Interpretarea dispozițiilor Legii nr. 238/2004 sub aspectul dreptului la despăgubiri al proprietarului terenului afectat de o servitute legală reglementată de legea specială
Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Bunuri. Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată. Servituţile
Index alfabetic: Acţiune în despăgubiri
- Drept de proprietate
- Drept de servitute legală
Legea nr. 238/2004, art. 7 alin. (1), art. 10, art. 25 alin. (3)
C. civ. 1864, art. 480
Legea nr. 134/1995, art. 7 alin. (3)
Dacă în ipoteza servituții asupra terenurilor necesare accesului în perimetrele de explorare sau exploatare Legea nr. 238/2004 prevede expres dreptul proprietarului terenului de a primi o rentă anuală, în cazul terenurilor cuprinse în zonele de protecție și siguranță nu este prevăzut expres un drept al proprietarului la despăgubiri generat de servitutea legală, ci numai pentru lucrările de intervenții efectuate de transportatorii autorizați din sistemul național de transport al petrolului.
Lipsa unei dispoziții exprese în legea specială, care să reglementeze remunerarea proprietarului pentru restrângerea atributelor dreptului de proprietate asupra terenului situat în zonele de protecție și siguranță, nu poate conduce la concluzia că folosința terenului este atribuită gratuit, gratuitatea neputând fi dedusă pe cale de interpretare, ci trebuind menționată în cuprinsul legii. Numai în situația unei asemenea prevederi exprese în legea specială, titularul dreptului de proprietate asupra terenului ar fi fost obligat să se supună restricției legale, fără a se putea prevala de prevederile dreptului comun.
Prin urmare, lipsa reglementării exprese în Legea nr. 238/2004 a caracterului gratuit al servituții privind zonele de protecție și siguranță permite aplicarea dispozițiilor dreptului comun, respectiv a art. 480 din Codul civil de la 1864, aplicabil în cauză, potrivit căruia ,,Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 889 din 21 mai 2025
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, Secția I civilă la 28.06.2016, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Orașului A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună, în principal, obligarea pârâtei să devieze conducta de petrol care traversează 22 de parcele de teren intravilan, aflate în proprietatea reclamantei, în suprafață totală de 20.287 m.p., identificate în cuprinsul cererii și să-i plătească suma de 65.000 euro, reprezentând contravaloarea construcției situate pe parcela nr. A.141.7760/5/174, înscrisă în C.F. nr. (...); în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata unei rente anuale, pe durata existenței conductei, ca urmare a grevării parcelelor de teren de dreptul de servitute legală în favoarea pârâtei, la acordarea unor despăgubiri, calculate pentru perioada 31.10.2014 - 31.05.2016, ca urmare a limitării atributelor dreptului de proprietate asupra celor 22 de parcele de teren intravilan și a scăderii valorii lor de circulație pe piața imobiliară din cauza restricțiilor impuse de Ordinul nr. 196/2006 emis de A.N.R.M. cu privire la construcții, al căror cuantum va fi actualizat o dată la 3 ani, în raport cu valoarea unor terenuri similare la momentul respectiv și cu prevederile viitoarelor ordine emise de A.N.R.M., urmând ca instanța de judecată să stabilească data scadentă anuală pentru plata despăgubirilor și obligația pârâtei de a plăti dobândă legală pentru neachitarea la scadență a despăgubirilor, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și inadmisibilității primului capăt de cerere, în subsidiar solicitând respingerea acțiunii ca nefondată, precum și o cerere de arătare a titularului dreptului, prin care a susținut că dreptul de proprietate asupra conductei aparține Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională pentru Resurse Minerale.
Prin încheierea din 07.12.2016, Tribunalul Arad, Secția I civilă a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Secției a II-a civile a aceluiași tribunal.
Astfel învestit, Tribunalul Arad, Secția a II-a civilă a pronunțat încheierea nr. 40/26.01.2017, prin care a respins cererea de arătare a titularului dreptului și, ulterior, sentința civilă nr. 336/18.05.2017, prin care a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a S.C. B. S.A. și inadmisibilității primului capăt de cerere, precum și acțiunea reclamantei.
Apelul declarat de S.C. B. S.A. împotriva încheierii nr. 40/26.01.2017 a fost respins prin decizia nr. 211/20.03.2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția a II-a civilă.
Apelul promovat de Unitatea Administrativ Teritorială Orașul A. împotriva sentinței civile nr. 336/18.05.2017 a fost admis de Curtea de Apel Timișoara, Secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 761/A/23.11.2017, prin care sentința apelată a fost anulată, iar cauza trimisă spre rejudecare Tribunalului Arad.
Împotriva deciziei civile nr. 761/A/23.11.2017, S.C. B. S.A. a declarat recurs, iar prin decizia nr. 615/22.03.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel.
Rejudecând calea ordinară de atac, Curtea de Apel Timișoara, Secția a II-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 306/A/07.06.2020, prin care a respins apelul.
Unitatea Administrativ Teritorială Orașul A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, care a fost admis prin decizia nr. 614/15.03.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă; decizia recurată a fost casată și cauza trimisă spre o nouă judecată instanței de apel.
În rejudecare, prin decizia civilă nr. 621/A/13.12.2023, Curtea de Apel Timișoara, Secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 137.045,69 euro, reprezentând despăgubiri; a menținut în rest sentința apelată și a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 17.579 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei din urmă decizii, S.C. B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea dispoziției de obligare a sa la plata despăgubirilor și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.
Prealabil dezvoltării motivelor de nelegalitate, autoarea căii de atac a solicitat să se constate că recursul este declarat în termen și a formulat, în temeiul art. 186 alin. (2) teza a doua C. proc. civ., o cerere de repunere în termenul de exercitare a căii extraordinare de atac.
Sub acest aspect, a arătat că decizia civilă nr. 621/A/13.12.2023 nu i-a fost comunicată, împrejurare care rezultă din actele dosarului de apel, luând cunoștință despre ea la 26.04.2024, când a fost notificată de către intimată să achite despăgubirile la care a fost obligată, dar și la 30.04.2024, data studierii dosarului de către reprezentantul său.
În continuare, a prezentat elemente ale situației de fapt generatoare a litigiului, prin prisma evoluției legislației privind sistemul național de transport al petrolului, arătând modul în care este reglementat dreptul de acces la terenurile cu zăcăminte de petrol sau grevate de servituți legale instituite pentru asigurarea transportului prin conducte sau pentru alte operațiuni petroliere, precum și titularii drepturilor recunoscute legal pentru exploatarea acestor terenuri. Recurenta a conchis că numai concesionarul are prerogativa exercițiului dreptului de servitute, astfel că doar acesta are dreptul de a stabili oportunitatea exercițiului acestui drept, durata și conținutul lui, iar regimul juridic al zonelor de protecție și siguranță este strict reglementat de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 238/2004.
Pornind de la aceste clarificări, autoarea căii de atac a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 7-10 și ale art. 25 din Legea nr. 238/2004, norme ce reglementează servitutea legală privind dreptul de acces în perimetrul de operare, stabilirea despăgubirilor și servituțile privind zonele de protecție și de siguranță.
A susținut că instanța de apel a stabilit greșit dreptul reclamantei la despăgubiri în temeiul art. 7 alin. (2) raportat la art. 10 din Legea nr. 238/2004, întrucât dispozițiile art. 7-9 din această lege reglementează obligația de plată a unei rente anuale pentru exercițiul dreptului de servitute, iar art. 10 prevede despăgubiri pentru pagubele produse proprietarului prin acțiunile/inacțiunile concesionarului.
A mai arătat că, deși instanța de apel a stabilit dreptul reclamantei de a primi o compensație în temeiul art. 7 alin. (2) din Legea nr. 238/2004, denumită incorect despăgubiri, având în vedere interpretarea prevederilor legale anterior menționate potrivit cărora numai exercițiul dreptului de servitute legală determină obligația de plată, titulara acțiunii nu era îndreptățită nici la rentă anuală, nici la despăgubiri, deoarece S.C. B. S.A. nu a exercitat dreptul de servitute.
Potrivit recurentei, este nelegală și statuarea curții de apel privind preluarea obligațiilor atașate dreptului de folosință a terenului, respectiv cele două servituți, de acces în perimetrul de operare și în zonele de protecție și siguranță, întrucât prin contractul de concesiune i-a fost transmis numai dreptul de acces în perimetrul de operare, reglementat de art. 7-9 din Legea nr. 238/2004, care are caracter accesoriu celui de concesiune și rolul de a permite crearea condițiilor pentru urmărirea exploatării bunului concesionat și pentru întreținerea acestuia, dar pe care nu l-a exercitat niciodată. A subliniat că dreptul de acces în zonele de protecție și siguranță nu i-a fost transmis prin contractul de concesiune, deoarece acesta este rezervat statului, potrivit art. 25 din aceeași lege, ca accesoriu al dreptului de proprietate asupra sistemului național de transport al petrolului.
În continuare, a prezentat argumente privind caracterul gratuit al servituții privind zonele de protecție și siguranță, arătând că la data încheierii contractului de concesiune îngrădirile aduse proprietății asupra terenurilor traversate de conducte erau prevăzute cu titlu gratuit, iar, în speță, schimbarea traseului original al conductei nu a afectat caracterul gratuit al servituții.
Sub acest aspect, a arătat că a încheiat cu Unitatea Administrativ Teritorială Orașul A. contractul de închiriere nr. 50403/17.12.2003, având ca obiect terenul în suprafață de 7.539 m.p. pentru realizarea conductei de țiței x., în zona canalelor de irigație și DN (...), pe o lungime de 3,15 km, prin care reclamanta și-a dat acordul pentru instalarea conductei pe terenul său și, după obținerea tuturor autorizațiilor și avizelor legale, lucrarea a fost efectuată și recepționată, fără obiecțiuni, în prezența reprezentanților intimatei.
A subliniat că aceste aspecte, reținute și de instanța de apel pentru a confirma soluția primei instanțe de respingere a capătului de cerere privind devierea conductei, necontestate în recurs, dobândind astfel caracter definitiv și autoritate de lucru judecat, precum și dispozițiile legale care reglementau caracterul gratuit al dreptului de servitute legală privind zonele de protecție și siguranță, exclud dreptul intimatei la dezdăunările solicitate după 10 ani de la recepția conductei de transport instalate pe terenul acesteia.
În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
La 19.08.2024, a fost înregistrată la dosar întâmpinarea intimatei, care a invocat excepția tardivității recursului și a solicitat respingerea cererii de repunere în termenul de exercitare a căii de atac; totodată, a susținut că recursul nu este admisibil, deoarece motivele nu se încadrează în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, nici în alt caz de nelegalitate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost analizat și comunicat către părți, care nu și-au exprimat punctul de vedere.
La termenul din 26.02.2025, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepțiile tardivității și nulității și a admis în principiu recursul, iar părțile au fost citate pentru dezbateri.
Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:
Disputa litigioasă poartă, în prezenta fază procesuală, numai asupra dispoziției instanței de apel de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 137.045,69 euro, ca urmare a limitării atributelor dreptului de proprietate al titularei acțiunii asupra a 22 de parcele de teren intravilan și a scăderii valorii acestora de circulație pe piața imobiliară, din cauza restricțiilor legale impuse de existența conductei de petrol aparținând S.C. B. S.A.
În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că terenul respectiv a fost trecut în intravilanul U.A.T. A. în anul 2002, anterior obținerii autorizației de construire nr. 34/10.09.2004 de către S.C. B. S.A., fiind afectat de zona de protecție și siguranță reglementată de art. 25 din Legea nr. 238/2004, așadar de o servitute legală instituită pentru îndeplinirea unui interes public, proprietarul terenului având dreptul legal de a folosi suprafața respectivă pentru plantații, nu și pentru construcții.
Prezentând comparativ servituțile legale reglementate expres de art. 7 alin. (1) și de art. 25 alin. (3) din Legea nr. 238/2004, curtea de apel a reținut incidența în cauză a servituții aferente zonei de protecție și siguranță, reglementată de art. 25 alin. (3) din lege, precum și lipsa caracterului gratuit al acesteia. Consecvent, pe baza probatoriului administrat, s-a reținut afectarea dreptului reclamantei de a construi pe terenul respectiv, cu consecința scăderii valorii de piață, rezultând astfel dreptul acesteia la despăgubiri calculate ca diferență dintre valoarea terenului în ipoteza neafectării lui de conducta de petrol și valoarea lui în situația afectării de traseul real al conductei.
Acest raționament a fost criticat de S.C. B. S.A. prin prezenta cale de atac, susținându-se că despăgubirile nu sunt datorate, decizia recurată fiind rezultatul aplicării greșite a prevederilor art. 7-10 și ale art. 25 din Legea nr. 238/2004, critici circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Înalta Curte reține că normele de drept indicate de titulara căii de atac reglementează accesul la terenurile pe care se efectuează operațiuni petroliere, în perimetrele de explorare sau exploatare (art. 7-9), precum și în zonele de protecție și siguranță (art. 25), fiind stabilit în favoarea titularului dreptului de acces un drept de servitute legală.
În cauza de față, recurenta-pârâtă, în calitate de concesionar al terenului, exclude obligația sa de a achita despăgubiri, justificând că nu și-a exercitat niciuna dintre servituțile legale reglementate de art. 7 alin. (1) și de art. 25 alin. (3) din Legea nr. 238/2004, iar calitatea de concesionar îi conferă dreptul de acces numai în perimetrul de operare, nu și în zonele de protecție și siguranță, rezervate exclusiv statului, dreptul de servitute fiind gratuit.
Contrar susținerilor recurentei, din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de apel nu a acordat reclamantei despăgubiri prin prisma servituții legale instituite de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 238/2004 vizând terenurile necesare accesului în perimetrele de explorare sau exploatare, ci în raport cu restricțiile generate de zona de protecție și siguranță, reglementate de art. 25 din Legea nr. 238/2004. A reținut instanța de apel că expertiza specialitatea topografie efectuată în cauză a stabilit că zona de protecție și siguranță este de 21.870 mp, reprezentând 23 de parcele de teren, iar pentru modul de stabilire a despăgubirilor a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 10 din lege potrivit cărora ,,contravaloarea producției estimate a culturilor și plantațiilor afectate, precum și valoarea de circulație a bunurilor imobile afectate, stabilite în condițiile legii, la momentul afectării”.
În acest context, nu se confirmă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 238/2004, întrucât această normă de drept nu a fost valorificată pentru stabilirea dreptului la despăgubiri al reclamantei, ci a fost evocată doar în contextul prezentării comparative a celor două servituți, pentru a justifica excluderea caracterului gratuit al acestora. Astfel, s-a evidențiat că dacă în ipoteza servituții asupra terenurilor necesare accesului în perimetrele de explorare sau exploatare legea prevede expres dreptul proprietarului terenului de a primi o rentă anuală, în cazul terenurilor cuprinse în zonele de protecție și siguranță nu este prevăzut expres un drept al proprietarului la despăgubiri generat de servitutea legală, ci numai pentru lucrările de intervenții efectuate de transportatorii autorizați din sistemul național de transport al petrolului.
În acord cu soluția pronunțată de instanța de apel, Înalta Curte subliniază că lipsa unei dispoziții exprese în legea specială, care să reglementeze remunerarea proprietarului pentru restrângerea atributelor dreptului de proprietate asupra terenului situat în zonele de protecție și siguranță nu poate conduce la concluzia că folosința terenului este atribuită gratuit, astfel cum încearcă să acrediteze recurenta, gratuitatea neputând fi dedusă pe cale de interpretare, ci trebuia menționată în cuprinsul legii. Numai în situația unei asemenea prevederi exprese în legea specială, titularul dreptului de proprietate asupra terenului ar fi fost obligat să se supună restricției legale, fără a se putea prevala de prevederile dreptului comun.
Prin urmare, lipsa reglementării exprese în Legea nr. 238/2004 a caracterului gratuit al servituții privind zonele de protecție și siguranță permite aplicarea dispozițiilor dreptului comun, respectiv a art. 480 C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză, potrivit căruia ,,Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”.
Înalta Curte amintește că dreptul de proprietate este ocrotit de lege, astfel că pentru orice atingere adusă exercitării lui, cu excepția limitărilor legale exprese, titularul este îndreptățit la despăgubiri corespunzătoare.
Contrar susținerilor recurentei, nici reglementarea anterioară încheierii contractului de închiriere nr. 50403/17.12.2003, respectiv Legea petrolului nr. 134/1995, cu modificările și completările ulterioare, nu stabilea caracterul gratuit al servituților instituite de art. 7 alin. (3) din acest act normativ - asupra terenurilor necesare operațiunilor petroliere de realizat în afara perimetrului de exploatare, altele decât cele declarate de utilitate publică, precum și asupra terenurilor necesare lucrărilor de exploatare și oricăror alte operațiuni pe care acestea le implică, inclusiv cele privind asigurarea exploatării și protecției sistemului național de transport al petrolului - ci plata unei rente anuale către proprietarii terenurilor afectate de dreptul de servitute.
Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor recurentei-pârâte privind lipsa obligației sale de a plăti despăgubiri față de împrejurarea că nu a exercitat niciodată servitutea reținută de instanța de apel, întrucât plata despăgubirilor, în forma dispusă de instanța de apel, nu este condiționată de exercițiul efectiv al dreptului de servitute legală. Simpla limitare a atributelor dreptului de proprietate titularului asupra terenului respectiv - decurgând din imposibilitatea de a folosi terenul conform destinației sale, în speță, intravilan construibil - reprezintă izvorul dreptului proprietarului de a primi despăgubiri pentru acest prejudiciu suferit.
Totodată, vor fi înlăturate ca nefondate și argumentele S.C. B. S.A. privind lipsa răspunderii sale în calitate de concesionar decurgând din împrejurarea că nu a preluat dreptul de acces în zonele de protecție și siguranță, acesta fiind rezervat statului.
Sub acest aspect, instanța supremă reține, pe de-o parte, soluțiile pronunțate în prezenta cauză asupra cererii de arătare a titularului dreptului, formulată de pârâtă în etapa judecății la prima instanță, respinsă de Tribunalul Arad, Secția a II-a civilă, prin încheierea nr. 40/26.01.2017, definitivă prin decizia nr. 211/20.03.2017, a Curții de Apel Timișoara, Secția a II-a civilă, precum și asupra excepției lipsei calității sale procesuale pasive, respinsă de Tribunalul Arad, Secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 336/18.05.2017, împotriva căreia pârâta nu a formulat apel.
Pe de altă parte, din interpretarea dispozițiilor art. 19-25 din Legea nr. 238/2004, ce reglementează regimul transportului petrolului prin sistemul național de transport, rezultă că dreptul de servitute legală privind zona de protecție și siguranță se instituie și în favoarea concesionarului, astfel că S.C. B. S.A., în calitate de titulară a acordului petrolier de concesiune a activității de exploatare a Sistemului național de transport al țițeiului, gazolinei, condensatului și etanului, inclusiv a conductelor magistrale și a instalațiilor, echipamentelor și dotărilor anexe, aferente sistemului, încheiat cu Agenția Națională pentru Resurse Minerale, are drept de acces în această zonă, în condițiile legii speciale, fiind și titularul obligației de a despăgubi pe proprietar pentru restrângerea exercițiului prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenului afectat.
În ceea ce privește susținerile autoarei recursului, potrivit cărora statuările instanței de apel privind regularitatea instalării conductei de petrol, pe baza cărora a respins primul capăt al cererii de chemare în judecată având ca obiect devierea conductei de petrol, ar avea putere de lucru judecat asupra pretențiilor reclamantei contestate pe calea recursului, Înalta Curte reține că raționamentul curții de apel privind primul petit al acțiunii nu cuprinde dezlegări referitoare la servituțile legale instituite de Legea nr. 238/2004, nici la pretinsul caracter gratuit al acestora, de natură a conduce la exonerarea pârâtei de la plata despăgubirilor, iar aprecierea asupra validității contractului părților și recepționării fără obiecțiuni a lucrărilor pentru edificarea conductei petroliere nu prezintă relevanță pentru soluționarea cererii de plată a despăgubirilor întemeiată pe limitarea prerogativelor dreptului de proprietate al intimatei-reclamante.
Având în vedere argumentele expuse mai sus, rezultă că nicio critică nu a demonstrat nelegalitatea deciziei recurate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.