Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală.  Lipsire de libertate în mod ilegal. Viol. Tipicitate[1]

               

            Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

                                    Drept penal. Partea specială.

            Indice alfabetic: - drept procesual penal

                                         - recurs în casație

                                         - drept penal

                                          - lipsire de libertate în mod ilegal

                                          - viol

 

C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 7

C. pen.,  art. 205 alin. (1) şi alin. (3) lit. b), art. 218 alin. (1), (2) şi (3) lit. c), f)

  

 1. Realizarea elementului material al infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută art. 205 din Codul penal, nu este condiționată de manifestarea unei opoziții vizibile din partea victimei. Împrejurarea că aceasta avea posibilitatea să țipe sau să ceară ajutorul altor persoane la momentul răpirii nu exclude lipsirea de libertate, fapta fiind tipică și în cazul în care se identifică elemente din care rezultă folosirea unei acțiuni cu efect intimidant care să anuleze libertatea de mișcare.

2. În cazul infracțiunii de viol prevăzută de art. 218 din Codul de procedură penală, lipsa unei reacţii exterioare de opunere categorică din partea persoanei vătămate nu echivalează cu exprimarea consimțământului acesteia, fiind suficientă constatarea  existenţei actelor de constrângere fizice și/sau psihice exercitate care au determinat imposibilitate efectivă a victimei de a riposta sau de a-şi exprima voinţa.

 

I.C.C.J., Secția penală, decizia  nr. 418/RC din 26 iunie 2024

 

I. Prin sentința penală nr. 600 din data de 30 iulie 2021, pronunțată în dosarul nr.X/299/2019, Judecătoria sectorului 1 București a hotărât, printre altele, următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (1) și 2 Cod de procedură penală, l-a condamnat pe inculpatul A la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate in mod ilegal, faptă prevăzută și pedepsită de art. 205 alin. (1) și 3 lit. b C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a C. pen. şi 2 ani pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a și b C. pen. I-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a și b C. pen.

 În temeiul art. 396 alin. (1) și 2 Cod de procedură penală, cu aplicarea art. 5 C. pen.,  l-a condamnat pe inculpatul A la pedeapsa de 6 (șase) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de viol, faptă prevăzută și pedepsită de art. 218 alin. (1) 2 și 3 lit. c și f C. pen. şi 3 ani pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a b, n și o C. pen. A interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a b, n și o C. pen.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b C. pen., a contopit pedepsele stabilite și i-a aplicat inculpatului A, pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 1 an și 4 luni închisoare (reprezentând 1/3 din cealaltă pedeapsă), inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 7 (șapte) ani și 4 (patru) luni închisoare. A aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a b, n și o C. pen., pe o perioadă de 3 (trei) ani. A interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a b, n și o C. pen.

 În temeiul art. 396 alin. (1) și 2 Cod de procedură penală, i-a condamnat pe inculpații  J, K și inculpata Q la pedepse de câte 3 (trei) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate in mod ilegal, faptă prevăzută și pedepsită de art. 205 alin. (1) și  (3) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen. şi 2 ani pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a și b C. pen. A interzis inculpaților, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a și b C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) și 2 Cod de procedură penală cu aplicarea art. 5 C. pen., i-a condamnat pe inculpații J, K și pe inculpata Q la pedepse de câte 5 (cinci) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la viol, faptă prevăzută și pedepsită de art. 48 C. pen., rap. la art. 218 alin. (1), (2) și (3) lit. c) și f) C. pen. şi 3 ani pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a b, n și o C. pen. A interzis inculpaților, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a b, n și o C. pen.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b C. pen., au fost contopite pedepsele stabilite în cauză și s-a aplicat fiecărui inculpat, pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 an închisoare (reprezentând 1/3 din cealaltă pedeapsă), inculpații urmând să execute pedeapsa rezultantă parțială de 6 (șase) ani închisoare. S-a aplicat inculpaților pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) b), n) și o) C. pen., pe o perioadă de 3 (trei) ani. S-a interzis inculpaților, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a b, n și o C. pen.

II. Judecata în apel

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel, între alții, inculpații  A, J, K, Q.

Prin decizia penală nr. 1480/A/07.09.2023 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I Penală, în dosarul nr. x/299/2019, s-a decis, printre altele, respingerea, ca nefondate, a apelurilor formulate în cauză.

III. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Împotriva deciziei penale nr. 1480/A/07.09.2023 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I Penală, în dosarul nr. X/299/2019 au declarat recurs în casație inculpații  A, J, K, Q, aceștia invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).

Prin cererea formulată, inculpații au invocat, în esență, două chestiuni:

Referitor la infracțiunile de lipsire de libertate, prevăzută de art. 205 alin. (1) și alin. (3) lit. b C. pen. și viol, prevăzută de art. 218 alin. (1) (2) și (3) lit. c și f) C. pen., inculpații au susţinut că, lipsind orice opoziție din partea persoanei vătămate, faptele nu sunt prevăzută de legea penală.

În ceea ce privește infracțiunea de viol prevăzută de art. 218 C.pen., s-a arătat faptul că aceasta nu este tipică, iar acțiunile inculpaților au reprezentat de fapt încercări de a convinge persoana vătămată să accepte actele sexuale cu inculpatul A în scopul încheierii unei căsătorii cu acesta, acțiuni ce se circumscriu unei infracțiuni de seducție, prevăzută de art. 199 din Codul penal, actualmente dezincriminată și cu privire la care nu există corespondent în noua lege penală.

Examinând recursurile în casație declarate de inculpații A, K, J și Q prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 12.04.2024, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

a) Infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută art. 205 alin. (1) și alin. (3) lit. b) C. pen., reprezintă o faptă prin care o persoană este lipsită de libertatea fizică, adică de posibilitatea de a se deplasa și acționa în conformitate cu propria sa voință, fiindu-i, practic, înfrântă libertatea de mișcare.

În cazul de față, elementul material al laturii obiective a constat în acțiunea directă, conjugată, a inculpaților O, N, L și A, prin care persoana vătămată C a fost răpită din fața imobilului de domiciliu, în sensul că a fost imobilizată - în prealabil punându-i-se mâna la gură, ca mai apoi să fie prinsă cu ambele brațe de către unul dintre inculpați, după care a fost introdusă cu forța într-un autoturism și condusă la domiciliul inculpatului A, unde cu ajutorul și contribuția inculpaților P, K, W, J, Q și I a fost reținută, contrar voinței sale, până a doua zi când a fost transportată la locuința inculpatului J, ulterior fiind predată unei persoane spre a fi încredințată familiei sale.

Astfel, se constată că persoana vătămată C a fost lipsită efectiv de libertate, în sensul că a fost privată de dreptul de acționa conform voinței sale, fiind împiedicată, prin folosirea forței fizice, să se întoarcă în locuința sa, apoi deplasată contrar voinței sale în locuința inculpatului A, unde a fost reținută până a doua zi, când a fost transportată la locuința inculpatului J și predată unei persoane spre a fi încredințată familiei sale.

În această ordine de idei, Înalta Curte reține că de la momentul imobilizării de către inculpatul N, respectiv de la 04.01.2019, în jurul orei 14:20, și până a doua zi, când aceasta a fost predată pentru a fi preluată de familia sa, persoana vătămată C a fost lipsită de libertatea de mișcare și de acțiune, fiind îndeplinită cerința esențială pentru existența elementului material al infracțiunii, privarea de libertate exercitată de inculpați având caracter ilegal, nefiind o acțiune permisă de lege.

În altă ordine de idei, Înalta Curte notează că pentru realizarea elementului material al infracțiunii nu este necesar să existe o opoziție a victimei, neprezentând interes dacă rezistența victimei a fost sau nu ușor înfrântă sau că aceasta nu opus o rezistență vizibilă. În cazul de față victima a fost imobilizată, introdusă forțat în autoturism și, ulterior, transportată în alt loc, unde a fost ținută forțat, împotriva voinței sale, fiind constrânsă atât moral cât și fizic.

Împrejurarea că persoana vătămată avea posibilitatea să țipe sau să ceară ajutorul altor persoane la momentul răpirii din fața locuinței sale nu exclude lipsirea de libertate, fapta fiind tipică și în cazul în care nu există indicii privind opoziția acesteia, însă sunt elemente din care rezultă existența folosirii unei acțiuni cu efect intimidant.

De asemenea, în cauza de față se constată că există raport de cauzalitate între acțiunile inculpaților și urmarea produsă – lipsirea de libertate, persoanei vătămate fiindu-i îngrădită libertatea de acțiune și de mișcare din cauza comportamentului violent, culpabil al inculpaților care au imobilizat-o, după care au introdus-o forțat într-un autoturism și transportat-o, contrar voinței sale, într-un alt loc unde a fost reținută pentru o perioadă îndelungată de timp.

 Pentru existența infracțiunii de lipsire de libertate nu este necesară existența unei opoziții din partea persoanei vătămate, infracțiunea subzistând și în lipsa efortului persoanei vătămate de a se elibera sau de a alerta alte persoane despre comiterea faptei.

În cazul de față, instanța de apel, analizând coroborat materialul probator, și-a format convingerea că persoana vătămată a fost răpită, introdusă în mod forțat într-un autoturism și condusă într-un alt loc, fiind reținută contrar voinței sale. Toate aceste acțiuni au fost posibile din cauza constrângerii exercitate de inculpați. Trebuie menționat și că atunci când fapta se realizează prin răpire nu se poate vorbi în toate situațiile despre existența unei opoziții din partea victimei, răpirea în sine constituind o acțiune ce nu dă timp de reacție.

Prin urmare, nu este necesar să se constate dacă rezistența victimei a fost sau nu ușor înfrântă sau dacă a existat o opoziție vădită din partea acesteia.

În plus, Înalta Curte are în vedere modalitatea și circumstanțele în care fapta a fost săvârșită. Astfel, victima a fost indusă în eroare pentru a fi scoasă din locuință sub pretextul restituirii unei rochii, iar la momentul răpirii i-a fost pusă mâna la gură și prin folosirea forței fizice a fost introdusă în autoturism. De asemenea, victima o cunoștea pe inculpata O, cea care a indus-o în eroare, și, în mod firesc, nu se aștepta la o asemenea conduită din partea inculpatei. Nu în ultimul rând, trebuie avută în vedere și vârsta victimei, minoră la data săvârșirii infracțiunii, dar și faptul că inculpații au acționat în număr foarte mare și în mod premeditat, folosindu-se de amenințări și constrângeri fizice și morale.

În realitate, inculpații, invocând lipsa existenței unei constrângeri exercitate de inculpați asupra persoanei vătămate, contestă situația de fapt reținută cu autoritate de lucru judecat de instanța de apel, urmărind reconfigurarea acesteia într-o direcție diametral opusă, în sensul de a se constata că persoana vătămată a plecat în mod voluntar de la domiciliu, fără vreo intervenție din partea inculpaților.

Concluzionând, Înalta Curte constată că fapta inculpaților astfel cum a fost reținută de instanța de apel întrunește elementele de tipicitate a infracțiunii de lipsire de libertate în forma agravată, prevăzută de art. 205 alin. (3) lit. b) C. pen.

b) În ceea ce privește infracțiunea de viol, prevăzută de art. 218 alin. (1), (2) și (3) lit. c) și f) C. pen., Înalta Curte reține că aceasta reprezintă o infracțiune ce constă în raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană ori orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare.

Din interpretarea normei legale și având în vedere motivele invocate prin cererea de recurs în casație, se constată că cerința esențială pentru existența infracțiunii constă în aceea că raportul sexual, actul sexual oral sau anal ori actele de penetrare vaginală sau anală să aibă loc fără consimțământul persoanei vătămate, acesta provenind urmare a comiterii acțiunii ilicite de constrângere sau prin punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare.

Examinând elementele de tipicitate obiectivă a infracțiunii de viol reținută în sarcina inculpaților prin raportare la situația de fapt reținută de instanța de apel, Înalta Curte constată că elementul material al laturii obiective s-a materializat prin introducerea mai multor degete în vaginul persoanei vătămate C de către inculpatul A. Fapta a fost săvârșită prin constrângere, în sensul că, inițial, victima a fost răpită iar, ulterior, nefiind de acord cu întreținerea de acte sexuale cu inculpatul A, victima a fost amenințată și constrânsă moral de către ceilalți inculpați.

În continuare, instanța de casare constată, astfel cum au reținut și instanțele fondului, existența opoziției din partea persoanei vătămate, aceasta nefiind de acord să întrețină relații sexuale cu inculpatul A.

Urmare a opoziției victimei, aceasta a fost amenințată de către inculpații K și L că în ciuda împotrivirii sale nu va pleca din locuință fără să întrețină relații sexuale cu fratele lor.

Ulterior, persoana vătămată a fost introdusă de către inculpata N într-un dormitor, unde, pe fondul presiunii psihologice întreținute de inculpații J, K și L, prezenți în același imobil, a fost obligată să se întindă pe pat, unde, profitând de starea de vulnerabilitate a victimei și de prezența celorlalți inculpați în imobil, inculpatul A a realizat acțiunea de penetrare, producându-i victimei deflorarea parțială.

Urmarea imediată a constat în înfrângerea libertății sexuale a victimei, aceasta, contrar voinței sale, suportând actele de penetrare vaginală, existând legătură de cauzalitate între acțiunile inculpatului și urmările produse. Astfel, acțiunea inculpatului a fost realizabilă doar din cauza constrângerii exercitate asupra persoanei vătămate.

Pe de o parte inculpații au invocat lipsa de opoziție a persoanei vătămate în realizarea actului de penetrare vaginală, iar, pe de altă parte, au apreciat că fapta descrisă de instanța de apel realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de seducție, în prezent dezincriminată, având în vedere că acțiunile inculpaților au reprezentat încercări de a convinge persoana vătămată să accepte actele sexuale cu inculpatul A în scopul încheierii unei căsătorii cu acesta.

Contrar celor susținute de inculpați, Înalta Curte constată că pentru realizarea conținutului constitutiv al infracțiunii de viol nu este necesar ca acțiunile de constrângere exercitate asupra persoanei vătămate să fie irezistibile sau să se materializeze întotdeauna prin prezența unor dovezi în ceea de privește rezistența fizică a persoanei vătămate.

De asemenea, lipsa unei manifestări exterioare de opunere categorică la întreținerea unor acte de penetrare vaginală nu poate fi echivalată cu consimțământul persoanei vătămate, de natură să conducă la concluzia existenței consimțământului acesteia.

În cauză, pentru realizarea scopului urmărit de inculpați, respectiv ca persoana vătămată să întrețină raporturi sexuale cu inculpatul A, asupra persoanei vătămate au fost exercitate acte de constrângere atât fizice, cât și psihice, neputându-se discuta despre un consimțământ liber exprimat din partea victimei.

De altfel, inculpații recunosc existența unor presiuni pe care le-au exercitat asupra persoanei vătămate, însă denaturează scopul pentru care au fost realizate, invocând că acestea au reprezentat încercări de a convinge persoana vătămată să accepte actele sexuale cu inculpatul A în scopul încheierii unei căsătorii cu acesta.

Revenind la situația factuală, instanța de casare constată că inițial, persoana vătămată a fost lipsită de libertate prin acțiunea conjugată a inculpaților care au acționat în mod premeditat, realizând răpirea persoanei vătămate. Aceasta, prin manopere dolosive, a fost indusă în eroare de inculpata H și, sub pretextul restituirii unei rochii, a fost scoasă din locuința sa, pentru ca, ulterior, să fie supusă unei acțiuni de constrângere, în sensul că acesteia i-a fost pusă mâna la gură de către inculpatul F, prinsă cu ambele brațe și introdusă forțat într-un autoturism.

În raport cu această situație faptică, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită critica inculpaților în sensul existenței consimțământului persoanei vătămate confirmat de lipsa de opoziție a acesteia.

În primă fază, instanța de casare constată că în situația existenței consimțământului persoanei vătămate de a se deplasa la locuința inculpatului N în scopul întreținerii de relații sexuale cu inculpatul A, aceasta s-ar fi deplasat din proprie inițiativă, fără a fi nevoie de intervenția în forță a inculpaților. Astfel, existând acordul liber exprimat al persoanei vătămate, acțiunile inculpaților de a induce în eroare persoana vătămată, de a-i fi pusă mâna la gură sau de a fi introdusă forțat în acel autoturism ar fi fost redundante și lipsite de logică. Acționând într-o asemenea manieră, prin răpirea persoanei vătămate, inculpații au prezumat/cunoscut încă de la început că aceasta nu ar fi fost de acord să aibă o relație cu inculpatul A și, cu atât mai mult, să întrețină relații sexuale cu acesta.

Astfel, dacă persoana vătămată ar fi cunoscut scopul real pentru care a fost scoasă din locuință, este cert că nu ar mai fi ieșit să se întâlnească cu inculpații. Acest aspect a fost prezumat și de inculpați care, pentru a o extrage din locuință, au acționat prin înșelăciune, folosindu-se de pretextul restituirii unor obiecte vestimentare.

Prin faptul că persoanei vătămate i-a fost pusă mâna la gură de către inculpatul F, toți inculpații s-au asigurat că persoana vătămată nu va putea să alerteze autoritățile sau alte persoane pentru a le solicita ajutorul.

De asemenea, prin prinderea persoanei vătămate cu ambele brațe, inculpații au imobilizat-o, înfrângându-i orice rezistență, și au introdus-o într-unul dintre cele două autoturisme cu care, anterior, se deplasaseră la fața locului.

Prin urmare, în raport cu aceste elemente faptice, Înalta Curte constată, contrar celor susținute de apărare, că și dacă ar fi intenționat să se opună, persoana vătămată s-ar fi aflat în imposibilitate efectivă de a riposta, fiindu-i înfrântă orice formă de rezistență.

În acest sens, instanța de casare reține că persoana vătămată, minoră la data comiterii faptei, a fost surprinsă de modalitatea în care inculpații au acționat: în mod premeditat, prin înșelăciune, folosindu-se de elementul surpriză, constând în apariția intempestivă a inculpatului F dintr-un al doilea autoturism necunoscut persoanei vătămate, dar și prin folosirea forței. De asemenea, un alt element surpriză a constat în aceea că, cunoscând-o pe inculpata O, persoana vătămată nu se aștepta la o asemenea manifestare din partea acesteia.

În ceea ce privește constrângerea exercitată de inculpați pentru ca persoana vătămată să întrețină relații sexuale cu inculpatul A, Înalta Curte constată că aceasta a fost una de natură psihică, morală.

Pe de o parte, este cert că, acționând de o astfel de manieră, prin răpirea persoanei vătămate, inculpații i-au indus acesteia o puternică stare de tulburare, de temere, care a avut un efect de timorare a persoanei vătămate, minoră la acel moment, și care le-a oferit inculpaților un puternic ascendent asupra victimei.

Astfel, este cert că la momentul la care persoana vătămată a fost adusă, prin lipsire de libertate, la locuința inculpatului F, aceasta se afla sub o reală stare de tulburare emoțională.

De asemenea, ascendentul inculpaților asupra persoanei vătămate a fost amplificat și de faptul că aceasta a fost condusă, prin forță, într-o locuință străină,  precum și prin numărul mare de inculpați care se aflau la fața locului și exercitau amenințări la adresa acesteia. Acționând într-o asemenea manieră, inculpații au făcut de prisos orice opoziție din partea persoanei vătămate, aceasta neavând într-o astfel de situație sorți de izbândă.

Toate aceste aspecte, urmate de amenințările verbale ale inculpaților, au pus persoana vătămată în fața inevitabilității violului.

Prin urmare, într-o astfel de situație, Înalta Curte consideră că o asemenea atitudine din partea victimei minore, de răspuns pasiv de supunere, este normală și firească, în condițiile în care aceasta se afla sub un șoc paralizant sub imperiul căruia nu putea protesta sau evada.

Astfel, această reacție a victimei este perfect explicabilă și nu comportă discuții, fiind normală în situația pierderii bruște a sentimentului de control asupra propriei vieții, când victima experimentează o intensă senzație de neputință și neajutorare.

Practic, constrânsă moral și fizic, victima și-a dat seama că orice împotrivire este zadarnică și ar putea să-i agraveze situația, atitudinea acesteia în fața actului sexual impus fiind una normală/specifică unor astfel de situații.

În altă ordine de idei, nu este fondată critica vizând faptul că acțiunile inculpaților ar fi reprezentat de fapt încercări de a convinge persoana vătămată să accepte actele de penetrare exercitate de inculpatul A în scopul încheierii unei căsătorii cu acesta, acțiuni ce s-ar circumscrie unei infracțiuni de seducție.

Potrivit art. 199 alin. (1) C. pen. 1968, constituie infracțiunea de seducție, fapta aceluia care, prin promisiuni de căsătorie, determină o persoană de sex feminin mai mică de 18 ani de a avea cu el raport sexual.

În examinarea acestei infracțiuni, în prezent dezincriminată, Înalta Curte constată sub un prim aspect că infracțiunea de seducție, astfel cum aceasta era anterior incriminată, presupunea existența unul raport sexual, nu orice acte de penetrare vaginală, astfel cum s-a reținut în cauza de față.

Sub un al doilea aspect, infracțiunea de seducție consta în determinarea, prin promisiuni de căsătorie, a unei persoane de sex feminin cu o vârstă mai mică de 18 ani, de către un bărbat, de a avea cu el raport sexual, prin acesta înțelegându-se actul de conjuncție al organului sexual bărbătesc cu cel femeiesc.

Diferit față de infracțiunea de viol, în cazul infracțiunii de seducție, deși persoana vătămată era determinată la raport sexual, această determinare lăsa posibilitatea victimei de a lua hotărârea de a avea sau nu raport sexual cu făptuitorul. Practic, infracțiunea de seducție presupunea existența consimțământului persoanei vătămate, fiind exclusă constrângerea din partea făptuitorului.

Or, în cauza de față, astfel cum s-a reținut de instanța de apel, actul de penetrare vaginală realizat de inculpatul A s-a produs prin constrângerea persoanei vătămate, care a acceptat în mod forțat actul de natură sexuală, contrar voinței sale.

Concluzionând, Înalta Curte constată că fapta inculpaților astfel cum a fost reținută de instanța de apel întrunește elementele de tipicitate a infracțiunii de viol, prevăzută de art. 218 alin. (1), (2) și (3) lit. c) și f) C. pen..

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpați împotriva deciziei penale nr. 1480/A din data de 07 septembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I penală.