Accident rutier soldat cu decesul victimei. Acţiune în despăgubiri. Incidența prevederilor art. 1352 din Codul civil. Condiții și efecte
Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Răspunderea civilă
Index alfabetic: Acțiune în despăgubiri
- Accident rutier
- Decesul victimei
- Cauze exoneratoare de răspundere
- Fapta victimei înseşi
C. civ., art. 1352
Legea nr. 132/2017
Directiva 2009/103/CE
Faptul că victima unui accident rutier a consumat băuturi alcoolice împreună cu șoferul înainte de producerea accidentului nu presupune că legătura de cauzalitate între fapta ilicită a conducătorului și prejudiciul reclamat a fost întrerupt, întrucât cel dintâi a cunoscut ori putea cunoaște influența alcoolului la cel din urmă.
Această circumstanță, deși nu lipsită de relevanță, are un caracter secundar, întrucât, în absența evidențierii contribuției sale la producerea prejudiciului, simplul consum de băuturi alcoolice de către victimă și autorul faptei nu este, prin el însuși, suficient pentru a atrage incidența art. 1.352 C. civ.
Numai în măsura în care s-ar fi evidențiat un conflict real între culpele atribuite autorului și victimei și s-ar fi demonstrat că fapta acesteia din urmă, întrunind condițiile forței majore, avea caracter cauzal exclusiv și absorbea întreaga producere a prejudiciului, putea fi validată statuarea curții de apel în sensul că fapta victimei a exonerat de răspundere intimata, întrucât asiguratul acesteia nu răspundea civil.
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1082 din 11 iunie 2025
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la 27.08.2018, reclamanţii A., B., prin reprezentant legal A., C., D., E., F. şi G. au chemat în judecată pe pârâta S.C. H. S.A., solicitând obligarea acesteia, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin decesul lui I., la plata către reclamanta A. - soţia defunctului - a sumelor de 50.000 lei, cu titlu de daune materiale, și 500.000 euro, cu titlu de daune morale, către reclamantul B., fiul defunctului, a sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale și a unei prestații periodice lunare în valoare de 1.500 lei, începând cu 20.07.2017 și până la împlinirea vârstei de 18 ani, respectiv, în continuare, până la finalizarea studiilor, cel mai târziu până la împlinirea vârstei de 26 ani, către reclamantul C. – tatăl defunctului – a sumei de 300.000 euro, cu titlu de daune morale, către reclamanta D. – mama defunctului – a sumei de 300.000 euro, cu titlu de daune morale și materiale, către reclamantul E. – fratele defunctului – a sumei de 300.000 euro, cu titlu de daune morale, către reclamantul F. – bunicul defunctului – a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, și către reclamanta G.– bunica defunctului – a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale. Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor în cuantum de 0,2 %/zi de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de despăgubire, începând cu 10.10.2017 sau, alternativ cu 29.11.2017, şi până la achitarea lor integrală, precum și a cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția lipsei de interes a reclamanților F. și G., care a fost admisă prin încheierea din 16.11.2018 a primei instanțe.
Prin sentinţa civilă nr. 231/01.02.2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a respins cererea reclamanților F. şi G., ca lipsită de interes și a celorlalți reclamanți, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe, au promovat apel C., D., E., A. și B., prin reprezentant legal.
Prin decizia civilă nr. 1733/28.10.2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a admis apelurile, a anulat în tot sentința apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Împotriva acestei decizii, S.C. H. S.A. a declarat recurs.
Prin decizia nr. 78/21.01.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel.
În rejudecare, Curtea de Apel București, Secţia a V-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 1485/07.10.2022, prin care a respins apelurile ca nefondate și a obligat apelanţii la plata către intimată a sumei de 8.925 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
A., B., C., D. și E. au declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei, cu consecința evocării fondului, a admiterii cererii de chemare în judecată și a acordării cheltuielilor de judecată.
În motivare, au susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și că, prin aceasta, instanța de apel a încălcat sau aplicat greşit normele de drept material; au invocat, astfel, motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ.
Dezvoltând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., au afirmat că decizia recurată nu reflectă un examen efectiv și serios al argumentelor fundamentale prezentate de părți și nici al probelor administrate, instanța de apel limitându-se la a reproduce situația de fapt și motivarea în drept expuse de intimata-pârâtă, pe baza cărora a dat eficiență prezumției judiciare a vinovăției exclusive a pasagerului în producerea propriului prejudiciu.
Invocând împrejurarea pronunțării hotărârii în aceeași zi cu administrarea probei testimoniale, autorii recursului au susținut că le-au fost ignorate susținerile, iar probele pertinente au fost nesocotite.
Au subliniat că, fundamentându-și hotărârea exclusiv pe prezumția judiciară, în lipsa oricărui indiciu care să releve că pasagerul a cunoscut că șoferul a consumat alcool, curtea de apel a încălcat art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.
Circumscris ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., autorii căii de atac au criticat concluzia curții de apel privind absența legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat, derivată din identificarea unei cauze exoneratoare de răspundere, fapta victimei înseși.
Analizând condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, au învederat că fapta ilicită, constând în acțiunea șoferului J. de a produce, prin nerespectarea normelor de circulație rutieră, decesul pasagerului I., rezultă din dosarul penal nr. x/P/2017, instrumentat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu-Severin.
Au arătat că prejudiciul – cert și nereparat – constă în pierderea suferită, prin decesul lui I., de membrii familiei acestuia și din daunele ce decurg din această vătămare.
În continuare, au combătut statuările curții de apel cu privire la condiția legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, reliefând că prejudiciul nu s-ar fi produs în lipsa acțiunii șoferului J.
De asemenea, au afirmat că vinovăția făptuitorului îmbracă forma culpei cu prevedere și au conchis, că, fiind îndeplinite condițiile art. 1.357 C.civ., iar prevederile art. 12 și art. 13 din Legea nr. 132/2017 nefiind incidente, pârâta – asigurător al autovehiculului ce a produs accidentul – este obligată să le repare pierderea suferită, în conformitate cu Legea nr. 132/2017 și cu Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 20/2017.
Recurenții au evidențiat omisiunea curții de apel de a identifica dispozițiile legale ce au fost nesocotite de pasagerul I. și au reiterat că decizia recurată încalcă art. 329 C.proc.civ., dând eficiență prezumţiei judiciare propuse de pârâtă, care a arătat că șoferul și pasagerul au consumat alcool împreună, înainte de producerea accidentului.
Autorii recursului au susținut că lipsesc elementele necesare activării prezumției judiciare și că instanța de apel a reținut greșit în sarcina pasagerului vinovăția producerii prejudiciului, în contextul inexistenței probelor care să confirme că victimele au consumat împreună băuturi alcoolice sau că I. putea sesiza că șoferul era vizibil afectat de consumul de alcool, concluzii despre care a afirmat că nu puteau fi deduse din împrejurarea că ambii prezentau o îmbibație alcoolică la momentul accidentului.
Prin întâmpinare, S.C. H. S.A. a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea lui ca nefondat; totodată, a solicitat obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.
La 09.10.2024, recurenții au răspuns la întâmpinare.
În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C.proc.civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a căii de atac, care a fost comunicat părților, cu mențiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, drept de care intimata s-a prevalat.
Prin încheierea din 19.03.2025, a fost respinsă excepția nulității recursului, care a fost admis în principiu, dispunându-se citarea părţilor pentru dezbateri.
Examinând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:
Premergător și necesar statuării asupra recursului, notează că, prin acțiunea de față reclamanții urmăresc acoperirea prejudiciului cauzat prin decesul lui I., ca urmare a accidentului produs de autovehiculul condus de J., vehicul pentru care pârâta a emis o poliță de asigurare de răspundere civilă auto.
Tribunalul a respins acțiunea, reţinând că victima a acceptat în mod voluntar riscul producerii evenimentului rutier și, astfel, îi revine culpa exclusivă.
Apelând sentința, reclamanții C., D. și E., A. și B. au arătat că sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii civile a conducătorului auto – inclusiv raportul de cauzalitate – și acestuia îi revine culpa exclusivă în producerea accidentului rutier.
Observând că tribunalul a lăsat neanalizate argumente esenţiale referitoare la culpa exclusivă a conducătorului auto în producerea accidentului și a omis să evidențieze contribuţia victimei la aceasta, curtea de apel a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.
În primul ciclu procesual, Înalta Curte a casat decizia curții de apel și i-a trasat acesteia obligația de a răspunde criticilor formulate cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept a sentinței.
Subsecvent, reținând că statuările privind existența faptei ilicite și a culpei conducătorului auto au trecut în puterea lucrului judecat, curtea de apel a circumscris obiectul judecății la examinarea cazului de exonerare întemeiat pe fapta victimei însăși, respectiv acceptarea conștientă a riscului inerent deplasării într-un vehicul condus de o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice.
A încuviințat reclamanților proba cu înscrisuri și a solicitat Institutului de Medicină Legală să comunice dacă alcoolemia de 0,65 g/l alcool pur în sânge putea să fie provocată de consumul de băuturi alcoolice – un litru de vin – la 19/20.07.2021, între orele 21-01; a admis și proba testimonială cu teza probatorie a dovedirii participării victimei la un eveniment în seara dinaintea producerii accidentului.
Respingând apelurile reclamanților, curtea a statuat că fapta victimei a întrerupt legătura de cauzalitate între fapta ilicită a conducătorului și prejudiciul reclamat, de vreme ce pasagerul și șoferul au consumat băuturi alcoolice în proximitatea accidentului și astfel cel dintâi a cunoscut ori putea cunoaște influența alcoolului la cel din urmă.
Vor fi reîncadrate în art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. și vor fi examinate cu prioritate criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., prin care recurenții arată că instanța de apel nu a expus considerentele pe baza cărora a menținut soluția tribunalului privind existența culpei exclusive a victimei I. și că acestor considerente le lipsește suportul probator.
Un proces civil finalizat printr-o hotărâre care dezleagă fondul trebuie să respecte exigențele impuse de art. 6 § 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și include obligația judecătorului de a realiza o examinare efectivă, riguroasă și completă a probelor, argumentelor și elementelor prezentate de părți, pentru a le aprecia pertinența în configurarea stării de fapt.
Motivarea hotărârii, percepută ca un silogism logic, trebuie să explice în mod clar și inteligibil raționamentele care fundamentează soluția adoptată, oferind un răspuns specific și expres argumentelor esențiale, susceptibile să influențeze soluția.
Aceste cerințe trebuie corelate cu cele ale art. 479 alin. (1) C.proc.civ. care impun instanţei de prim control judiciar să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Critica de nemotivare este fondată, întrucât decizia atacată relevă analiza deficitară a motivelor de apel și eludarea îndrumărilor instanței de casare.
Astfel cum a observat în mod just instanța de prim control judiciar, în apel au fost prezentate critici aduse statuărilor tribunalului, referitoare la inexistența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită imputată conducătorului auto și prejudiciul prin ricoșeu, a cărui reparare se solicită.
Cercetarea faptelor nu a vizat, însă, în mod adecvat chestiunea esențială de care depindea soluționarea căilor de atac – aceea de a stabili dacă pârâta a dovedit că prejudiciul a fost produs exclusiv de fapta victimei –, ceea ce impunea conturarea raportului de cauzalitate prin interpretarea probatoriului, în cadrul căruia faptele autorului și ale victimei trebuiau calificate, pentru prejudiciul pretins prin acțiune, fie drept cauză principală, fie drept simplă faptă condiție, delimitare indispensabilă reținerii sau, după caz, exonerării pârâtei de răspundere.
Numai în măsura în care s-ar fi evidențiat un conflict real între culpele atribuite autorului și victimei și s-ar fi demonstrat că fapta acesteia din urmă, întrunind condițiile forței majore, avea caracter cauzal exclusiv și absorbea întreaga producere a prejudiciului, putea fi validată statuarea curții de apel în sensul că fapta victimei a exonerat de răspundere intimata, întrucât asiguratul acesteia nu răspundea civil.
Hotărârea nu cuprinde însă motive apte să fundamenteze o atare concluzie, ci se concentrează exclusiv asupra stabilirii împrejurărilor în care autorul faptei ilicite și victima au dobândit îmbibația alcoolică constatată ulterior accidentului.
Or, această circumstanță, deși nu lipsită de relevanță, are un caracter secundar, întrucât, în absența evidențierii contribuției sale la producerea prejudiciului, simplul consum de băuturi alcoolice de către victimă și autorul faptei nu era, prin el însuși, suficient pentru a atrage incidența art. 1.352 C.civ.
O interpretare contrară a Legii nr. 132/2017 este exclusă de însăși Directiva 2009/103/CE, pe care aceasta o transpune, întrucât, potrivit considerentului (23) din preambul, obiectivul extinderii asigurării la toți pasagerii vehiculului ar fi compromis dacă legislația națională sau clauzele polițelor ar permite excluderea din asigurare a pasagerilor pe motiv că aceștia știau ori ar fi trebuit să știe că șoferul se afla sub influența alcoolului sau a altor substanțe interzise la momentul accidentului.
Cele de mai sus relevă caracterul fondat al criticilor circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. și obligă instanța de recurs să caseze hotărârea atacată, întrucât aceasta nu poate fi supusă verificării conformității cu dreptul aplicabil, astfel cum au susținut recurenții prin invocarea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
În consecință, cauza va fi trimisă aceleiași instanțe de apel, care va administra probele necesare stabilirii raportului de cauzalitate, având în vedere că răspunderea civilă reparatorie a pârâtului este exclusă numai dacă fapta victimei a constituit cauza exclusivă a producerii prejudiciului, iar atunci când, alături de aceasta, la originea lui concură și alte împrejurări, răspunderea este doar limitată. De aceea, în ipoteza în care se va reține că victimei i se impută numai asumarea eventualității producerii accidentului, curtea de apel, raportându-se la principiul culpei concurente, va stabili partea din urmarea vătămătoare ce revine autorului faptei, a cărei reparare incumbă intimatei asigurător.
De aceea, în temeiul art. 496 și art. 497 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia atacată, însă – reținând că procesului îi este aplicabil art. 497 C.proc.civ., în forma anterioară modificării prin Legea nr. 310/2018, care nu prevede soluția reţinerii cauzei după casare de către instanța supremă – a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată, în care se va statua și asupra cererii accesorii a părților de acordare a cheltuielilor de judecată.