Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2024
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17.02.2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională a Apelor Minerale S.A., a solicitat: să se constate nelegalitatea art. 5 lit. a) al deciziei nr. 1/15.01.2020 a Consiliului de Administraţie al pârâtei, înregistrată sub nr. x/21.01.2020, prin care reclamantului i s-a revocat mandatul deţinut prin contractul de mandat nr. x/04.11.2019, constatând astfel netemeinicia revocării mandatului acestuia şi a eliberării din funcţie, precum şi a dispoziţiilor concurente; să se dispună obligarea pârâtei la plata unor daune interese în echivalentul remuneraţiei brute fixe lunare de 16.429,5 RON începând cu data revocării nelegale a mandatului din data de 15.01.2020 prin decizia nr. 1, înregistrată sub nr. x/21.01.2020, şi până la data repunerii în funcţie ca urmare a admiterii capătului (1) de cerere; să se dispună obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în valoare de 100.000 RON pentru daune morale cauzate de afectarea imaginii publice proprii, a demnităţii, a onoarei şi a reputaţiei reclamantului, prin revocarea intempestivă şi nemotivată a mandatului fără a se arăta vreo neconformitate a activităţii; să se dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare pentru sumele solicitate mai sus, calculate de la momentul introducerii prezentei acţiuni şi până la momentul plăţii efective; să se dispună obligarea pârâtei şi la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 21 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011 coroborate cu prevederile art. 1431 alin. (4) din Legea 31/1990, art. 1270 şi art. 1535 C. civ.
Prin cererea modificatoare formulată, reclamantul A. a precizat capătul (2) de cerere, în sensul că, prin acesta, se solicită a fi dispusă obligarea pârâtei la plata unor daune interese în echivalentul remuneraţiei brute fixe lunare de 16.429,5 RON începând cu data revocării nelegale a mandatului din data de 15.01.2020 prin decizia nr. 1, înregistrată sub nr. x/21.01.2020, şi până la data repunerii în funcţie ca urmare a admiterii capătului (1) de cerere sau până la împlinirea termenelor contractuale stabilite conform art. 3.1. din contractul de mandat nr. x/4.11.2019.
Prin sentinţa civilă nr. 1473 din 27.05.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.
2. Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat apel.
Prin decizia civilă nr. 989A din 17.06.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul, s-a anulat sentinţa atacată şi, în evocarea fondului, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 164.295 RON, reprezentând daune-interese în echivalentul remuneraţiei brute fixe lunare de 16.429,5 RON, aferente perioadei 15.01.2020-16.11.2020, pentru revocarea nelegală a mandatului de director general al reclamantului şi dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal de 164.295 RON, calculată de la data înregistrării cererii de chemare în judecată (17.02.2020) şi până la data plăţii efective.
Totodată a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 8.033,93 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe şi în apel.
A fost respins, ca neîntemeiat, capătul din cererea de chemare în judecată privind obligarea pârâtei la plata către reclamant a unor despăgubiri în sumă de 100.000 RON pentru daune morale şi, ca neîntemeiată, cererea intimatei-pârâte privind cheltuieli de judecată în apel.
3. Împotriva acestei decizii, pârâta Societatea Naţională a Apelor Minerale S.A. a declarat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 2672 din 13.12.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, fiind casată hotărârea atacată şi trimisă cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.
4. Prin decizia civilă nr. 1725 din 16 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins apelul reclamantului ca nefondat.
5. Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă, prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate.
În susţinerea recursului, recurentul a subliniat că instanţa de apel, în mod greşit şi fără a fi fost învestită de reclamant, a reţinut că nu s-a invocat nulitatea condiţionată a calificării ca inadmisibil a primului capăt de cerere, nefiind indicată vreo vătămare.
Recurentul a susţinut că vătămarea invocată a constat tocmai în imposibilitatea de a se apăra în ceea ce priveşte excepţia reţinută.
Potrivit recurentului, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1350 C. civ., deoarece răspunderea pârâtei este o răspundere contractuală şi nu delictuală. În aprecierea recurentei, redefinirea de către instanţa de apel a raportului juridic din unul contractual într-unul delictual a fost efectuată cu depăşirea limitelor învestirii şi a cadrului procesual.
În concret, recurentul susţine că daunele interese pretinse prin capătul nr. 2 de cerere sunt raportate exclusiv la remuneraţia pe care era îndreptăţit să o primească potrivit contractului de mandat. Astfel că, raportului juridic dintre reclamant, în calitatea sa de director şi societatea pârâtă îi sunt aplicabile dispoziţiile din Legea nr. 31/1990 şi O.U.G. nr. 109/2011, precum şi prevederile contractului de mandat.
Or, instanţa de apel, deşi a invocat dispoziţiile art. 1350 C. civ. privind răspunderea contractuală, nu le-a aplicat.
În continuare, recurentul a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a imputat reclamantului necunoaşterea legii în ceea ce priveşte nelegala constituire a consiliului de administraţie a societăţii pârâte, atribuind acestuia o culpă concurentă semnificativă referitor la acceptarea mandatului de director general acordat de organul statutar al pârâtei.
Or, recurentul subliniază că din conţinut certificatului constatator nr. x din 18.12.2019 emis de ONRC rezultă că administratorii care au adoptat decizia nr. 15 din 04.11.2019 figurau înregistraţi în această calitate la Registrul Comerţului.
Totodată, recurentul subliniază calitatea sa de terţ asupra modului de constituire a consiliului de administraţie al pârâtei şi în raport de înregistrările publice de la Registrul Comerţului, opozabile potrivit art. 20 C. civ., nu avea de ce să facă alte verificări.
Se mai arată că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că în dovedirea prejudiciului reclamantul nu a probat faptul că nu a obţinut venituri în perioada invocată.
Printr-o altă critică, recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat art. 9 alin. (2) C. proc. civ. deoarece, în rejudecare, selectează pentru analiză acte de valoare egală cu efecte diferite faţă de contractul de mandat. În acest sens, recurentul a învederat că deşi instanţa de apel a reţinut că este ţinută de dezlegările obligatorii ale instanţei de casare privind prezumţia de valabilitate a actelor emise de organele societare ale pârâtei, respectiv a Deciziei nr. 1/15.01.2020, instanţa nefiind învestită cu o astfel de acţiune, după o amplă analiză, concluzionează că prin decizia amintită s-a constatat că decizia consiliului de administraţie nr. 15 din 04.11.2019, prin care s-a prelungit mandatul reclamantului, a fost emisă de un consiliu de administraţie constituit cu încălcarea prevederilor art. 641 din O.U.G. nr. 109/2011 şi s-a dispus eliberarea şi revocarea reclamantului din funcţia de director general.
Sub acest aspect, recurentul a evidenţiat că aceste considerente din decizia recurată sunt contradictorii în ceea ce priveşte posibilitatea de analiză a deciziei de revocare a mandatului acestuia.
De asemenea, recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a respectat nici dispoziţiile art. 64 alin. (1)2 şi alin. (2) din O.U.G. nr. 119/2011.
Recurentul consideră că instanţa de apel trebuia să analizeze şi eventuala culpă a membrilor consiliului de administraţie în adoptarea deciziei de prelungire a mandatului provizoriu al reclamantului.
În final, recurentul arată că instanţa de apel nu s-a conformat dezlegărilor obligatorii ale instanţei de casare, nefiind aplicate corect dispoziţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ.
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Societatea Naţională a Apelor Minerale S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub acelaşi număr, iar prin rezoluţia din 28 iunie 2024 s-a fixat termen la 31 octombrie 2024.
Înalta Curte, analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Criticile recurentului privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) C. proc. civ. privind nulitatea hotărârii condiţionată de existenţa unei vătămări, se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi nu sunt întemeiate.
Sub acest aspect, recurentul a susţinut faptul că a dovedit vătămarea produsă prin soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii primului capăt de cerere de către prima instanţă, constând în imposibilitatea de a formula apărări în combaterea excepţiei.
În cauză, se constată că tribunalul nu a soluţionat primul capăt de cerere ca inadmisibil, sub forma unei veritabile excepţii de procedură în temeiul art. 248 C. proc. civ., ci a analizat aspectele de netemeinicie a cererii de constatare a nelegalităţii deciziei consiliului de administraţie şi a constatat că aceasta nu poate fi supusă controlului judecătoresc.
Înalta Curte subliniază că nu se poate pune în discuţie încălcarea dispoziţiilor privind nulitatea condiţionată prevăzute la art. 175 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel în mod corect a reţinut că tribunalul nu a soluţionat primul capăt al cererii introductive pe excepţie.
Totodată, este de menţionat şi faptul că în mod corect instanţa de apel a reţinut că reclamantul, urmare a precizării din data de 3 iunie 2022, a învestit instanţa de judecată cu petitul privind obligarea pârâtei la plata daunelor interese pentru revocarea mandatului fără justă cauză, cererea având ca obiect nelegalitatea deciziei consiliului de administraţie prin care a fost revocat mandatul reclamantului fiind în realitate un motiv în susţinerea cererii de despăgubire.
Aşa fiind, instanţa supremă constată că practic cererea privind constatarea nelegalităţii deciziei consiliului de administraţie prin care mandatul reclamantului a fost revocat nu reprezintă un capăt de cerere veritabil, neimpunându-se a fi respins în mod distinct.
În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a încălcat normele de procedură privind nulitatea condiţionată prevăzute la art. 175 C. proc. civ.
Printr-o altă critică, recurentul a susţinut încălcarea de către instanţa de apel, în rejudecare, a limitelor învestirii sale şi a cadrului procesual, întrucât a analizat răspunderea civilă delictuală a intimatei în condiţiile în care a fost învestită cu o acţiune în răspundere contractuală.
Prin urmare, se constată că neregularităţile invocate de recurent presupun încălcarea principiului disponibilităţii părţilor care guvernează procesul civil, prevăzute la art. 9 alin. (2) Cod procedură civilă, potrivit cărora părţile stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului.
De asemenea, potrivit art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, judecătorul este obligat să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi însă limitele învestirii, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel.
Respectarea principiilor prevăzute de dispoziţiile evocate se verifică prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, care semnifică pretenţia dedusă în concret judecăţii, şi la cauza acţiunii, care semnifică scopul către care se îndreaptă voinţa juridică a părţii care reclamă, explicat prin împrejurările şi motivele care au determinat-o să acţioneze, şi nu doar prin raportare la temeiul juridic al cererii, reprezentat de textul de lege pe care se fundamentează dreptul a cărui protecţie juridică se solicită.
Verificând limitele învestirii instanţei sub aspectul obiectului şi cauzei demersului judiciar dedus judecăţii, Înalta Curte constată că din cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi explicitată în apel, rezultă că instanţa a fost învestită cu soluţionarea unei cereri în despăgubiri, fiind angajată răspunderea contractuală a pârâtei pentru revocarea mandatului de director general al reclamantului fără justă cauză.
Aşadar, se constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut că este învestită cu verificarea condiţiilor răspunderii civile contractuale, respectiv a faptei ilicite, prejudiciului, legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi a vinovăţiei.
În consecinţă, instanţa supremă constată că instanţa de apel nu a schimbat obiectul şi cauza juridică a acţiunii, recurenta fiind în eroare în ceea ce priveşte tipul de răspundere analizat de instanţa de prim control judiciar, deoarece ambele forme de răspunderi civile sunt întemeiate pe ideea fundamentală de răspundere pentru o faptă ilicită, culpabilă a unei persoane şi pentru a repara un prejudiciu.
Răspunderea civilă delictuală este dreptul comun în materie de răspundere civilă în timp ce răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special derogator.
Atât răspunderea civilă delictuală, cât şi cea contractuală iau naştere ca urmare a încălcării unei obligaţii. Prin urmare, chiar dacă reclamantul are încheiat un contract, fundamentul răspunderii este contractul, dar tot în temeiul faptei sale culpabile răspunde.
Aşa fiind, se constată că instanţa de prim control judiciar nu a încălcat dispoziţiile legale privind limitele învestirii şi cadrul procesual, analizând în mod corect condiţiile răspunderii civile contractuale a intimatei pentru revocarea mandatului recurentului.
Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, recurentul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a respectat dezlegările instanţei de casare privind analiza condiţiilor răspunderii contractuale şi a imposibilităţii declanşării controlului de legalitate pe cale judecătorească a deciziei consiliului de administraţie, prin care i-a fost revocat mandatul de director general al recurentului-reclamant.
Sub un prim aspect, se constată că instanţa de apel a analizat condiţiile răspunderii civile contractuale reglementate de dispoziţiile art. 1350 C. civ., recurentul fiind în eroare în ceea ce priveşte tipul de răspundere angajat în cauză.
În al doilea rând, instanţa supremă constată că instanţa de prim control judiciar a reţinut că în acest cadru procesual nu poate înlătura prezumţia de validitate a deciziei consiliului de administraţie prin care a fost revocat mandatul recurentului.
Or, împrejurarea că în decizia recurată s-a reţinut faptul că "prin Decizia nr. 1/15.01.2020 s-a constatat că decizia consiliului de administraţie nr. 15/4.11.2019, prin care s-a prelungit mandatul apelantului reclamant, a fost emisă de un consiliu de administraţie constituit cu încălcarea prevederilor art. 641 alin. (5) din O.U.G. nr. 109/2011 şi s-a dispus eliberarea şi revocarea din funcţia de director general a apelantului reclamant" nu reprezintă o analiză a legalităţii deciziei consiliului de administraţie, ci instanţa de apel, verificând justa cauză în revocarea mandatului, a citat prevederile art. 5 din această decizie şi a constatat că revocarea recurentului din funcţia de director general a fost realizată din motive procedurale, respectiv constituirea nelegală a consiliului de administraţie care i-a prelungit recurentului-reclamant mandatul.
Prin urmare, se constată că instanţa de apel a respectat dezlegările obligatorii ale instanţei de casare, rejudecând apelul în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ.
Criticile recurentului privind motivele contradictorii ale deciziei recurate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt întemeiate.
Potrivit recurentului, decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, deoarece instanţa de apel reţine că nu poate înlătura prezumţia de validitate a deciziei consiliului de administraţie prin care a fost revocat mandatul acestuia, nefiind învestită cu o astfel de acţiune, pentru ca ulterior să constate că această decizie a fost emisă de un consiliu de administraţie constituit cu încălcarea prevederilor art. 641 alin. (5) din O.U.G. nr. 109/2011.
Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel, analizând obiectul şi cauza acţiunii, a constat că nu a fost învestită cu solicitarea de a se constata nelegalitatea deciziei consiliului de administraţie nr. 1 din 15.01.2020, ci ca un motiv invocat în susţinerea cererii.
Ulterior, instanţa de apel, cercetând motivele revocării mandatului, a reţinut că reclamantul a fost revocat din funcţia de director general din motive procedurale, respectiv pentru nelegala constituire a consiliului de administraţie care a prelungit mandatul acestuia.
În acest context, instanţa de prim control judiciar a redat dispoziţiile consemnate la art. 5 din decizia consiliului de administraţie nr. 1 din 15.01.2020, prin care s-a constatat că decizia consiliului de administraţie de prelungire a mandatului apelantului reclamant, a fost emisă de un consiliu de administraţie constituit cu încălcarea prevederilor art. 641 alin. (5) din O.U.G. nr. 109/2011.
În consecinţă, considerentele relevate de recurentul-reclamant nu sunt contradictorii în ceea ce priveşte imposibilitatea de analiză a nelegalităţii deciziei consiliului de administraţie nr. 1 din 15.01.2020, întrucât instanţa de prim control judiciar nu a verificat eventuala nelegalitate a deciziei evocate, ci a redat prevederile art. 5 din cuprinsul acesteia, care produc efecte până la desfiinţarea deciziei.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că motivarea deciziei recurate conţine temeiurile pentru care s-a respins apelul reclamantului şi nu cuprinde considerente contradictorii, fiind conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Critica recurentului privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1350 C. civ., subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondată.
Sub un prim aspect, recurentul a susţinut faptul că instanţa de apel în mod greşit a calificat raportul dedus judecăţii ca fiind de natură delictuală şi a analizat condiţiile acestui tip de răspundere, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, precum şi vinovăţia.
Astfel cum s-a menţionat anterior, ambele forme de răspunderi civile sunt întemeiate pe ideea fundamentală de răspundere pentru o faptă ilicită, culpabilă a unei persoane şi pentru a repara un prejudiciu.
Prin urmare, instanţa de apel în mod corect a procedat la verificarea îndeplinirii condiţiilor privind fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, precum şi vinovăţia, fără însă a antama răspunderea civilă delictuală a intimatei. Este de subliniat că în situaţia reclamantului care are încheiat un contract de mandat pentru exercitarea funcţiei de director general, fundamentul răspunderii pentru revocarea sa este contractul, dar tot în temeiul faptei culpabile poate fi angajată răspunderea mandantului.
În continuare, instanţa supremă verifică decizia recurată sub aspectul aplicării dispoziţiilor art. 1350 C. civ. privind îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii contractuale a intimatei pentru revocarea mandatului reclamantului de director general.
În prealabil, este de menţionat că potrivit deciziei de casare din primul ciclu procesual, mandatul recurentului nu a fost revocat pentru motive ce ţin de neexecutarea ori executarea necorespunzătoare a contractului în exercitarea funcţiei de director general, ci pentru aspecte legate de neîndeplinirea procedurii de numire a acestuia.
În ceea ce priveşte fapta ilicită imputată intimatei privind revocarea mandatului recurentului fără justă cauză, se constată că instanţa de apel a analizat deciziile consiliului de administraţie al intimatei şi a constatat că revocarea mandatului de director general al recurentului a fost dispusă pentru neîndeplinirea condiţiilor legale de numire a membrilor consiliului de administraţie care ulterior au prelungit mandatul recurentului.
Prin urmare, instanţa supremă constată că instanţa de prim control judiciar în mod just a stabilit că revocarea nu a fost efectuată cu scopul de a vătăma sau păgubi pe mandatar ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe, ci pentru intrarea în legalitate privind administrarea societăţii prin raportare la constituirea consiliului de administraţie care i-a prelungit recurentului mandatul de director general la societatea intimată.
Referitor la vinovăţia intimatei, se constată că în mod corect instanţa de apel, analizând deciziile consiliului de administraţie prin raportare la durata membrilor potrivit art. 641 din O.U.G. nr. 109/2011, a reţinut că nu se poate reţine vreo culpă a societăţii în legătură cu activitatea de administrare a societăţii, pe considerentul că aceasta a urmărit intrarea în legalitate a administrării societăţii.
Totodată, în acord cu îndrumările date prin decizia de casare, instanţa de apel în mod corect a verificat şi a constatat că recurentul, ca parte a organelor de conducere a societăţii, trebuia şi putea să cunoască dispoziţiile legale privind durata mandatului membrilor consiliului de administraţie şi situaţia de fapt.
În egală măsură, nici critica recurentului privind calitatea sa de terţ faţă de modul de constituire a consiliului de administraţie şi opozabilitatea înregistrărilor de la Registrul Comerţului nu poate fi primită, din moment ce acesta avea calitatea de organ de conducere al societăţii şi nu poate invoca necunoaşterea situaţiei juridice a societăţii şi legea aplicabilă.
În ceea ce priveşte prejudiciul, se reţine că în mod just instanţa de prim control judiciar a constatat că nici această condiţie nu este îndeplinită, deoarece recurentul nu a dovedit lipsa veniturilor pentru perioada solicitată.
Totodată, în ceea ce priveşte despăgubirile morale solicitate s-a reţinut în mod corect că nu a fost afectată în vreun mod demnitatea, onoarea sau reputaţia profesională a recurentului din moment ce revocarea sa nu a avut legătură cu executarea contractului de mandat.
De asemenea, se constată că nici legătura de cauzalitate între revocarea mandatului de director general pentru aspecte procedurale şi despăgubirile solicitate nu este îndeplinită.
În consecinţă, instanţa supremă constată că în mod corect instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 1350 C. civ. şi a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale a intimatei pentru revocarea mandatului de director general al recurentului.
Prin urmare, nefiind încălcate sau aplicate greşit dispoziţiile legale invocate de recurent, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.
Pentru considerentele evocate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1725 din 16 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1725 din 16 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2024.