Şedinţa publică din data de 8 aprilie 2025
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 11 mai 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub număr de dosar x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 254.000 RON, cu titlu de clauză penală, datorată în temeiul contractului de cumpărare nr. x din data de 02.08.2019 încheiat de părţi şi a facturii fiscale nr. x/15.12.2020, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente penalităţii contractuale, calculate de la data de 01.10.2020 şi până la momentul plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 2519 din 27 octombrie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 254.000 RON cu titlu de daune interese şi a sumei de 16.630,70 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 6.145 RON taxă judiciară de timbru, iar suma de 10.485,70 RON onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentinţe pârâtă B. S.R.L. a formulat apel, solicitând admiterea căii de atac şi, în principal, anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 775 din 21 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 2519 din 27 octombrie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata -reclamantă A. S.R.L., ca nefondat. A fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 5.922,04 RON cheltuieli de judecată.
În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta B. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 775 din 21 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
După un scurt istoric al cauzei, în argumentarea cererii de recurs, susţine, în esenţă, că instanţa de apel a făcut o greşita aplicare a prevederilor Legii nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante.
Dat fiind că instanţa a considerat contractul dintre părţi ca fiind unul valabil, menţionează că a solicitat instanţei aplicarea prevederilor art. 13 lit. a), lit. b) şi lit. e) din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante şi să aplice sancţiunea prevăzută de art. 15 din Legea nr. 72/2013 în ceea ce priveşte clauza penală prevăzută în contractul încheiat.
Reiterând cele susţinute în apel, în opinia sa, acest contract este unul de adeziune, impus de către intimata-reclamantă, care are o poziţie dominantă raportat la apelantă, având în vedere că face parte dintr-un grup internaţional care activează în domeniu. Reclamanta a mai depus în probaţiune şi contracte cu alţi parteneri şi chiar şi din analiza acestora rezultă că suntem în prezenţa aceluiaşi contract tipizat, fiind evident că este unul de adeziune.
Apreciază că suntem în prezenţa unei clauze abuzive impuse fără negociere printr-un contract de adeziune impus de o firmă cu o evidentă poziţie dominantă pe piaţă. Instanţa de judecată a respins în mod superficial această apărare, arătând că nu a fost dovedită îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru a se constata acest caracter, însă pârâtei i-au fost respinse toate probele implicit prin care dorea probarea acestor condiţii. Mai mult, prima instanţă nu a analizat aplicarea normelor legale antemenţionate prin raportare la prevederile art. 1182 - 1203 C. civ.
Sub un alt aspect, consideră că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1516 alin. (2) raportat la art. 1530 şi art. 1538 şi la art. 1549-1554 C. civ.
Susţine că faţă de temeiul de drept invocat prin cererea de chemare în judecată (art. 1530 şi art. 1538 C. civ.), cerere prin care s-a solicitat angajarea răspunderii contractuale prin plata unor daune interese cuantificate anticipat prin clauza penală, precum şi faţă de dispoziţiile art. 1516 alin. (2) C. civ., reiese că intimata - reclamantă a dorit rezoluţiunea în parte a contractului, însă a solicitat doar plata daunelor interese în cuantumul prevăzut prin clauza penală.
Fiind un contract şi de răspundere contractuală, devin aplicabile prevederile art. 1549 C. civ., potrivit cărora se poate solicita fie executarea silită în natură a contractului în integralitatea sa, fie rezilierea sau rezoluţiunea contractului.
Având în vedere că nu a avut loc o reziliere a contractului în temeiul art. 1552 C. civ. în lipsa unei notificări exprese în acest sens, rezoluţiunea nu poate fi decât judiciară, însă în cauză nu s-a solicitat acest lucru. Ca urmare, cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea sa la plata daunelor interese este inadmisibilă, întrucât acestea pot fi cerute numai subsidiar rezoluţiunii, fiind în fapt un efect al acesteia.
De asemenea, în contextul în care apelanta nu a semnat contractul dintre părţi, cu consecinţa lipsei asumării unei clauze penale, solicitarea reclamantei, întemeiată pe o clauză penală, este una inadmisibilă.
Consideră, totodată, că instanţa de prim control judiciar a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1533 şi ale art. 1534 C. civ. cu privire la previzibilitatea prejudiciului şi prejudiciul imputabil creditorului.
În ceea ce priveşte previzibilitatea prejudiciului, recurenta-pârâtă susţine că, din interpretarea dispoziţiilor art. 1533 şi art. 1534 C. civ., rezultă că, pe de o parte, nu a prevăzut acest prejudiciu invocat de intimata-reclamantă, iar, pe de altă parte, vina pentru producerea acestuia aparţine în exclusivitate acesteia din urmă.
A arătat că intimata-reclamantă a indus-o în eroare cu privire la calităţile sale de membru OIPA şi de procesator român, acestea reprezentând o omisiune culpabilă în temeiul art. 1534 alin. (1) C. civ., cu atât mai mult că cu cât apelanta a informat, în prealabil, cu privire la faptul că nu vinde produsele sale în lipsa unor astfel de certificări.
Prin urmare, a apreciat că prejudiciul invocat de către intimată nu este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei de livrare, ci este efectul propriei sale alegeri, respectiv de a nu achiziţiona cereale de la alţi furnizori.
În acest sens, apreciază că nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu s-au pronunţat cu privire la aplicabilitatea prevederilor art. 1534 alin. (2) C. civ.
În ceea ce priveşte excepţia de neexecutare a contractului, recurenta-pârâtă a făcut referire la dispoziţiile art. 1555 şi 1556 C. civ. şi a arătat că intimata- reclamantă nu şi-a îndeplinit propria sa obligaţie, respectiv aceea de a pune la dispoziţia apelantei dovada calităţii sale de procesator român, ceea ce justifică neîndeplinirea obligaţiei de livrare a produselor, cu atât mai mult cu cât B. nu a semnat contractul dintre părţi.
Recurenta B. S.R.L. a mai susţinut că prima instanţă nu a analizat incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 1182 - 1183 C. civ., care reglementează modul de încheiere a contractului şi buna-credinţă în negocieri şi ale art. 1201-1203 C. civ. cu privire la clauzele acceptate în conţinutul contractului.
Astfel, a apreciat, pe de o parte, că în cazul contractului de adeziune nu sunt respectate rigorile bunei-credinţe în negocieri, iar, pe de altă parte, că sunt incidente dispoziţiile art. 1203 C. civ. referitoare la clauzele neuzuale, întrucât din modul de redactare a prevederilor contractuale rezultă că apelanta - pârâtă era obligată să vândă cantitatea produsă către intimata - reclamantă.
În final, a învederat că, în situaţia în care se apreciază ca fiind aplicabile prevederile contractului nr. x/02.08.2021, solicită să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 1541 C. civ. referitoare la reducerea clauzei penale, apreciind, totodată, că penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul efectiv ce putea fi prevăzut de către părţi la încheierea contractului.
Instanţa de apel a considerat ca nu este excesivă această clauză penală dat fiind caracterul reciproc al acesteia.
Deşi este de esenţa clauzei penale faptul că nu se impune probarea prejudiciului, raportat la solicitarea de cenzurare a acestei clauze, consideră că instanţa putea verifica dacă raportat la prejudiciul real suferit de reclamantă, aceasta este sau nu excesivă. În fapt, reclamanta nu a probat nici un fel de prejudiciu, preţul de piaţă la momentul respectiv fiind chiar mai mic decât cel aşa zisul contract dintre părţi.
Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre o nouă judecată.
Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului. Pe fond, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.
Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
În cauză nu se confirmă motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a dat o corectă eficienţă normelor de drept material care au susţinut soluţia pronunţată.
Se constată că doar în parte criticile expuse în memoriul de recurs aduc în dezbatere, în mod real, nelegalitatea deciziei atacate; cele mai multe sunt incompatibile, însă, cu natura nedevolutivă a prezentei căi de atac, ca urmare, la soluţionarea recursului, Înalta Curte va analiza numai acele critici de nelegalitate care se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, aceste critici de nelegalitate sunt cele prin care se susţine, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit art. 1516 alin. (2) raportat la art. 1530 şi art. 1538 şi la art. 1549-1554 C. civ., întrucât, în opinia recurentei-pârâte, în situaţia în care o parte contractantă nu îşi îndeplineşte obligaţiile, remediile ce pot fi solicitate sunt fie executarea silită a obligaţiilor respective, fie rezoluţiunea contractului, cu solicitarea de daune-interese pentru prejudiciul cauzat, iar în speţă, de vreme ce intimata-reclamantă nu a învestit instanţa cu un capăt de cerere privind rezoluţiunea contractului, este inadmisibilă o solicitare de plată a daunelor-interese cuantificate anticipat prin clauza penală, fără a fi constatată în prealabil rezoluţiunea.
Este de necontestat că reclamanta A. şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1530 şi art. 1538 din C. civ., solicitând, în concret, angajarea răspunderii contractuale prin plata unor daune interese cuantificate anticipat prin clauza penală, prevăzută la art. 4.2 din Contractul încheiat, pentru neexecutarea integrală a unor obligaţii contractuale.
Potrivit art. 1538 C. civ. civil:
"(1) Clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale.
(2) În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală.
(3) Debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită.
(4) Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu.
(5) Dispoziţiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile convenţiei prin care creditorul este îndreptăţit ca, în cazul rezoluţiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze plata parţială făcută de acesta din urmă. Sunt exceptate dispoziţiile privitoare la arvună."
Conform art. 1516 alin. (2) C. civ.:
"(1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.
(2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:
1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;
2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative;
3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său."
Conform textelor legale enunţate clauza penală reprezintă o convenţie prin care debitorul se obligă la o prestaţie suplimentară (de obicei o sumă de bani) în cazul neexecutării obligaţiei principale, acordând creditorului posibilitatea de a alege între a cere executarea silită sau plata clauzei penale, fără a fi obligat să dovedească prejudiciul. Rezoluţiunea, pe de altă parte, este o sancţiune juridică care desfiinţează contractul retroactiv din cauza unei neexecutări culpabile, obligând părţile la restituirea prestaţiilor deja primite.
Înalta Curte subliniază că penalitatea contractuală reprezintă un remediu distinct şi necondiţionat de rezoluţiune, putând fi solicitată independent de această formă de desfiinţare a contractului.
Cum în mod legal a reţinut şi instanţa de prim control judiciar, nici prevederile art. 1538 C. civ. şi nici cele ale art. 1516 C. civ., invocate de recurentă, nu impun creditorului obligaţia de a cere rezoluţiunea contractului, iar alegaţiile pârâtei (reiterate şi în recurs), în sensul că în cauză reclamanta ar fi dorit rezoluţiunea contractului sunt negate de petitele cererii de chemare în judecată depuse la prima instanţă, care au fost formulate de reclamantă în baza principiului disponibilităţii.
În egală măsură, instanţa de prim control judiciar a reţinut cu justeţe că pârâtă a invocat în mod nefondat dispoziţiile art. 1533 şi 1534 C. civ. şi faptul că nu a prevăzut prejudiciul, în condiţiile în care prin clauza penală părţile chiar asta fac, respectiv evaluează anticipat prejudiciul pentru situaţia neexecutării obligaţiei principale, cu consecinţa că faţă de evaluarea convenţională a prejudiciului nu mai este necesară evaluarea judiciară a acestuia.
Or, este ştiut că instanţa nu poate interveni în contractul încheiat între părţi, ci are doar posibilitatea să constate nulitatea unei clauze abuzive, dar în speţă acest aspect nu a fost dovedit.
În acest context, se impune şi precizarea că situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel (printr-o verificare proprie a materialului probator) constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, faţă de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel, simpla reluare a aspectelor particulare ale litigiului şi prezentarea, din nou, a argumentelor expuse la instanţele de fond (ex.:
"B. nu a semnat contractul dintre părţi", "suntem în prezenţa unei clauze abuzive impuse fără negociere printr-un contract de adeziune impus de intimata reclamantă, care are o poziţie dominantă pe piaţă", "intimata-reclamantă a indus-o în eroare cu privire la calităţile sale de membru OIPA şi de procesator român, acestea reprezentând o omisiune culpabilă în temeiul art. 1534 alin. (1) C. civ..", "intimata-reclamantă nu şi-a îndeplinit propria sa obligaţie, respectiv aceea de a pune la dispoziţia apelantei dovada calităţii sale de procesator român, ceea ce justifică neîndeplinirea obligaţiei de livrare a produselor", "penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul efectiv ce putea fi prevăzut de către părţi la încheierea contractului" etc.) nu răspund exigenţelor legale care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde, în realitate, să obţină o nouă verificare a motivelor de apel, cu toate că în calea extraordinară de atac a recursului se exercită exclusiv un control de legalitate.
Simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din cererea de apel, fără a se releva aspecte de nelegalitate care să se subsumeze motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu întruneşte cerinţa prescrisă de lege.
Aşa fiind, susţinerile privind aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 72/82013, ale art. 1533-1534 C. civ., trimiterile la prevederile art. 1182-1203 art. 1541 C. civ. etc. nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei recurate, întrucât se solicită instanţei de recurs să revină asupra situaţiei de fapt şi de drept.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că prin recursul dedus judecăţii nu se relevă o încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 775 din 21 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-pârâte B. S.R.L. la plata sumei de 2960,48 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 775 din 21 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 2960,48 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 aprilie 2025.