare, art. 153 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că: "Instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel."
Potrivit art. 78 din acelaşi C. proc. civ.: "(1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc. (2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond."
Din interpretarea dispoziţiilor legale enunţate supra, forma în vigoare în perioada de referinţă, ce reprezintă norma generală procesual-civilă, rezultă că legiuitorul a instituit acest cadru legal în scopul de a oferi instanţelor de judecată o soluţie legislativă clară în interpretarea principiului disponibilităţii şi în stabilirea cadrului procesual.
Astfel, în măsura în care natura juridică a litigiului o impune, este necesară participarea terţilor (ale căror drepturi şi obligaţii ar putea fi lezate de efectele pe care o eventuală declarare a nelegalităţii actului atacat le-ar produce) pentru respectarea dreptului la apărare consacrat de art. 13 din C. proc. civ., cât şi a principiului contradictorialităţii, prevăzut de art. 14 din acelaşi cod, iar stabilirea de către reclamant a unui cadru procesual incomplet este sancţionată cu inadmisibilitatea acţiunii.
Pe de altă parte, este de reţinut că o atare sancţiune nu este aplicabilă în mod automat, prin simpla constatare a viciului actului de sesizare, ci le este conferită părţilor posibilitatea de a solicita complinirea unei astfel de carenţe prin extinderea cadrului procesual.
Ca atare, este evident că în materie contencioasă legea conferă instanţei un drept de apreciere numai în ceea ce priveşte posibilitatea judecării procesului fără participarea terţului, care nu poate fi cenzurat, aceasta punând în discuţia părţilor, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a altor persoane în ipoteza în care consideră că raportul juridic dedus judecăţii impune acest lucru. Cu alte cuvinte, pentru a fi incident art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., este necesar să fie întrunite condiţiile privind invocarea de către instanţă, din oficiu, precum şi punerea în discuţia părţilor a introducerii altor persoane în proces atunci când apreciază necesar şi raportul juridic dedus judecăţii o impune. Pentru situaţia în care niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, legiuitorul a oferit soluţia respingerii cererii fără a se pronunţa pe fondul cauzei.
În concluzie, Înalta Curte reţine că, deşi specificul raporturilor de drept administrativ impune, în anumite cazuri, prezenţa în proces a unor terţi, dispoziţiile art. 78 din C. proc. civ. obligă instanţa de judecată doar la punerea în discuţia părţilor a necesităţii introducerii în cauză a altor persoane, însă nu îi conferă dreptul de a dispune cu privire la cadrul procesual pasiv în contra dreptului de dispoziţie al părţilor, reglementat de art. 9 C. proc. civ.
Aceasta, deoarece, în cazul procedurii contencioase, legiuitorul a adoptat o soluţie de compromis între principiul disponibilităţii şi imposibilitatea obiectivă a instanţei de a soluţiona cauza fără participarea terţului. Or, în temeiul art. 22 alin. (3) teza I din C. proc. civ., judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii.
Cum instanţa a fost chemată să se pronunţe cu privire la o acţiune întemeiată pe art. 9 din Legea nr. 554/2004, în care pârâte sunt întotdeauna autorităţi publice emitente ale ordonanţei şi actelor administrative vătămătoare sau, după caz, titularele obligaţiei de emitere a actelor administrative sau de realizare a operaţiunilor administrative, este evident că această analiză nu putea fi făcută în lipsa Guvernului României, în calitatea sa de emitent al ordonanţei pretins cauzatoare a despăgubirilor solicitate de reclamant.
Respectând spiritul şi litera normelor procedurale reglementate de art. 78 din C. proc. civ., prima instanţă a pus în discuţia contradictorie a părţilor necesitatea introducerii în cauză a Guvernului României, soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă, în aplicarea dispoziţiilor art. 78 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ., fiind determinată de faptul că niciuna dintre părţi nu a solicitat în mod expres introducerea în cauză a Guvernului României. De altfel, aşa cum se observă din cererea de recurs, recurentul-reclamant nici nu a formulat critici la adresa încheierii de şedinţă din 09 octombrie 2023, prin care instanţa de fond a pus în discuţie necesitatea introducerii în cauză a Guvernului României.
În consecinţă, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Sindicatul Naţional Pro Lex în numele membrului A. împotriva sentinţei civile nr. 213 din 27 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Sindicatul Naţional Pro Lex în numele membrului A. împotriva sentinţei civile nr. 213 din 27 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 28 noiembrie 2024.