Contract de servicii. Acţiune în pretenţii având ca obiect dreptul de creanță. Neincidența termenului de prescripţie de 6 luni prevăzut de prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004
Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Prescripția extinctivă. Termenul prescripției extinctive
Index alfabetic: Acţiune în pretenţii
- Contract de servicii
- Contract administrativ
- Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune
- Termen de prescripţie a dreptului material la acţiune
C. civ., art. 2517
Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. c), c ind. 1), art. 8 alin. (2), art. 11 alin. (1), alin. (5)
Legea nr. 98/2016
Indiferent de natura – administrativă sau civilă – a actului juridic din care izvorăște dreptul de creanță, termenul de prescripție a acțiunii prin care, în temeiul lui, se tinde la obligarea uneia dintre părți la plata unei sume de bani, este de 3 ani.
Termenul de prescripție de 6 luni, prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu este aplicabil oricărei acțiuni derivând dintr-un contract administrativ ce cade sub incidența Legii nr. 554/2004.
Termenul diferă în funcție de obiectul litigiului, iar în cazul proceselor ce decurg din executarea acestor contracte, care sunt în competența instanțelor de drept comun, conform art. 8 alin. (2) din lege, el este de 3 ani, conform art. 2.517 C.civ.
Astfel, în cazul în care pretenția reclamantei este subsumată neîndeplinirii de către beneficiar a obligației de plată asumate prin contractul de servicii încheiat în temeiul unei hotărâri a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, adoptată potrivit Legii nr. 98/2016, o atare acțiune nu se circumscrie art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și, astfel, nu îi este aplicabil termenul de 6 luni, calificat de alin. (5) al aceluiași articol ca fiind unul de prescripție, incident exclusiv cererilor de anulare a contractului administrativ și celor privind repararea pagubei cauzate.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1097 din 11 iunie 2025
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la 02.05.2022, reclamanta S.C. A. S.A., în faliment, reprezentată prin lichidator judiciar B S.P.R.L. a chemat în judecată pârâtul Municipiul Bucureşti, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul să-i plătească suma de 1.519.620,48 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în baza contractului nr. 805/20.09.2019 şi a actului adiţional nr. 1/2019, dobânda legală, calculată de la data scadenţei și până la data plăţii efective și cheltuielile de judecată.
Prin încheierea din 08.11.2023, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, iar prin sentinţa civilă nr. 2805/22.11.2023 a admis în parte cererea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.519.620,48 lei, pentru care au fost emise facturile nr. 441/03.02.2020, nr. 500/05.03.2020, nr. 516/09.04.2020 şi nr. 576/18.05.2020, precum și dobândă legală penalizatoare, calculată până la data achitării efective a sumei, după cum urmează: pentru factura nr. 441/2020, începând cu 17.03.2020, pentru factura nr. 500/2020, începând cu 28.07.2020, pentru factura nr. 516/2020, începând cu 16.05.2020 și pentru factura nr. 576/2020, începând cu 20.06.2020.
Împotriva acestei sentințe și împotriva încheierii din 08.11.2023, a declarat apel Municipiul Bucureşti, care a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1912/A/10.12.2024.
Municipiul București a recurat decizia instanței de apel, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivare, a susținut că hotărârea dată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și că instanța de apel a încălcat sau a aplicat greşit normele de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.
Circumscris primului motiv de casare, a arătat că instanța nu a analizat natura contractului de prestări servicii, care – fiind un contract administrativ – atrăgea incidența art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.
Din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material, recurentul a invocat nesocotirea art. 2 alin. (1) lit. c) și c ind. 1) din Legea nr. 554/2004.
Evocând caracteristicile contractului administrativ, reținute în doctrină, a susținut că acestuia îi este aplicabil un termen de prescripție de 6 luni, care începe să curgă de la comunicarea refuzului de plată, respectiv adresa nr. 3135/26.06.2020. În consecință, a conchis că cererea formulată la 02.05.2022 a fost înregistrată după stingerea dreptului material la acțiune prin prescripție, în conformitate cu art. 2.537 pct. 2 coroborat cu art. 2.539 alin. (2) C. civ.
Autorul recursului a imputat instanței de apel și greșita aplicare a regulilor de interpretare a contractelor, reglementate de art. 1.266-1.268 C. civ.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurentul afirmă că hotărârea atacată omite expunerea motivelor pentru care curtea de apel a refuzat deopotrivă să califice convenția perfectată cu intimata ca fiind un contract administrativ și să reformeze sentința tribunalului.
În limitele acestei critici, instanța de recurs notează că apelantul, în prezent recurent, a atacat atât încheierea din 08.11.2023, cât și sentința tribunalului, arătând că, în soluționarea excepției prescripției extinctive, instanța de fond a refuzat să aplice termenul de 6 luni, deși acesta era incident în materia contractelor administrative.
Apelantul a susținut că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) și c ind. 1) din Legea nr. 554/2004, întrucât contractul a fost încheiat în temeiul unei hotărâri a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, adoptată potrivit Legii nr. 98/2016, iar din convenție rezultă poziția sa supraordonată, aspect confirmat de clauza 16.3, care prevede că nu datorează intimatei majorări, penalități sau daune-interese. A mai susținut că raportarea termenului de prescripție la obiectul acțiunii este eronată, fiind determinantă natura convenției, calificată drept contract administrativ.
Examenul deciziei atacate reflectă că opțiunea curții de a nu aborda calificarea contractului a fost una deliberată, fiind justificată de împrejurarea că, în economia soluției date căii de atac, această analiză nu era necesară.
Consecutiv, a reținut că litigiului de față, având ca obiect pretenții, nu i se aplică termenul de 6 luni invocat de pârât, incident exclusiv cererilor de anulare a contractului administrativ și celor privind repararea pagubei cauzate.
În consecință, critica de nemotivare este nefondată, întrucât raționamentul instanței de apel este clar, inteligibil și susceptibil de control judiciar, fiind de natură să permită părților înțelegerea soluției și exercitarea căilor de atac, iar instanței de recurs, verificarea acesteia. Rezultă, astfel, că au fost respectate exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Motivul privind greșita aplicare a normelor de drept material va fi analizat exclusiv prin prisma susținerii potrivit căreia termenul de prescripție de 6 luni, prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ar fi de esența contractului administrativ, astfel încât operațiunea de calificare a contractului trebuia să preceadă soluționarea excepției invocate în fața instanței de fond.
Aceste susțineri nu pot fi primite, întrucât, indiferent de natura – administrativă sau civilă – a actului juridic din care izvorăște dreptul de creanță, termenul de prescripție al acțiunii prin care, în temeiul lui, se tinde la obligarea uneia dintre părți la plata unei sume de bani, este de 3 ani.
Or, tocmai aceasta era pretenția reclamantei în cererea de față, subsumată neîndeplinirii de către beneficiar a obligației de plată asumate prin contractul de servicii nr. 805/20.09.2019.
O atare acțiune nu se circumscrie, deci, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și, astfel, nu îi este aplicabil termenul de 6 luni, calificat de alin. (5) al aceluiași articol ca fiind unul de prescripție; acest termen este inechivoc incident numai în cazul acțiunilor acolo indicate.
Așadar, contrar aserțiunilor recurentului, termenul de prescripție de 6 luni nu este aplicabil oricărei acțiuni derivând dintr-un contract administrativ ce cade sub incidența Legii nr. 554/2004.
Dimpotrivă, termenul diferă în funcție de obiectul litigiului, iar în cazul proceselor ce decurg din executarea acestor contracte, care sunt în competența instanțelor de drept comun, conform art. 8 alin. (2) din lege, el este de 3 ani, conform art. 2.517 C. civ.
Critica prin care recurentul a adus în dezbatere încălcarea regulilor de interpretare a contractelor prevăzute de art. 1.266-1.268 C. civ. nu indică, într-o manieră susceptibilă de control în recurs, modul concret în care instanța de apel ar fi deturnat sensul acestora și este străină raționamentului care fundamentează decizia atacată. Prin urmare, ea va fi înlăturată, fără a fi analizată pe fond.
Față de ansamblul considerentelor anterioare, reținând că motivele de nelegalitate invocate nu atrag casarea hotărârii, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul.