Contestație. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele statelor membre ale Uniunii Europene. Deducerea perioadei petrecute în stare de arest la domiciliu
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Proceduri prevăzute în Legea nr. 302/2004
Indice alfabetic: - drept procesual penal
- Contestație. Mandat european de arestare
Legea nr. 302/2004, art. 15, art. 99, art. 109, art. 167
Decizia-Cadru nr. 584/2002, art. 26 alin. (1)
Măsura arestului la domiciliu, constând în restricția zilnică de supraveghere prin intermediul unei brăţări electronice pe perioada nopţii, nu este de natură să producă un efect privativ de libertate comparabil cu cel care rezultă dintr-o „detenţie efectivă” şi să aibă drept consecinţă deducerea acestei perioade din pedeapsă.
Având în vedere tipul, durata, efectele şi modalităţile de executare a unei astfel de măsuri, aceasta nu echivalează cu o măsură privativă de libertate prevăzută de legislaţia penală română, și, în consecință, această perioadă executată în stare de arest la domiciliu pe teritoriul Marii Britanii nu poate fi dedusă din pedeapsa de executat.
I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 180 din 18 martie 2025
I. Sentința
Prin sentința penală nr. 191 din data de 18.10.2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 99 alin. (2) lit. c din Legea nr. 302/2004, s-a respins cererea privind executarea mandatului european de arestare emis la data de 11.01.2019 de autoritățile judiciare din Italia - Parchetul Republicii de pe lângă Tribunalul din Mantova, în baza ordinului nr. 314/2015 A (sentința penală nr. 492/2015, definitivă la data de 14.05.2015, a Tribunalului din Mantova) pe numele persoanei solicitate B.
În baza art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, a recunoscut pe cale incidentală sentința penală nr. 492/2015 din data de 23.04.2015, irevocabilă la data de 14.05.2015, pronunțată de Tribunalul Mantova, prin care persoana solicitată B a fost condamnată la pedeapsa de 1 an 3 luni și 15 zile închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă la furt prev. de art. 110, 56, 624, 625 alin. (2) nr. 7 Cod penal italian și deținere de obiecte pretabile pentru efracție prev. de art. 110 și 707 Cod penal italian fapte ce au corespondent în legislația română în infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 32 raportat la art. 228 alin. (1) lit. d alin. (2) lit. b) C.p. cu aplicarea art. 5 C.p.
A dispus punerea în executare a pedepsei de 1 an 3 luni și 15 zile închisoare într-un penitenciar din România.
A dedus din pedeapsă durata reținerii și a arestării provizorii din procedura mandatului european de arestare de la data de 16.09.2024 la zi.
A dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii.
II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție
Împotriva acestei sentințe penale, în termen legal, contestatorul B a formulat contestație, solicitând în esență, admiterea acesteia, deducerea din perioada de executat de 1 an și 3 luni a perioadei de aproximativ 1 an petrecute în arest preventiv și arest la domiciliu în Marea Britanie, precum și a perioadei de arest petrecută în România.
Analizând contestația formulată de contestatorul B, prin prisma criticilor invocate, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că aceasta este întemeiată numai în raport cu criticile referitoare la deducerea perioadei arestării preventive dispuse în cauză, reținând următoarele:
Astfel, fiind sesizată cu propunerea de punere în executare a mandatului european de arestare, Curtea de Apel a constatat că hotărârea de condamnare a cetățeanului român B pronunțată de autoritățile judiciare italiene este de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române, fiind definitivă și executorie, se referă la fapte care sunt incriminate și de legea penală română, are aceeași natură și se încadrează în cuantumul sancțiunii penale ce ar putea fi stabilită dacă fapta ar fi fost săvârșită în România. În plus, persoana solicitată și-a manifestat dorința să execute pedeapsa în România, este cetățean român și, pentru fapta imputată, ar fi fost sancționabil potrivit legislației interne.
Deopotrivă, se constată că, în cauză, nu este incident niciunul din motivele de nerecunoaștere și neexecutare prevăzute de art. 163 din Legea nr. 302/2004, republicată, întrucât, pentru faptele pentru care a fost condamnat, persoana solicitată nu a fost și nici nu este supusă unei proceduri judiciare în România sau în alt stat, iar aceasta răspunde penal potrivit legii române și nu beneficiază de imunitate de jurisdicție. În plus, se constată că nu a intervenit vreun incident în executarea pedepsei potrivit legii penale române (amnistia, prescripția, dezincriminarea faptei).
Rezultă, așadar, că, în speță, sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 167 alin. (1) lit. a – e) din Legea nr. 302/2004, republicată, pentru recunoașterea, pe cale incidentală, a hotărârii judecătorești străine și punerea acesteia în executare pe teritoriul României.
Ca urmare, se apreciază că, în mod corect, instanța de fond, raportându-se la poziția procesuală a persoanei solicitate în sensul că nu este de acord cu predarea sa către autoritățile judiciare spaniole, că dorește să execute pedeapsa în România, a apreciat incident motivul de refuz al executării mandatului european de arestare prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. c din Legea nr. 302/2004, republicată și, constatând întrunirea condițiilor reglementate de art. 167 din același act normativ, a dispus recunoașterea, pe cale incidentală, a hotărârii de condamnare nr. 492/2015 R. D pronunțate la data de 23.04.2015 de Tribunalul Monocratic din Mantova și executarea de către persoana solicitată B, într-un penitenciar din România, a pedepsei de 1 an, 3 luni și 15 zile pentru săvârșirea, unei infracțiuni de complicitate la tentativă de furt agravat, prevăzut de art. 110, 56, 624, 625, 707 C. pen. italian.
Astfel, se reține că, prin sentința contestată, prima instanță a dedus din durata pedepsei aplicate persoanei solicitate doar durata reținerii și a arestării provizorii din procedura mandatului european de arestare de la data de 16.09.2024 la zi, pe teritoriul României, fără însă a avea în vedere și perioada executată de contestator pe teritoriul Marii Britanii, apreciind în mod eronat că o eventuală deducere a acestei perioade s-ar putea realiza ulterior în procedura contestației la executare și nu în prezentul cadru procesual.
În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere precizările formulate de autoritățile britanice, prin care se arată că „domnul B a fost arestat pe 28 mai 2019 la ora 20:35. Curtea Magistraților din Westminster i-a acordat eliberarea pe cauțiune cu condiții preliminare pe 29 mai 2019. Aceste condiții au fost îndeplinite pe 31 mai 2019, iar un aviz de eliberare a fost trimis prin e-mail către serviciul penitenciar”, context în care se impune deducerea din durata detenției preventive a persoanei solicitate inclusiv a perioadei arestării preventive de la 28.05.2019 la 31.05.2019.
În ceea ce privește însă solicitarea contestatorului de a deduce din pedeapsa recunoscută și perioada petrecută de acesta în stare de arest la domiciliu, perioadă în care a fost supus unei restricții zilnice de supraveghere electronică între orele 23.30 și 05.00 până la data de 20 octombrie 2019, când a fost dispusă extrădarea sa, moment în care intervalul de supraveghere a fost modificat între 00:00 – 05:00, aceasta nu poate fi primită.
Reține Înalta Curte că potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (1) din Legea 302/2004, durata pedepselor și a măsurilor privative de libertate, în îndeplinirea unei cereri formulate de autoritățile române în temeiul prezentei legi, este luată în calcul în cadrul procedurii penale române și se compută din durata pedepsei aplicate de instanțele române.
Potrivit art. 26 alin. (1) din Decizia-cadru nr. 584/2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre a Consiliului Uniunii Europene, statul membru emitent compută din durata totală a privării de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent toate perioadele de detenție rezultând din executarea unui mandat european de arestare, ca urmare a condamnării la o pedeapsă sau măsură de siguranță privative de libertate, iar potrivit alin. (2) al aceluiași art., în acest scop, toate informațiile privind durata detenției persoanei căutate pe baza mandatului european de arestare sunt transmise de autoritatea judiciară de executare sau de autoritatea centrală desemnată în temeiul art. 7 autorității judiciare emitente în momentul predării.
Prin Hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-294/16 PPU, art. 26 alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că măsuri precum arestul la domiciliu cu o durată de nouă ore în timpul nopții, însoțit de supravegherea persoanei în cauză prin intermediul unei brățări electronice, de obligația de a se prezenta zilnic sau de mai multe ori pe săptămână la o secție de poliție la ore fixe, precum și de interdicția de a solicita eliberarea de documente care să permită călătoria în străinătate, nu sunt, în principiu, având în vedere tipul, durata, efectele și modalitățile de executare a tuturor acestor măsuri, într-atât de constrângătoare încât să producă un efect privativ de libertate comparabil cu cel care rezultă dintr-o încarcerare și astfel să fie calificate drept „detenție”.
Curtea a considerat, așadar, că, raportat la intensitatea și durata limitării libertății individuale impuse de autoritățile de executare prin măsurile luate, chiar dacă ele sunt evaluate împreună, în cadrul unui ansamblu, acestea nu pot fi considerate similare unei lipsiri de libertate de mișcare, pe care o presupune în mod necesar noțiunea de detenție.
În hotărârea anterior menționată s-a mai arătat, că, potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului, „dreptul la libertate”, consacrat la art. 5 paragraful 1 din CEDO, nu se referă la simplele restrângeri ale libertății de circulație, numai măsurile de privare de libertate fiind acoperite de art. menționat. Pentru a stabili dacă o persoană este „lipsită de libertatea sa” în sensul art. 5 din CEDO, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că era necesar să se pornească de la situația concretă a acesteia și să se țină seama de o serie de criterii precum tipul, durata, efectele și modalitățile de executare a măsurii în cauză (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 6 noiembrie 1980, Guzzardi împotriva Italiei și Hotărârea din 5 iulie 2016, Buzadji împotriva Republicii Moldova) - paragraful 51
În această privință, în Hotărârea din 20 aprilie 2010, Villa împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că măsurile care obligă persoana în cauză să se prezinte o dată pe lună la secția de poliție însărcinată cu supravegherea, să țină legătura cu centrul de psihiatrie al spitalului în cauză, să locuiască într-un anumit loc, să nu părăsească localitatea în care locuia, precum și să rămână la domiciliul său între orele 22.00 și 7.00 nu constituiau o privare de libertate în sensul art. 5 paragraful 1 din CEDO - paragraful 52.
Raportat la condițiile eliberării persoanei condamnate pe cauțiune pe teritoriul Marii Britanii și la interpretările date prin hotărârile anterior menționate de CJUE şi CEDO, instanța de control judiciar nu poate reține că a existat o privare de libertate a contestatorului în perioada 01.06.2019-20.10.2019, astfel că nu se impune deducerea acestei perioade din durata pedepsei de 1 an și 3 luni închisoare în a cărei executare se află.
Apreciază Înalta Curte că, prin interdicția impusă de autoritățile britanice contestatorului, în vederea executării mandatului european de arestare, și anume aceea de a nu părăsi domiciliul pe timpul nopții, acestuia i s-a restrâns doar libertatea de mișcare, măsura neechivalând cu o măsură privativă de libertate prevăzută de legislația penală română.
În consecință, Înalta Curte, admitând contestația formulată, a dedus din durata pedepsei recunoscute persoanei solicitate doar perioada detenției preventive de la 28.05.2019 până la data de 31.05.2019 și de la 16.09.2024 la zi, iar nu și perioada petrecută de aceasta în stare de arest la domiciliu pe teritoriul Marii Britanii.