Şedinţa publică din data de 22 mai 2025
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 29 martie 2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.A. (fostă B.) a chemat în judecată pârâta C. S.A. (fostă D.), solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 906.500 RON, cu titlu de daune-interese pentru nerespectarea de către aceasta a obligaţiei de a nu înceta raporturile contractuale/de a nu denunţa anticipat contractul, respectiv pentru neîndeplinirea întocmai a obiectului contractului, cu cheltuieli de judecată.
Ulterior, la 7 noiembrie 2023, reclamanta şi-a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că a solicitat obligarea pârâtei şi la plata dobânzii legale penalizatoare în cuantum de 206.607,52 RON, calculate de la data emiterii facturii nr. x din 20 august 2020, în valoare de 906.500 RON, până la data plăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 3159 din 21 decembrie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 906.500 RON, cu titlu de daune-interese, precum şi a sumei de 12.670 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind suma de 206.607,52 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta şi pârâta au declarat apel.
Prin decizia civilă nr. 1213A/2024 din 18 septembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 206.607,52 RON, reprezentând dobânda legală, precum şi a sumei de 5.237,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, a respins apelul pârâtei şi a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 2.618,58 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
Pârâta C. S.A. a recurat hotărârea instanţei de apel, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de prim control judiciar.
În primul rând, recurenta a criticat hotărârea atacată prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că hotărârea este nemotivată şi cuprinde motive contradictorii.
Astfel, a arătat că instanţa de apel nu a indicat considerentele pentru care a respins argumentele sale referitoare la reducerea cuantumului penalităţii prevăzute de clauza penală în acord cu prevederile art. 1.541 C. civ., proporţional cu partea din obligaţie neexecutată.
În opinia sa, motivarea instanţei de apel este superficială, teoretică, şi nu cuprinde o analiză a situaţiei de fapt şi a argumentelor sale privind caracterul parţial al eventualei neexecutări a obligaţiei contractuale.
În acest context, a apreciat, cu referire la jurisprudenţa instanţei supreme şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În justificarea existenţei unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei atacate, recurenta a susţinut că instanţa de apel, pe de o parte, a apreciat că în cauză a operat denunţarea unilaterală a contractului, analizând condiţiile în care aceasta a intervenit, iar, pe de altă parte, a reţinut că prestaţia în cuantum de 906.500 RON ar avea natura unei clauze penale. Or, cele două noţiuni sunt incompatibile şi cu consecinţe diferite în plan juridic, conform prevederilor art. 1.276 alin. (3) şi art. 1.538 alin. (1) C. civ., pe care le-a evocat.
A subliniat că instanţa de prim control judiciar a apreciat aceeaşi clauză din contract ca fiind o prestaţie care condiţionează exercitarea dreptului de denunţare unilaterală şi, totodată, ca fiind o prestaţie datorată pentru neexecutarea unei obligaţii contractuale.
În al doilea rând, recurenta a reproşat instanţei de apel încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material reprezentate de art. 1.266, art. 1.276 alin. (3), art. 1.541 şi art. 1.535 C. civ. şi art. 1 din O.G. nr. 13/2011; astfel, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Sub un prim aspect, a arătat că în cauză părţile nu au derogat de la prevederile art. 1.276 alin. (3) C. civ., redactarea clauzei de denunţare unilaterală fiind în acelaşi sens cu prevederile legale. În acest care a evocat condiţiile din actul adiţional nr. x din 29 aprilie 2020 la contract, subliniind că potrivit clauzei din cuprinsul acestui act, exercitarea de către recurentă a dreptului de a denunţa anticipat contractul era condiţionată de plata sumei de 906.500 RON, neachitarea ei echivalând cu ineficacitatea denunţării, şi nu cu naşterea unui drept de creanţă în patrimoniul intimatei.
De asemenea, a afirmat că prin ignorarea comportamentului ulterior al părţilor, concretizat în continuarea relaţiilor contractuale, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.266 C. civ., în speţă reducerea numărului locurilor de consum fiind doar o restrângere a obiectului contractului.
Sub un alt aspect, a precizat că, în situaţia în care se reţinea existenţa clauzei penale, iar neexecutarea obligaţiei era parţială, în speţă se impunea reducerea cuantumului penalităţii, potrivit art. 1.541 alin. (1) lit. a) C. civ.. Or, instanţa de apel nu a analizat incidenţa cazului enunţat, deşi situaţia dedusă judecăţii îşi regăseşte corespondent în textul de lege. În acest context, a apreciat că respingerea cererii sale formulate în acest sens reprezintă o încălcare a art. 1.541 C. civ.
În final, a criticat soluţia instanţei de prim control judiciar ce viza capătul de cerere privind penalităţile, reproşând acesteia faptul că nu exista premisa acordării lor, în măsura în care în patrimoniul recurentei nu s-a născut obligaţia de plată a sumei de 906.500 RON.
La 12 decembrie 2024, intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, analizând decizia atacată din perspectiva motivelor de recurs invocate, în limitele controlului de legalitate, reţine următoarele:
Primul set de critici în recurs se îndreaptă împotriva considerentelor deciziei curţii de apel, recurenta afirmând nemotivarea instanţei de apel cu privire la susţinerile din cererea de apel, care vizau reducerea cuantumului penalităţii prevăzute de clauza penală, în acord cu art. 1.541 C. civ., precum şi lipsa analizei situaţiei de fapt şi a argumentelor sale în acest sens.
Criticile sunt nefondate.
Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti este încorporată în dreptul la un proces echitabil - prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - şi se impune ca o garanţie de legalitate a raţionamentului judiciar, fiind, deopotrivă, premisa exercitării controlului judiciar. Aceasta trebuie să reflecte prin considerentele sale şi raţionamentul expus în justificarea soluţuiei pronunţate că instanţa a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost deduse judecăţii, în condiţiile şi termenii legii.
Examenul deciziei recurate nu confirmă ipoteza de nelegalitate pe care o descrie art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât în decizia atacată pot fi identificate în mod facil argumentele pentru care curtea de apel a înlăturat afirmaţiile părţii expuse în justificarea incidenţei art. 1.541 C. civ.. Asupra problemei art. 1.541 C. civ., curtea de apel a arătat că cele două situaţii avute în vedere de textul de lege nu sunt incidente în speţă, şi, "de altfel, apelanta nu a indicat vreuna dintre situaţiile expres şi limitativ prevăzute de lege". Ca atare, instanţa de prim control judiciar a răspuns chestiunii de drept invocate, concluziile acesteia fiind rezultatul analizei ce precedă concluziile instanţei, de altfel, expusă în considerentele hotărârii.
O asemenea motivare satisface cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aşa încât este nefondată critica prin care recurenta a afirmat nemotivarea soluţiei de respingere a susţinerilor sale referitoare la reducerea penalităţii.
Nemotivarea hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţa argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate prin dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de maniera de interpretare a elementelor procesului sau de conţinutul de substanţă al considerentelor.
Împrejurarea că hotărârea atacată nu este, în opinia recurentei, suficient de motivată nu este natură să justifice desfiinţarea ei, de vreme ce aceasta cuprinde analiza instanţei de apel asupra elementelor concrete ale speţei şi concluzia acesteia prin raportare la prevederile art. 1.541 C. civ.
Totodată, nici celelalte ipoteze sesizate pe calea acestui motiv de nelegalitate nu reflectă o eventuală contradicţie, motiv pentru care vor fi înlăturate. Aceasta, întrucât raţionamentul instanţei de prim control judiciar este logic şi coerent, iar clauza penală a fost calificată prin prisma obligaţiei asumate şi neexecutate - de a nu denunţa contractul, activarea ei avându-şi fundamentul pe nerespectarea obligaţiei de a nu face. Denunţarea unilaterală a convenţiei şi clauza penală care sancţionează tocmai nerespectarea obligaţiei de a nu acţiona în acest sens constituie elementele principale ale acţiunii, iar statuările instanţei asupra lor nu se exclud reciproc, ci dimpotrivă, concordă soluţiei pronunţate.
De altfel, din analiza considerentelor deciziei atacate nu se poate conchide că că suma de 906.500 RON ar fi fost reţinută de către instanţă ca fiind datorată de recurentă atât în condiţiile art. 1.267 alin. (3) C. civ., cât şi în cele ale art. 1.538 C. civ., calificarea atribuită prevederii contractuale în litigiu fiind evidentă, de clauză penală.
Înalta Curte notează că pentru ipoteza existenţei motivelor contradictorii în cuprinsul hotărârii de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu orice pretinsă inadvertenţă pe care părţile consideră că o identifică în cadrul considerentelor unei hotărâri judecătoreşti are aptitudinea de a determina casarea ei, ci numai situaţiile în care considerentele justifică adoptarea unei soluţii ce nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv ori ale celor în care considerentele reflectă caracterul întemeiat a două cereri, deşi ele s-ar exclude reciproc.
În continuare, nelegalitatea hotărârii atacate este afirmată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva neoperării denunţării unilaterale a contractului în raport cu art. 1.266 şi art. 1.267 alin. (3) C. civ. şi al incidenţei art. 1.541 C. civ.
Criticile nu pot fi, însă, integrate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta, întrucât, încălcarea dispoziţiilor art. 1.276 C. civ. este supusă examinării pentru prima dată în recurs, cu toate că aceste susţineri puteau fi invocate pe calea apelului pe care tot recurenta l-a declarat împotriva sentinţei tribunalului, criticând statuările acestuia în ceea ce priveşte operarea în cauză a denunţării unilaterale parţiale a contractului.
Nici în cererea de apel, nici în cursul soluţionării apelului dispoziţiile art. 1.276 C. civ. nu au făcut obiectul examinării şi nici instanţa de apel nu s-a raportat din oficiu la norma legală; ca atare, incidenţa art. 1.276 C. civ. este invocată omisso medio.
Or, regulile de judecată statuate în art. 488 alin. (2) C. proc. civ. se opun ca în recurs să poate fi invocate chestiuni care nu au făcut obiectul dezbaterilor în apel ori nu au fost invocate de părţi în calea devolutivă de atac, iar în acest caz, motivul de recurs invocat omisso medio nu poate fi primit.
În ceea ce priveşte criticile recurentei privind încălcarea art. 1.266 C. civ. prin raportare la comportamentul al părţilor ulterior emiterii adresei de denunţare, instanţa supremă constată că acestea ignoră complet concluziile instanţei de apel care, reţinând că efectele clauzei în litigiu sunt exprimate neechivoc, a reţinut că regulile de interpretare a contractelor nu sunt aplicabile.
În consecinţă, susţinerile recurentei în privinţa art. 1.266 C. civ. nu vor fi avute în vedere, statuările instanţei privind neaplicarea lor în cauză intrând în puterea lucrului judecat prin nerecurare.
Deopotrivă, trebuie subliniat că încălcarea dispoziţiilor art. 1.266 C. civ. este invocată formal, iar chestiunea privind comportamentul ulterior al părţilor vizează exclusiv aspecte de netemeinicie, care excedează sferei controlului judiciar în recurs, limitat la verificarea conformităţii hotărârii cu normele legale şi nu a temeiniciei acesteia în raport cu elementele factuale şi probatorii ale cauzei.
Răspunzând următorului set de critici circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, distinct de împrejurarea că incidenţa expresă a ipotezei de la art. 1.541 alin. (1) lit. a) C. civ. este indicată pentru prima dată în recurs, în apel reducerea cuantumului penalităţii fiind solicitată numai pe temeiul neexecutării parţiale a obligaţiei de a nu denunţa contractul, criticile privind lipsa analizei normei legale în cauză sunt neîntemeiate. Aceasta, întrucât, aşa cum rezultă din cuprinsul deciziei recurate, în verificarea aplicabilităţii textului de lege, curtea de apel a avut în vedere ambele ipoteze reglementate de art. 1.541 C. civ.
Alegaţiile recurentei privind incidenţa textului de lege la situaţia de fapt a cauzei nu vor fi examinate, întrucât ele, distinct de faptul că nerespectarea normei de drept material este invocată generic, acestea vizează elemente circumstanţiale ale cauzei, ce tind să repună în dezbateri aprecierea temeiniciei judecăţii şi realizarea unui control de fond al hotărârii, chestiuni incompatibile cu natura recursului, astfel cum aceasta este delimitată în art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
În speţă, aplicabilitatea textului de lege este afirmată pentru considerentul că situaţia reglementată de legiuitor s-ar regăsi în cauză, fără a se combate concluziile contrarii ale instanţei de apel şi fără a expune argumentele care au stat la baza motivului de recurs.
Or, formularea unui motiv de nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu presupune, în mod suficient, referirea la o normă de drept material, ci şi dezvoltarea, în mod consecvent, a unui raţionament care să justifice cum ori de ce instanţa devolutivă a dat legii o interpretare greşită, a făcut o aplicare greşită a acesteia la starea de fapt lămurită ori a ignorat regulile de drept aplicabile.
De aceea, în lipsa unor critici susceptibile de verificare în temeiul art. 488 C. proc. civ., controlul susţinerilor recurentei sub aspectul respectării art. 1.541 Cod ciivl nu poate fi realizat.
În ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs ce vizează dispoziţiile art. 1.535 C. civ. şi art. 1 din O.G. nr. 13/2011, constatând că acesta este invocat subsecvent criticilor referitoare la denunţarea unilaterală a contractului, Înalta Curte urmează a-l înlătura din analiză, având în vedere că în cauză nu s-a confirmat nelegalitatea deciziei instanţei de apel în sensul celor indicate de recurentă.
În concluzie, constatând că deciziei recurate nu i se pot imputa viciile sesizate de recurentă, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1213A/2024 din 18 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A. (fostă B.).
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 mai 2025.