Acţiune în pretenţii având ca obiect remuneraţia datorată administratorului societăţii. Suspendarea cursului prescripţiei. Condiții și efecte în raport cu interpretarea noțiunii de împiedicare utilizată de art. 2535 din Codul civil
Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Prescripția extinctivă. Cursul prescripției extinctive/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul
Index alfabetic: Acţiune în pretenţii
- Remuneraţie
- Administrator
- Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune
- Suspendarea cursului prescripţiei
- Rejudecare după casare
- Caracterul obligatoriu al deciziei de casare
C. civ., art. 2515 alin. (3), art. 2532 pct. 3, art. 2535
Decretul nr. 167/1958, art. 14 alin. (1)
C. proc. civ., art. 501 alin. (1)
Deși art. 2.535 C. civ. prevede că numai persoana împiedicată să facă acte de întrerupere se poate prevala de efectul suspensiv, în cazurile reglementate expres de art. 2.532 pct. 3 C. civ., aplicarea acestui text nu este condiționată de administrarea unei probe distincte în sarcina acesteia. Norma exprimă caracterul personal al suspendării, accesibil exclusiv persoanei aflate într-una dintre situațiile reglementate de art. 2.532 C. civ., precum și terților nominalizați de lege.
În lipsa unei derogări convenționale de la regulile suspendării – permisă de art. 2515 alin. (3) C. civ. –, oprirea cursului prescripției poate fi invocată de persoana împotriva căreia acesta curge, cu condiția dovedirii împrejurării de fapt sau de drept pe care legiuitorul a consacrat-o ca temei de suspendare.
Astfel, instanța de apel nu trebuie să verifice prin probe existența unei imposibilități subiective a reclamantului de a întrerupe prescripția, câtă vreme legea o prezumă în mod absolut.
Prin urmare, în mod judicios a reținut instanța de apel că noțiunea de împiedicare utilizată de textul legal include și imposibilitatea morală sub care a fost plasat reclamantul până la finalizarea administrării societății, moment din care termenul de prescripție și-a reluat cursul.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1086 din 11 iunie 2025
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, Secția a II-a civilă la 26.05.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând ca aceasta să fie obligată să-i plătească remuneraţia cuvenită în calitate de administrator, în sumă totală de 975.131,38 lei – compusă din suma de 195.511,93 lei, aferentă perioadei ianuarie-august 2008 şi parţial septembrie 2008, și din suma de 779.619,45 lei, aferentă perioadei mai 2009-iunie 2015 –, precum şi cheltuielile de judecată.
Prin sentința nr. 208/PI/22.04.2021, Tribunalul Timiș, Secția a II-a civilă a admis excepţia prescripţiei pentru suma de 424.396,59 lei și a respins ca prescrisă cererea de obligare a pârâtei la plata acestei sume, a admis în parte acțiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 550.734,8 lei, reprezentând remuneraţie administrator, precum și a sumei de 9.112,35 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, ambele părți au declarat apel.
Prin decizia civilă nr. 608/A/27.10.2021, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din camera de consiliu din 19.01.2022, Curtea de Apel Timișoara, Secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de A., a admis apelul declarat de S.C. B. S.R.L. şi a schimbat în parte hotărârea primei instanţe, în sensul că a admis excepția prescripţiei dreptului la acţiune pentru suma de 868.124,79 lei și, în consecinţă, a respins ca prescrisă cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 868.124,79 lei, a admis în rest cererea, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 107.006,59 lei, reprezentând remuneraţie administrator, și a sumei de 3.245,12 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă. De asemenea, a obligat intimatul A. la plata către apelanta S.C. B. S.R.L. a sumei de 7.521 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs A.
Prin decizia nr. 1420/13.06.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a admis recursul, a casat în parte decizia atacată şi a trimis cauza instanţei de apel spre o nouă judecată a apelului declarat de S.C. B. S.R.L.; a menținut, în rest, celelalte dispoziţii din sentinţa atacată.
În rejudecare, prin decizia nr. 66/A/07.02.2024, Curtea de Apel Timișoara, Secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. şi a schimbat în parte sentinţa nr. 208/PI/22.04.2021 a Tribunalului Timiș, Secția a II-a civilă, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru suma de 527.996,69 lei și a respins ca prescrisă cererea de obligare a pârâtei la plata acestei sume, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 447.134,69 lei, reprezentând remuneraţie administrator, a compensat cheltuielile de judecată şi a obligat intimatul-reclamant A. la plata sumei de 4.401,55 lei, cu acest titlu, către apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L.
Societatea B. S.R.L. a declarat recurs împotriva acestei din urmă decizii, solicitând casarea ei în parte, iar în rejudecare, admiterea excepției prescripţiei dreptului material la acțiune și pentru suma de 347.771,42 lei, aferentă perioadei 01.10.2011-25.05.2014.
În motivare, a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Circumscris ipotezei de casare de care s-a prevalat, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 2.532 pct. 3, raportat la art. 2.535 C. civ., care dispune că suspendarea prescripției poate fi invocată numai de partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere.
A arătat că, în rejudecare, curtea de apel era chemată să analizeze, din perspectiva art. 2.535 C. civ., aplicabilitatea art. 2.532 pct. 3 C. civ. și să observe că, de vreme ce reclamantul nu a fost împiedicat să facă acte de întrerupere, motivul de suspendare a cursului prescripţiei nu era incident; în consecință, a apreciat că prescripția a stins dreptul de a pretinde toate sumele cuvenite până la 25.05.2014, deci cu 3 ani anterior sesizării instanței.
Autoarea recursului a subliniat și că are dreptul de a se prevala de recunoașterea reclamantului, care a confirmat că nu a fost împiedicat să facă acte de întrerupere a prescripției, chiar dacă aceste apărări au fost înlăturate în ciclul procesual anterior, în temeiul art. 488 alin. (2) C. proc. civ.
Recurenta a reproșat instanței de apel faptul că nu a analizat, în raport cu starea de fapt, incidența art. 2.532 pct. 3 C. civ., care ar fi trebuit înlăturat, din moment ce reclamantul nu a fost împiedicat nici juridic și nici moral să întrerupă cursul prescripției.
În continuare, autoarea recursului a susținut că suspendarea este subsidiară întreruperii prescripției și că cea dintâi se aplică numai dacă partea ce o invocă a fost împiedicată să efectueze acte de întrerupere.
A relevat că administratorul reclamant nu a fost împiedicat să notifice societatea cu privire la pretențiile ce formează obiectul cauzei, iar acest demers era suficient pentru a declanșa efectul întreruptiv, nefiind necesară inițierea unui proces; de aceea, a evidențiat că imposibilitatea morală de a acționa – premisă care stă la baza reglementării din art. 2.532 pct. 3 C. civ., întrucât îl împiedică pe administrator să cheme în judecată societatea administrată – nu era incidentă în cauză.
În continuare, recurenta a susținut că decizia recurată reține în mod greșit imposibilitatea juridică și morală a intimatului-reclamant de a acționa împotriva sa, deși probatoriul dovedea că acesta, în calitate de reprezentant al asociaților, a semnat mai multe acte juridice – hotărâri ale adunării generale și acte adiționale la actul constitutiv al S.C. B. S.R.L. – despre care a afirmat că prezintă intenția mascată de întrerupere a termenului de prescripție.
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată, arătând că, de vreme ce, în ciclul procesual anterior, instanța de recurs a înlăturat, ca fiind invocate omisso medio, cauzele de întrerupere a cursului prescripției, recurenta nu se mai poate prevala de ele.
De asemenea, a subliniat că art. 2.537 C. civ. prevede în mod limitativ cazurile de întrerupere a prescripţiei, astfel încât a apreciat nefondată susținerea autoarei recursului, potrivit căreia efectul întreruptiv putea fi obținut și printr-o simplă notificare de solicitare a plății creanței.
La 29.07.2024, recurenta a răspuns la întâmpinare.
În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a căii de atac, în conformitate cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ.; acesta a fost, potrivit încheierii din 29.01.2025, comunicat părților, cu mențiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, drept de care numai recurenta-pârâtă s-a prevalat.
Prin încheierea din 19.03.2025, recursul a fost admis în principiu și s-a dispus ca părțile să fie citate pentru dezbateri.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:
Motivele de recurs au fost întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă examinarea lor se poate realiza numai în limitele trasate prin decizia de casare pronunțată în ciclul procesual anterior, care determină cadrul procesual în fața instanței de rejudecare.
Cu privire la pretențiile referitoare la perioada în care prescripția era reglementată de Decretul nr. 167/1958, instanța de recurs a înlăturat critica întemeiată pe art. 14 alin. (1) din decret, reținând că acest text nu instituia un efect suspensiv al cursului prescripției în raportul juridic prin care o persoană administrează bunurile unei societăți, și a menținut, în consecință, soluția de respingere a apelului declarat de reclamantul A.
Admițând apelul pârâtei, a notat că, în contrast cu reglementarea anterioară, art. 2.532 pct. 3 C. civ., fundamentându-se mai degrabă pe o prezumată imposibilitate morală de acțiune, izvorâtă din relațiile de încredere dintre societate, prin asociații săi, și administrator, decât pe o imposibilitate juridică, stabilește că prescripția nu începe să curgă sau este suspendată între o persoană care administrează bunurile altuia și cel ale cărui bunuri sunt administrate în temeiul unui „alt act juridic”.
De aceea, a casat în parte decizia instanței de apel, numai în ceea ce priveşte apelul promovat de pârâtă, iar în aceste limite, a indicat instanței de apel să reanalizeze argumentele părților asupra prescripției, inclusiv din perspectiva art. 2.535 C. civ., și, în ipoteza depășirii acestei chestiuni, să procedeze la examinarea pe fond a pretențiilor deduse judecății.
Noua judecată pornea de la cele două premise fixate de instanța de casare, respingerea definitivă a pretențiilor anterioare datei de 01.10.2011 și incidența, pentru pretențiile aflate sub imperiul Codului civil adoptat prin Legea nr. 287/2009, a cazului de suspendare de la art. 2532 pct. 3 C. civ.
Pășind la examinarea criticilor formulate în recurs, Înalta Curte notează că, în consonanță cu decizia de casare, curtea de apel a confirmat prescripția dreptului la acțiune pentru sumele aferente perioadei anterioare datei de 01.10.2011 și, reformând sentința tribunalului, a statuat că dreptul reclamantului la plata sumei de 527.996,69 lei este stins, prin prescripţie.
Raportându-se corect la același caracter imperativ al dezlegărilor instanței de recurs, a înlăturat susținerile prin care apelanta-pârâtă afirma că, față de curgerea neîntreruptă a cursului prescripției, reclamantul putea pretinde exclusiv sumele datorate începând cu 25.05.2014. Curtea a reținut că art. 2532 pct. 3 C. civ. este aplicabil, iar condițiile art. 2535 C. civ. au fost întrunite, reclamantul fiind în imposibilitate morală de a acționa.
Prin urmare, controversa privind incidența în cauză a art. 2.532 pct. 3 C. civ. este inactuală la acest moment, iar critica prin care recurenta se prevalează de aceasta va fi înlăturată, de vreme ce decizia de casare menționează inechivoc că dispoziția se aplică în raporturile juridice dintre societate și administrator.
Or, motivele de recurs nu pot fi primite împotriva statuărilor instanței de casare, căci se opun prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., care – atât în considerarea autorității de lucru judecat, cât și a autorității ierarhice a instanței superioare – le conferă caracter obligatoriu; în consecință, soluțiile date problemelor de drept de instanța de recurs nu mai pot fi repuse în discuție, nici de instanța de rejudecare, nici de părți.
Nici motivul prin care se contestă aplicarea art. 2.535 C. civ. nu este fondat, interpretarea pe care recurenta o propune fiind incompatibilă cu efectele suspendării, recunoscute ope legis.
Curtea de apel a reținut în mod judicios că noțiunea de împiedicare utilizată de textul legal include și imposibilitatea morală sub care a fost plasat reclamantul până la finalizarea administrării societății, moment din care termenul de prescripție și-a reluat cursul.
Contrar aserțiunilor autoarei recursului, instanța de apel nu era chemată să verifice prin probe existența unei imposibilități subiective a reclamantului de a întrerupe prescripția, câtă vreme legea o prezumă în mod absolut.
Este util de amintit că, deși art. 2.535 C. civ. prevede că numai persoana împiedicată să facă acte de întrerupere se poate prevala de efectul suspensiv, în cazurile reglementate expres de art. 2.532 pct. 3 C. civ., aplicarea acestui text nu este condiționată de administrarea unei probe distincte în sarcina acesteia. Norma exprimă caracterul personal al suspendării, accesibil exclusiv persoanei aflate într-una dintre situațiile reglementate de art. 2.532 C. civ., precum și terților nominalizați de lege.
Rezultă, așadar, că, în lipsa unei derogări convenționale de la regulile suspendării – permisă de art. 2515 alin. (3) C. civ., dar neincidente în cauză –, oprirea cursului prescripției poate fi invocată de persoana împotriva căreia acesta curge, cu condiția dovedirii împrejurării de fapt sau de drept pe care legiuitorul a consacrat-o ca temei de suspendare.
În aceste condiții, curtea de apel a reținut în mod legal că suspendarea cursului prescripției a operat ipso iure de la 01.10.2011, data intrării în vigoare a Codului civil adoptat prin Legea nr. 287/2009, și și-a menținut efectele pe întreaga perioadă pentru care reclamantul a solicitat remunerația, până în anul 2015, cât timp mandatul de administrator era încă în derulare.
Instanța supremă nu va statua asupra susținerii recurentei, care impută instanței de apel că nu a dat eficiență apărărilor prin care reclamantul a încercat, fără succes, să se prevaleze de cazurile de întrerupere a prescripției; acest motiv nu a fost invocat în fața instanței de apel și nu poate fi, deci, analizat în recurs.
Față de ansamblul considerentelor anterioare, reținând că motivul de nelegalitate invocat nu atrage casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul.
Totodată, a respins cererea intimatului de acordare a cheltuielilor de judecată, reținând că ele nu au fost dovedite în condiţiile art. 452 C. proc. civ.