Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2025
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26 martie 2024 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, sub nr. x/2024, reclamanta A. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtelor la: recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON + 25% (VRS 756,53), majorare prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 şi care nu a fost aplicată de ordonatorii de credite prin raportare la drepturile salariale deja dobândite, de la data de 1 ianuarie 2018 şi, în continuare, cu depăşirea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017; plata către reclamantă a diferenţelor dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat începând cu data de 1 ianuarie 2018 şi până la recunoaşterea drepturilor de către pârâte sau apariţia unei modificări legislative, dacă salariile ar fost stabilite prin raportare la VRS 605,225 RON + 25% (VRS 756,53) RON şi drepturile salariale efectiv plătite în această perioadă, diferenţe ce vor actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la momentul plăţii efective; actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamantei până la momentul plăţii efective a sumelor cuvenite, solicitate anterior.
Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 2275 din 10 decembrie 2024, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, competenţa de soluţionare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Olt.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că norma din Codul muncii este derogatorie de la dreptul comun, însă dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ. nu pot fi aplicate "în completarea" acesteia, ca o nouă instanţă care are competenţa alternativă de soluţionare a litigiului. O astfel de interpretare ar conduce la situaţia în care reclamantul sau reclamanţii aflaţi în ipoteza coparticipării procesuale active, ar putea alege o nouă instanţă la care să se judece, contrar scopului urmărit de legiuitor, acela de a crea un mecanism juridic suficient de viabil pentru a se proteja principiul imparţialităţii justiţiei şi dreptul la un proces echitabil.
În ceea ce priveşte conflictele de muncă, fiind vorba despre o competenţă teritorială exclusivă, pe care nici părţile şi nici instanţa nu o pot înlătura, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 127 din C. proc. civ. intervine doar în ipoteza în care "instanţa competentă la care îşi desfăşoară activitatea sau instanţa inferioară acesteia" vizată de legiuitor, este atât cea în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, cât şi locul de muncă.
În raport de dispoziţiile precitate, reclamanta avea un drept de opţiune între mai multe instanţe - tribunalul în a cărui circumscripţie îşi avea domiciliul/reşedinţa (Tribunalul Olt - conform copiei actului de identitate al reclamantei care se află la dosar) şi cel în a cărui circumscripţie este situat locul de muncă (Tribunalul Bucureşti).
Referitor la instanţa potenţial competentă - Tribunalul Bucureşti sunt deopotrivă incidente dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ., această instanţă fiind arondată Curţii de Apel Bucureşti.
Însă, în raport de instanţa - Tribunalul Olt, reclamanta nici nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestei instanţe, iar acest tribunal nici nu are calitatea de parte în proces, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. pentru înlăturarea competenţei teritoriale exclusive de soluţionare a cauzei, fiind pe deplin incidente prevederile specifice conflictelor de muncă, reglementate prin art. 269 alin. (2) din Codul muncii.
Întrucât reclamanta nu a invocat şi nici nu a dovedit că are reşedinţa (cu atât mai puţin locul de muncă) în circumscripţia Tribunalului Dâmboviţa, acest tribunal nu este competent, din punct de vedere teritorial, conform art. 269 din Codul muncii, să judece cauza.
Prin sentinţa nr. 372/2025 din 22 mai 2025, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2024, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Olt, invocată de către reclamantă, prin notele scrise depuse la dosarul Tribunalului Olt; s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa; s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă; s-a suspendat, din oficiu, judecata cauzei şi s-a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Olt a reţinut că reclamanta, personal de specialitate, avea alegerea între oricare dintre instanţele de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, astfel că a ales să introducă cererea de chemare în judecată la Tribunalul Dâmboviţa, instanţă care îndeplineşte cerinţele prevăzute de legiuitor, devenind competentă absolut, odată aleasă conform normelor de drept evocate în cuprinsul sentinţei. Tribunalul Olt nu poate fi competent, din punct de vedere teritorial, să judece acţiunea dedusă judecăţii, având în vedere aspectele obligatorii asupra cărora s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 7/16.05.2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 461/22.06.2016. În această situaţie se regăseşte reclamanta A., care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, instanţă superioară Tribunalului Bucureşti, competent să judece cauza în primă instanţă, dar care este competentă să soluţioneze calea de atac împotriva hotărârii tribunalului.
Tribunalul Olt a concluzionat în sensul că judecarea acţiunii introductive este de competenţa instanţei învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care reclamanta îşi desfăşoară activitatea, pe care aceasta a ales-o, respectiv Tribunalul Dâmboviţa, fiind, aşadar, irelevant faptul că reclamanta are domiciliul în circumscripţia Tribunalului Olt.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2024, la data de 5 iunie 2025.
Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 133 pct. 2 teza I din C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.
Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege, Înalta Curte constată că ambele instanţe - Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă şi Tribunalul Olt, secţia I civilă - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre ele este competentă să soluţioneze cauza.
Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanţă imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict, va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine, sub un prim aspect, că dispoziţiile legale care reglementează competenţa teritorială în materia litigiilor de muncă sunt de ordine publică, iar nu privată, întrucât tind să protejeze partea considerată vulnerabilă în raportul juridic dedus judecăţii şi anume salariatul. Aceste norme sunt instituite, astfel, în considerarea unui interes public, părţile neavând posibilitatea de a deroga.
Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa teritorială în cazul conflictelor de muncă aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă.
Totodată, potrivit art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi text legal "în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii".
Alin. (3) al articolului menţionat anterior prevede explicit că aceste dispoziţii legale se aplică în mod corespunzător şi în cazul grefierilor.
Conform art. 127 alin. (21) din C. proc. civ., "dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz".
În speţă, reclamanta are calitatea de personal auxiliar de specialitate şi conex în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, făcând astfel parte din familia ocupaţională de funcţii bugetare Justiţie.
Dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice prevăd că "personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, grefieri registratori şi specialişti IT".
Astfel, ţinând seama de dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, anterior evocate, competenţa teritorială de soluţionare a litigiului de muncă dedus judecăţii aparţine Tribunalului Bucureşti, aflat în circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti, instanţă la care reclamanta îşi desfăşoară activitatea.
Contrar celor reţinute de Tribunalul Dâmboviţa, în cazul competenţei teritoriale alternative, reclamantul este cel îndrituit să aleagă între instanţa de domiciliu şi cea de la locul de muncă. În mod corespunzător, şi alegerea făcută în temeiul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. aparţine reclamantului, acesta fiind singurul îndrituit să aleagă între instanţele din circumscripţia curţii de apel învecinată cu instanţa locului de muncă sau cea învecinată domiciliului.
În contextul particular al cauzei, devin incidente prevederile art. 127 din C. proc. civ., care reglementează regimul competenţei teritoriale în ipoteza în care calitatea de reclamant aparţine personalului auxiliar şi conex al instanţelor judecătoreşti din raza Curţii de Apel Bucureşti, iar instanţa respectivă are calitatea de parte în proces, fiind pârâtă.
Prin urmare, întrucât acţiunea a fost introdusă de o persoană prevăzută la art. 127 alin. (3) din C. proc. civ. coroborat cu alin. (1) al aceluiaşi text legal împotriva instanţei superioare celei căreia i-ar reveni, în mod obişnuit, competenţa soluţionării în fond a cererii (Tribunalul Bucureşti), normele edictate impun şi, respectiv, permit reclamantei să sesizeze o altă instanţă de acelaşi grad aflată în circumscripţia oricărei curţi de apel învecinate cu cea în a cărei rază teritorială se află instanţa care ar fi fost, în mod normal, competentă.
Prin alegerea Tribunalului Dâmboviţa, instanţă aflată în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, curte de apel învecinată cu Curtea de Apel Bucureşti, reclamanta a respectat prevederile imperative ale art. 127 alin. (1) din C. proc. civ.
Mai mult, argumentul Tribunalului Dâmboviţa privind lipsa domiciliului reclamantei în judeţul Dâmboviţa şi trimiterea cauzei la Tribunalul Olt este nefundamentat, întrucât norma specială, respectiv art. 127 din C. proc. civ. derogă de la norma generală, respectiv art. 269 din Codul muncii.
Faţă de cele anterior expuse, în aplicarea prevederilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., faţă de alegerea făcută de reclamantă în favoarea unei instanţe competente alternativ, în temeiul art. 135 alin. (2) şi (4) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2025.