Şedinţa publică din data de 06 februarie 2025
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 07 decembrie 2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, a solicitat în principal, anularea Deciziei CNA nr. 606/17.11.2022 şi, în subsidiar, înlocuirea amenzii de 20.000 RON stabilite în sarcina sa prin respectiva decizie cu sancţiunea transmiterii unei somaţii de intrare în legalitate.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 664 din 21 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 664 din 21 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar B., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea plângerii contravenţionale, astfel cum a fost formulată.
Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că motivarea hotărârii de fond lipseşte cu desăvârşire şi că judecătorul fondului a fost de acord cu susţinerile pârâtului, motiv pentru care şi le-a însuşit întocmai.
Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (8) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamnată a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată încalcă dispoziţiile art. 47 alin. (1) şi ale art. 64 alin. (1), ambele din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de Reglementare a Conţinutului Audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare.
Aceasta a invocat o serie de hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Linges vs Austria, cauza Oberschlick vs Austria, cauza Arslan vs. Turcia, cauză Dalban vs. România, cauza Van Hannover vs. Germania, apreciind că standardul creat de Curte prin interpretarea art. 10 din Convenţie, nu vizează în mod automat jurnalistul, ca titular al dreptului la liberă exprimare, ci discursul ce are ca obiect prezentarea unei chestiuni de interes general. Pentru a justifica poziţia privilegiată pe care acest tip de discurs o ocupă, Curtea a pus accentul pe sarcina jurnaliştilor de a răspândi informaţii şi idei, în considerarea rolului presei de "câine de pază al unei societăţi democratice" (cauza Goodwein vs. Marea Britanie, cauza Linges vs. Austria).
Recurenta-reclamantă a mai învederat şi că promovarea dezbaterii politice libere este o caracteristică foarte importantă a unei societăţi democratice, Curtea Europeană acordând cea mai mare importanţă libertăţii de exprimare în contextul dezbaterii politice şi considerând că numai motive extrem de puternice ar putea justifica restricţiile asupra exprimării politice. Acceptarea, în cazuri individuale, a unor restricţii mai largi asupra exprimării politice, ar afecta fără îndoială respectul faţă de libertatea de exprimare, în general, în statul respectiv (cauza Feldek vs. Slovacia). Desigur că un politician este îndreptăţit la protecţia reputaţiei sale şi a dreptului la propria imagine, dar necesitatea acestei protecţii trebuie cântărită cu interesele discuţiei libere ale chestiunilor politice (cauza Dichand şi alţii împotriva Austriei).
Legat de dreptul individului la libertatea de exprimare, cât şi dreptul la informare, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 30 şi ale art. 31 din Constituţia României, ale art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a Naţiunilor Unite din 10 decembrie 1948, ale art. 19 din cuprinsul Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice din 16 decembrie 1966, în vigoare de la 20 noiembrie 1974, precum şi cele ale art. 10 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului (C.E.D.O.), adoptată la 4 noiembrie 1950, în vigoare de la 3 ianuarie 1953.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.
II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar B. este nefondat, pentru următoarele considerente:
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") este nefondat.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.
Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:
"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.
De altfel, din analiza cererii de recurs se constată că recurenta-reclamantă nu aduce argumente care să conducă la reţinerea acestui motiv de casare, iar aspectele învederate de către aceasta nu se circumscriu criticilor efective de casare a sentinţei, motiv pentru care Înalta Curte apreciază faptul că acest motiv de recurs nu este aplicabil în cauză.
Astfel, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că, în speţă, instanţa de fond a examinat în mod efectiv şi concret toate apărările formulate de părţile din dosar, precum şi înscrisurile depuse în probaţiune de aceştia şi a dezvoltat propriile argumente logico-juridice raportate la criticile de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, considerentele instanţei de fond fiind coerente şi logice, apte de a susţine dispozitivul, iar împrejurarea că instanţa nu a valorizat argumentele reclamantei este consecinţa logică a soluţiei pronunţate, fiind de subliniat în acest context că, întotdeauna, considerentele instanţei vor fi în opoziţie cu argumentele unei părţi, atunci când, urmare hotărârii pronunţate, partea va fi căzută în pretenţii.
În acest sens, se mai reţine şi că în mod corect instanţa de fond a răspuns criticilor care aveau legătură cu dispoziţiile legale reţinute ca fiind incidente prin decizia contestată, inclusiv la cele privind individualizarea sancţiunii realizată de Consiliul Naţional al Audiovizualului.
Faptul că recurenta-reclamantă este nemulţumită de raţionamentul instanţei de fond sau de concluzia la care aceasta a ajuns nu se poate circumscrie în niciun caz motivului de recurs invocat.
Aşadar, instanţa de recurs reţine, pe de o parte, că simpla nemulţumire a recurentei-reclamante referitoare la modul în care a interpretat prima instanţă dispoziţiile legale în cauză nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate care să se subsumeze motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanţa acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 425 C. proc. civ.
În consecinţă, motivul de recurs analizat este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de parte, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reţinută în cauză şi necontestată de recurentă.
În fapt, prin Decizia CNA nr. 606/17.11.2022, postul C., deţinut de societatea A. S.R.L., a fost sancţionat cu amendă în cuantum de 20.000 RON pentru încălcarea, în cadrul ediţiei din 26 septembrie 2022 a emisiunii "Legile puterii", a prevederilor art. 47 alin. (1) şi art. 64 alin. (1) lit. b) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, privind interdicţia difuzării în programele audiovizuale a oricăror forme de incitare la ură naţională, rasială sau religioasă ori la discriminare şi obligaţia ce le incumbă furnizorilor de servicii media audiovizuale de a asigura, cu privire la un subiect fapt sau eveniment, o informare corectă, verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună credinţă, cu referire la modul în care a fost dezbătut subiectul referitor la situaţia generată în municipiul Baia Mare cu ocazia Festivalului Castanelor, atunci când, observând că unele tarabe şi produse locale aveau înscrisuri numai în limba maghiară, edilul oraşului a luat decizia de a le acoperi cu tricolorul României, după care viceprimarul ar fi reacţionat şi ar fi ordonat îndepărtarea steagurilor cu tricolorul românesc, motiv pentru care primarul i-ar fi retras atribuţiile delegate. S-a reţinut, în esenţă, că în introducerea acestui subiect, moderatoarea emisiunii a făcut o serie de afirmaţii cu puternic mesaj ofensator pe criterii de naţionalitate, fiind vizate comunitatea de etnie maghiară din România şi statul ungar, iar ulterior, pe parcursul emisiunii, la adresa viceprimarului din Baia Mare, care a intervenit telefonic pentru a lămuri conflictul iscat cu primarul, au fost făcute comentarii tendenţioase şi ostile cu referire la etnia acestuia, atât de către moderatoare, cât şi de către invitaţi, şi pe ecran au fost afişate titluri tendenţioase, exemplele relevante fiind citate în cuprinsul deciziei.
Prin sentinţa recurată, acţiunea privind anularea deciziei de sancţionare a fost respinsă, reclamanta reiterând anumite aspecte prezentate în faţa primei instanţe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.
Criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile art. 47 alin. (1) şi ale art. 64 alin. (1), ambele din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare, sunt nefondate.
Potrivit art. 47 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual:
"(1) Este interzisă difuzarea în programele audiovizuale a oricăror forme de incitare la ură naţională, rasială sau religioasă, la discriminare şi la săvârşirea de infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război."
Conform art. 64 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ:
"(1) În virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele principii:
(...)
b) informarea cu privire la un subiect, fapt sau eveniment să fie corectă, verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună- credinţă."
Întrucât aceste dispoziţii legale au fost avute în vedere la emiterea deciziei contestate, instanţa de recurs le va analiza în corespondenţă cu afirmaţiile analizate şi reţinute în cuprinsul deciziei.
Astfel, aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, relevante în acest sens sunt afirmaţiile moderatoarei făcute în introducerea subiectului supus dezbaterii, precum "(...) Asta este România. Vreţi să staţi în România, învăţaţi să ne respectaţi, în primul rând. Roşu, galben şi albastru este tricolorul ce ne reprezintă, iar limba română este obligatorie şi pentru voi, chiar dacă astăzi jucaţi, ziceţi voi, pe cai mari, nu vă convine, Ungaria vă aparţine, să cereţi acolo mai mult şi la noi să veniţi să cereţi, atunci când om avea şi noi români reprezentanţi în parlamentul ungar şi primari locali pentru comunităţile de români şi aşa mai departe, dar nu este totul despre dreptate, sau cel puţin nu vă place să vorbim despre dreptate, nu şi despre dublu sens. Cu sens unic să fie toate, voi doar să luaţi de la statul român şi să nu daţi nimic, sau poate să lăsaţi nişte datorii în plic. Să nu vă aud peste câţiva ani, că nu mai aveţi nimic românesc în zonă, că v-au luat totul pe te miri ce, că n-ai ce-i face că nu cunoşti limba, că totul s-a vopsit, în ce culori? În culorile steagului unguresc (...)", ori comentariile invitaţilor cu referire la etnia viceprimarului din Baia Mare, făcute în contextul intervenţiei telefonice a acestuia în emisiune, precum "D.: Steagul Ungariei nu este simbol, e altă ţară, duceţi-vă acolo! (...) Dacă vrei să stai în Ungaria să-ţi pui steagul din Ungaria, du-te, frate, în Ungaria!", "E.: Aoleu, săracu, dar nu vine să-i dau eu o mângâiere pe spate, adică serios, condescendent, aşa, să-l mângâi, să-i spun: măi, victimă mică ce eşti tu! Măi, deci tu în momentul în care ai dat jos steagul României şi l-ai pus pe ăla maghiar, tu ai făcut o ilegalitate (...)" sau titlurile afişate pe ecran în timpul emisiunii, precum "Viceprimar maghiar demis pentru că a dat jos tricolorul; Primarul care scoate F. din coaliţie, explicaţii în direct; Scandal cu tricolorul în inima Ardealului, noi dezvăluiri; Viceprimarul separatiştilor a dat jos steagul României; Scandal de proporţii după îndepărtarea drapelului naţional; Scandal naţional pe tricolor. Confruntarea serii, în direct; Viceprimarul controversat: Nu am adus atingere simbolurilor României".
În cererea de recurs se justifică aceste afirmaţii prin faptul că, pe de o parte, persoanele vizate îndeplinesc o funcţie de autoritate publică, iar limitele criticii acceptabile sunt mai largi cu privire la politicieni decât în raport cu indivizii obişnuiţi, iar pe de altă parte, că atât Primarul, cât şi Viceprimarul din Baia Mare, şi-au susţinut punctul de vedere cu prilejul intervenţiilor telefonice.
Aceste susţineri nu pot fi reţinute în soluţionarea favorabilă a recursului, din moment ce, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, aceste afirmaţii ostile şi de aversiune au fost faţă de comunitatea de naţionalitate maghiară, respectiv faţă de naţionalitatea persoanei intrate în legătură telefonică, iar nu faţă de funcţia pe care o îndeplineşte, acestea fiind manifestări interzise de art. 47 alin. (1) din Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.
Totodată, se reţine şi poziţia exprimată de moderatoarea emisiunii în intervenţiile acesteia şi lipsa sa de reacţie faţă de comentariile invitaţilor, deşi se impunea din partea acesteia o reacţie pentru păstrarea echilibrului discuţiilor şi pentru a permite exprimarea unui punct de vedere care să explice efectiv desfăşurarea faptelor aduse în atenţia publicului din perspectiva tuturor persoanelor implicate, astfel că, în mod corect a reţinut autoritatea pârâtă că radiodifuzorul nu a respectat îndatoririle şi responsabilităţile legale care interzic difuzarea programelor care conţin orice forme de incitare la ură naţională şi, de asemenea, că prin modalitatea în care a fost tratat subiectul de interes public, radiodifuzorul nu a asigurat o informare imparţială şi cu bună-credinţă, astfel încât telespectatorii să aibă posibilitatea de a-şi forma propria convingere.
Aprecierea că limitele criticii acceptabile sunt mai largi cu privire la politicieni este irelevantă în soluţionarea cauzei, faţă de împrejurarea că reclamanta nu a fost sancţionată pentru fapte de încălcare a reputaţiei, onoarei ori demnităţii unui politician, ci pentru atingerea adusă interesului general ca prin emisiuni televizate să nu se instige la ură pe criterii etnice.
Cât priveşte doza de exagerare permisă jurnaliştilor, Înalta Curte reţine că prin afirmaţiile făcute de prezentatorul emisiunii şi de invitaţii acestuia s-a depăşit sfera caracterului informativ care prezintă interes pentru opinia publică, nefiind vorba despre o simplă doză de exagerare. Prin demersul său jurnalistic au fost aduse grave prejudicii membrilor comunităţii maghiare.
Este de necontestat că jurnaliştii, ca şi invitaţii emisiunii au dreptul să-şi expună propriile opinii în legătură cu un anumit subiect, însă reclamanta, în calitate de furnizor de servicii media audiovizuale, are obligaţia de a lua toate măsurile legale pentru a asigura desfăşurarea emisiunilor pe care le difuzează, într-un cadru legal reglementat de legislaţia audiovizuală, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
A fost invocată în cererea de recurs jurisprudenţa CEDO în materia libertăţii de exprimare şi s-a susţinut că exprimarea liberă a ideilor în presă presupune absenţa controlului a priori, a oricărui fel de cenzură. Circulaţia informaţiilor şi ideilor trebuie să se facă fără niciun fel de cenzură.
Deşi recurenta insistă asupra necesităţii neexercitării cenzurii în comunicarea informaţiilor, indiferent de suportul lor material, Înalta Curte reţine că în prezenta cauză nu poate fi vorba despre cenzură câtă vreme aceasta presupune intervenţia autorităţii înainte de difuzarea unei emisiuni, iar sancţiunea contestată a fost aplicată după difuzare, ca urmare a constatării încălcării prevederilor legale în materie.
Potrivit unei jurisprudenţe constante a CEDO, libertatea de exprimare, garantată de art. 10 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi una din cerinţele prioritare ale progresului societăţii. Conform art. 10 paragraful (2) din Convenţie, exercitarea libertăţilor cuprinse în dreptul la libertatea de exprimare comportă îndatoriri şi responsabilităţi şi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică (...). Aşadar, dreptul la libera exprimare nu are un caracter nelimitat, ci este îngrădit de cerinţa respectării drepturilor celorlalţi.
CEDO a statuat, de asemenea, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi" a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie. Prin urmare, Curtea a decis că numai prin respectarea "îndatoririlor şi responsabilităţilor" ce-i revin, presa îşi îndeplineşte funcţia sa esenţială într-o societate democratică, fără a depăşi anumite limite, având misiunea de a comunica numai informaţii de interes public, în sensul dat acestei noţiuni în jurisprudenţa Curţii (Hotărârea Tammer c. Estoniei, 6 februarie 2001).
Se susţine în cererea de recurs că potrivit jurisprudenţei CEDO, este de datoria presei să răspândească informaţii şi idei cu privire la chestiunile de interes public, iar obligaţia jurnalistului nu poate consta numai în răspândirea informaţiilor, urmând ca acesta să-şi exprime propria opinie ori de câte ori acest lucru face obiectul unei dezbateri publice.
Cu privire la această susţinere, Înalta Curte reiterează faptul că sancţiunea nu a fost aplicată pentru informaţiile oferite de prezentator/realizator, ci pentru afirmaţiile şi comentariile ce au însoţit aceste informaţii, iar exprimarea de către jurnalist a propriei opinii referitoare la subiectele discutate nu se poate face în orice condiţii şi în orice mod. Calitatea de formator de opinie a realizatorului emisiunii presupune o respectare riguroasă a principiilor de etică şi deontologie profesională şi trebuie să fie în concordanţă cu obligaţiile expres prevăzute de legislaţia audiovizuală la art. 47 alin. (1) din Codul audiovizualului, cum corect s-a reţinut în considerentele sentinţei recurate.
Atât timp cât comentariile care au însoţit informaţiile prezentate de realizator au avut un caracter evident ostil şi de aversiune faţă de comunitatea maghiară, ele reprezintă o încălcare nepermisă a prevederilor legale menţionate şi a principiilor consacrate de jurisprudenţa CEDO, ca expresie a celor mai înalte idei despre justiţie şi echitate, prin utilizarea mijloacelor audiovizuale ca instrumente de denigrare a unor comunităţi/indivizi pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, sex sau orientare sexuală; de manipulare cu rea-credinţă a opiniei publice, de deturnare a dezbaterilor de mare actualitate, precum şi de tratare discriminatorie a oricărei persoane.
Este evident că într-o societate democratică apare ca o necesitate de prim rang ocrotirea şi încurajarea libertăţii de exprimare de care se bucură presa, în virtutea rolului ei de supraveghere activă a vieţii cetăţii, de semnalare a oricărui abuz ori derapaj de la valorile democratice. Însă jurnaliştii trebuie, în exercitarea cu bună credinţă a profesiunii lor, şi în deplin acord cu cele stipulate în art. 10, să respecte şi celelalte valori protejate de Convenţie, precum şi îndatoririle şi responsabilităţile ce le revin, la care s-a făcut referire în considerentele anterior menţionate.
În consecinţă, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar B. împotriva sentinţei civile nr. 664 din 21 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar B. împotriva sentinţei civile nr. 664 din 21 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 06 februarie 2025.