Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2025
Deliberând asupra apelului declarat de inculpatul A., Înalta Curte reţine următoarele:
I. Prin sentinţa penală nr. 46/F din data de 19 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2024, s-au hotărât următoarele:
În baza art. 397 alin. (1) raportat la art. 19, art. 25 C. proc. pen., art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă B..
A fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă B. a sumei de 4534,35 RON, cu titlu de daune materiale.
Au fost respinse în rest celelalte pretenţii civile.
Pentru a pronunţa o astfel de hotărâre, instanţa Curţii de Apel Bucureşti a reţinut că prin rechizitoriul din data de 14.12.2023, emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, secţia de Urmărire Penală, în dosarul de urmărire penală nr. 574/P/2021, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor prevăzută de art. 243 alin. (1) C. pen.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 27.12.2023, formând obiectul dosarului nr. x/2023.
Prin încheierea din data de 18.09.2024, a fost disjunsă latura civilă a cauzei, fiind format dosarul nr. x/2024, obiect al cauzei de faţă, latura penală fiind soluţionată prin sentinţa penală nr. 189/F din data de 09.10.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2023, prin care:
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor prevăzută de art. 243 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie generală a răspunderii penale.
Soluţionând ulterior latura civilă a cauzei ca urmare a dispoziţiei de disjungere, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că inculpatului i se impută faptul că după ce a intrat în posesia telefonului mobil, care fusese pierdut în seara zilei de 01/02.08.2021 de către partea civilă B. la o benzinărie aparţinând C. S.R.L. situată pe autostrada A2, km 111, inculpatul A. a dispus de acesta ca de al său, prin distrugere, astfel încât a devenit total nefuncţional, stare în care l-a predat organelor de poliţie la data de 10.08.2021.
De asemenea, s-a reţinut că în cursul urmării penale, prin declaraţia din data de 13.09.2021, persoana vătămată B. s-a constituit parte civilă cu suma 3.500 euro reprezentând daune materiale, (din care 1.000 euro contravaloarea telefonului mobil, despre care s-a indicat că avea o serie de aplicaţii pentru care se achitase contravaloarea folosirii timp de 1 an) şi cu suma de 2.500 euro reprezentând daune morale constând în pierderea contactelor din telefon, filmelor, fotografiilor cu valoare sentimentală (inclusiv a unor persoane apropiate care nu mai sunt în viaţă), valoarea sentimentală a telefonului în sine (pe care partea îl primise cadou de la prieteni), imposibilitatea de folosire a unor documente medicale existente în telefon după care partea se ghida în exercitarea profesiei (descrierea aparaturii medicale din cadrul cabinetului în care îşi desfăşura activitatea), precum şi pierderea aplicaţiei bancare instalate în telefon şi a datelor de contact ale clienţilor clinicii în cadrul căreia partea civilă lucrează, ceea ce i-a afectat imaginea în faţa clienţilor şi în faţa conducerii clinicii, ambele reprezentând prejudiciul suferit în urma comiterii infracţiunii de însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor prevăzute de art. 243 alin. (1) C. pen.
Analizând cauza din perspectiva laturii civile, prima instanţă a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, având în vedere că fapta inculpatului a fost una de natură ilicită, constând în aceea că după ce a intrat în posesia telefonului mobil care fusese pierdut în seara zilei de 01/02.08.2021 de către partea civilă B. la o benzinărie aparţinând C. S.R.L. situată pe autostrada A2, km 111, inculpatul A. a dispus de acesta ca de al său, prin distrugere, astfel încât a devenit total nefuncţional, stare în care l-a predat organelor de poliţie la data de 10.08.2021.
Astfel, a reţinut că telefonul însuşit de către inculpat era funcţional la momentul în care a fost pierdut de partea civilă, iar în condiţiile în care la câteva zile de la pierderea acestuia, telefonul mobil a fost deschis din nou, la data respectivă partea civilă a apelat la o colegă - martora D. - care a folosit un laptop pentru a se loga în contul E. al părţii civile, din care a putut folosi opţiunea "Find My Phone". Această aplicaţie a indicat prezenta telefonului mobil la adresa str. x, mai precis indicând blocul aflat la această adresă, fără însă a arăta detalii legate de etaj şi apartament, la adresa respectivă aflându-se şi apartamentul în care locuia inculpatul.
S-a reţinut în continuare că deplasându-se la adresa respectivă, partea civilă împreună cu martora au folosit opţiunea "Ring" a aplicaţiei "Find My Phone" pentru a efectua apeluri către aparatul telefonic pierdut, au urcat etajele până în momentul în care l-au auzit sunând la etajul 9 la apartamentul nr. x, respectiv cel în care locuia inculpatul A.. Deplasându-se la faţa locului, respectiv la apartamentul inculpatului, acestea i-au explicat că sunt în căutarea unui telefon mobil pierdut şi care suna în apartamentul lui, însă inculpatul a negat aspectul sesizat, partea civilă adresându-se organelor de poliţie după acest moment.
Ulterior, în seara zilei de 06.08.2021, aplicaţia "Find my Phone" a continuat să indice prezenţa telefonului mobil al părţii civile la adresa str. x, inclusiv la ora 22:38. În noaptea care a urmat, inculpatul A. a plecat de acasă având asupra sa telefonul mobil aparţinând părţii civile şi s-a deplasat în parcul Casa Albă din sectorul 1, sens în care aplicaţia "Find my Phone" a semnalizat părţii civile noua locaţie la ora 01:30 a zilei de 07.08.2021, după care telefonul mobil a fost închis.
În final, s-a reţinut că telefonul mobil aparţinând părţii civile, aflat însă în stare de nefuncţionare şi prezentând urme de distrugere, a fost predat la data de 10.08.2021 de către inculpat organelor de poliţie, acesta declarând că l-a găsit.
Prima instanţă a apreciat că probele administrate în cauză au dovedit faptul că inculpatul a deţinut telefonul mobil după momentul pierderii acestuia de către partea civilă şi a dispus de el ca de al său prin distrugere, în intervalul 07.08.2021, ora 01:30 (ultima localizare care arăta funcţionalitatea aparatului) - 10.08.2021 (data la care inculpatul l-a predat organelor de poliţie în stare de nefuncţionare).
Aşadar, având în vedere că urmare a acţiunii sale s-a produs distrugerea telefonului aparţinând părţii civile (planşele fotografice de la filele x fiind relevante sub acest aspect), prin fapta ilicită reţinută în sarcina inculpatului, comisă cu intenţie directă, s-a cauzat un prejudiciu părţii civile, constând în valoarea telefonului mobil care nu a mai putut fi utilizat.
Referitor la cuantumul prejudiciului, Curtea l-a apreciat într-un cuantum de 4534,35 de RON, reprezentând contravaloarea telefonului mobil E., de care a dispus inculpatul prin distrugere şi care a fost predat în stare de neîntrebuinţare, astfel cum rezultă din factura depusă la dosar.
Cu privire la daunele morale, instanţa a apreciat că nu se impune acordarea acestora întrucât nu s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu moral în sensul susţinut de partea civilă, motiv pentru care acţiunea civilă a fost admisă în parte, doar în ceea ce priveşte daunele materiale, constând în contravaloarea telefonului însuşit şi, ulterior, distrus de către inculpat.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a avut în vedere declaraţiile părţii civile şi ale martorei D., declaraţiile inculpatului, înscrisurile depuse de partea civilă obţinute de la operatorul de telefonie mobilă, datele rezultate în urma examinării traficului telefonic înregistrat pe telefonul părţii civile, planşele fotografice şi imaginile video surprinse de camerele de supraveghere amplasate în scara blocului inculpatului.
II. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel în termenul legal inculpatul A., astfel cum rezultă din cererea de apel depusă la data de 27.03.2025, hotărârea apelată fiindu-i comunicată acestuia la data de 25.03.2025, potrivit dovezii de comunicare aflată în dosarul primei instanţe, la fila nr. x.
Procedura în faţa Înaltei Curţi
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi la data de 01.05.2025, fiind repartizată aleatoriu cu prim termen de judecată la data de 21.05.2025, dată la care cauza a fost amânată la solicitarea inculpatului pentru a-şi pregăti apărarea, fiind acordat termen la data de 18.06.2025.
Prin cererea formulată la data de 09.05.2025, intimata-parte civilă B. a solicitat judecarea cauzei în lipsă. Referitor la apelul inculpatului, a solicitat respingerea căii de atac declarate de inculpat, apreciind că nu există temeiuri care să justifice reanalizarea hotărârii pronunţate.
La termenul de judecată din data de 18.06.2025, inculpatul a depus la dosarul cauzei motivele de apel formulate în scris. Tot la acest termen, inculpatului i-a fost încuviinţată proba cu înscrisuri, constând în materiale publicitare privind oferte de vânzare a unor telefoane similare celui care formează obiectul cauzei.
Tot la acest termen, inculpatul şi-a precizat poziţia procesuală, în sensul că nu doreşte să dea declaraţie în cauză.
Constatându-se terminată cercetarea judecătorească, s-a acordat cuvântul în dezbateri, cauza rămânând în pronunţare.
Motivele de apel
Prin motivele de apel formulate în scris, inculpatul a solicitat, în temeiul art. 421 pct. 2 C. proc. pen., admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinicie.
O primă critică a vizat faptul că stabilirea daunelor materiale nu s-a realizat în baza unui înscris autentic, ci în baza unei facturi în fotocopie, care nici măcar nu figurează în opisul dosarului de urmărire penală, eliberată pe numele unei alte persoane decât partea civilă, fără a fi însoţită de o chitanţă sau de un extras de cont care să ateste plata efectivă.
Tot cu privire la acest aspect, s-a invocat faptul că la dosarul cauzei nu există niciun element de identificare a telefonului care să concorde cu factura existentă şi să demonstreze deţinerea telefonului de către partea civilă.
În ceea ce priveşte vinovăţia privind distrugerea telefonului, inculpatul a invocat faptul că nu a intervenit în niciun fel asupra telefonului, în condiţiile în care la momentul la care a fost găsit, acesta era grav deteriorat, astfel cum rezultă inclusiv din procesul-verbal întocmit de poliţie la momentul predării.
Referitor la declaraţia martorei D., inculpatul a apreciat că aceasta este părtinitoare, în condiţiile relaţiei de prietenie dintre partea civilă şi martoră.
Un alt motiv de netemeinicie a vizat imposibilitatea sa de a accesa respectivul telefon, în condiţiile în care accesul se realiza biometric (amprentă) sau în baza unui cod. Prin urmare, a solicitat să se aibă în vedere că nu a folosit sau accesat telefonul, respectiv nu a iniţiat/primit apeluri şi nici nu a transmis date stocate în telefonul părţii civile.
Totodată, a solicitat să se aibă în vedere că nu există imagini care să demonstreze prezenţa sa în benzinăria unde se presupune că partea civilă şi-a pierdut telefonul, aspect demonstrat chiar prin depoziţiile martorilor, dar şi din datele rezultate în urma punerii în executare a mandatului de supraveghere tehnică.
Mai mult, a subliniat faptul că nu există o expertiză tehnică care să confirme că a distrus telefonul părţii civile, neexistând legătură de cauzalitate între autor, faptă şi prejudiciu, potrivit art. 1357 C. civ. care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale.
O altă critică care, în opinia inculpatului, demonstrează nelegalitatea stabilirii daunelor materiale a vizat faptul că modelul telefonului în cauză prezintă probleme tehnice de fabricaţie ale telefonului E., fapt ce conduce la valoarea scăzută a acestuia, dovadă fiind înscrisurile depuse la dosar. În plus, a solicitat să se aibă în vedere vechimea de 2 ani a telefonului, dar şi gradul acestuia de uzură, aspect ce denotă faptul că suma stabilită de instanţă nu corespunde realităţii faptice şi conduce la îmbogăţirea părţii civile fără justă cauză. Cu privire la acest aspect, a arătat că instanţa de fond în mod greşit i-a respins toate probele solicitate.
Şi în final, inculpatul a invocat faptul că, efectuând cercetări, nu a identificat practică judiciară cu privire la modul de operare imputat, fapt ce demonstrează, în opinia sa, o lipsă de corespondenţă între fapta concret săvârşită şi tipicitatea infracţiunii de însuşire a bunului găsit.
III. Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate prin prisma criticilor formulate, a actelor dosarului, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., în limitele prevăzute de acest text de lege, Înalta Curte constată că apelul inculpatului este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, în stabilirea cadrului procesual şi obiectului judecăţii în apel, Înalta Curte constată că urmare a soluţiei de disjungere, prezenta cauză vizează strict soluţionarea laturii civile a cauzei, latura penală fiind tranşată definitiv prin sentinţa penală nr. 189/F din data de 09.10.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2023, definitivă prin neapelare, prin care s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor prevăzută de art. 243 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie generală a răspunderii penale.
În aceste limite, raportat la fapta ilicită dedusă judecăţii, chiar dacă aceasta nu mai poate constitui temei al tragerii la răspundere penală, Înalta Curte este chemată să analizeze condiţiile privind exercitarea acţiunii civile prevăzute de art. 19 şi următoarele din C. proc. pen.
Practic, prin raportare la dispoziţiile art. 19 alin. (5) C. proc. pen., instanţa de control judiciar urmează să reanalizeze în apel chestiunea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită supusă judecăţii şi a întinderii prejudiciului produs prin aceasta.
Tot cu titlu prealabil, se impune a se preciza că în conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (1) şi (5) raportat la art. 26 C. proc. pen., instanţa este obligată să se pronunţe asupra acţiunii civile în ipoteza constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Procedând la reexaminarea condiţiilor privind exercitarea acţiunii civile, Înalta Curte constată că acţiunea civilă exercitată în cauză de către partea civilă B. respectă condiţiile de formă şi fond impuse de art. 20 C. proc. pen. şi următoarele, fiind formulată în scris şi indicându-se natura şi întinderea pagubei, precum şi motivele, dar şi probele pe care aceasta se întemeiază. De asemenea, a fost formulată în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) C. proc. pen.
Astfel, prin declaraţia din data de 13.09.2021, formulată în cursul urmăririi penale, partea civilă a declarat faptul că se constituie parte civilă în procesul penal cu suma de 3500 de euro reprezentând daune materiale, dintre care 1000 de euro reprezentând contravaloarea telefonului şi 2500 de euro daune morale.
Constatând că sunt îndeplinite condiţiile de legalitate privind admisibilitatea exercitării acţiunii civile, Înalta Curte urmează să procedeze la reevaluarea temeiniciei acţiunii civile, respectiv îndeplinirea sau nu în cauză a condiţiilor privind răspunderea civilă delictuală.
Astfel, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 19 alin. (1) C. proc. pen.: Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale, dar şi că, în conformitate cu dispoziţiile art. 19 alin. (5) C. proc. pen.: Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile.
Practic, dincolo de definiţia oferită de legiuitor în dispoziţiile art. 19 alin. (1) C. proc. pen., în realitate, acţiunea civilă are ca scop repararea daunelor cauzate părţii lezate prin infracţiune (Ion Tanoviceanu, Tratat de Drept şi Procedură penală, vol. IV, ed a 2-a, Editura Curierul Judiciar, 1912, p.107).
Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (5) C. proc. pen., repararea prejudiciului material şi moral se realizează în conformitate cu dispoziţiile legii civile, Înalta Curte reţine că acţiunea civilă exercitată în procesul penal este fondată şi impune obligarea la plata de despăgubiri atunci când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile reglementate în art. 1349 şi următoarele C. civ.
Astfel, dispoziţiile art. 1349-1350 C. civ. obligă orice persoană să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, în caz contrar, răspunzând de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
Practic, persoana care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligată să îl repare, concluzie statuată în dispoziţiile art. 1357 C. civ.
Raportându-se la aceste dispoziţii din legea civilă şi la faptul că acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca temei fapta ilicită, instanţa de apel reţine că repararea daunelor cauzate persoanei vătămate prin infracţiune şi angajarea răspunderii civile delictuale intervin atunci când există o faptă ilicită care să fi cauzat un prejudiciu material sau moral, să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs, prejudiciul să fie unul cert şi să nu fi fost reparat şi să existe vinovăţia autorului faptei ilicite.
În ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, Înalta Curte constată că această chestiune nu a fost tranşată prin soluţia de încetare a procesului penal dispusă prin sentinţa care a soluţionat acţiunea penală.
Prin urmare, se impune a se analiza de către instanţa de apel dacă acţiunea imputată inculpatului, astfel cum a fost reţinută prin rechizitoriu, constând în aceea că după ce a intrat în posesia telefonului mobil aparţinând părţii civile B., a dispus de acesta ca fiind al său, prin distrugere, poate fi considerată o faptă ilicită în sensul legii civile, de natură a antrena răspunderea civilă delictuală a inculpatului.
Prealabil, cum şi anterior s-a precizat, faţă de dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen., este necesar a se preciza că exercitarea dreptului la acţiune pentru repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită nu este condiţionată de pronunţarea unei hotărâri de condamnare.
În acest sens, a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, printr-o decizie de speţă, respectiv prin Decizia nr. 1602/12.10.2023 a secţiei I Civile, a statuat că promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală nu depinde de stabilirea, pe cale judecătorească, a caracterului penal al faptei care a cauzat prejudiciul, întrucât fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu poate constitui temei al angajării răspunderii civile delictuale şi în situaţia în care nu ar fi infracţiune sau, dacă ar fi prevăzută de lege penală, nu ar fi sancţionată penal (situaţia în care ar fi pronunţată o soluţie de achitare sau de încetare a procesului penal).
Şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este constantă în această direcţie, în Cauza Diacenco împotriva României, Cererea nr. 124/04, reţinându-se că deşi achitarea de răspunderea penală trebuie menţinută în cadrul acţiunii în despăgubire, aceasta nu ar trebui să împiedice stabilirea răspunderii civile pentru plata unei despăgubiri ca urmare a aceloraşi fapte în baza unei sarcini a probei mai puţin restrictive.
Într-o altă cauză s-a stabilit că soluţionarea acţiunii civile de către instanţa penală nu încalcă per se dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Perez contra Franţei, Cererea nr. 47287/99).
Aşadar, deşi a ieşit din sfera de aplicare a răspunderii penale prin pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal, acest aspect nu impietează asupra stabilirii răspunderii civile delictuale, iar stabilirea sau nu a acesteia nu reprezintă o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie de care inculpatul se bucură.
În acest sens, Înalta Curte reţine că din coroborarea dispoziţiilor art. 19 şi următoarele din C. proc. pen. rezultă că instanţa penală care soluţionează acţiunea civilă subsecvent unei soluţii definitive de achitare sau de încetare a procesului penal, nu este ţinută de statuările făcute în aceste limite sub aspectul existenţei prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.
Procedând la examinarea existenţei faptei ilicite, instanţa supremă arată că aceasta reprezintă izvorul acţiunii civile şi, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane, dă dreptul la dezdăunare
Înalta Curte, analizând materialul probator aflat la dosarul cauzei, în acord cu prima instanţă, apreciază că există faptă ilicită în sensul legii civile, aceasta constând în distrugerea de către inculpat a telefonului mobil E. aparţinând părţii civile B., după ce, în prealabil, inculpatul a intrat în posesia lui ca urmare a pierderii de către partea civilă şi a dispus de el ca şi cum ar fi fost al său. Urmare a acestei acţiuni de distrugere realizată de inculpat, telefonul mobil a devenit total nefuncţional, partea civilă fiind privată de proprietatea şi folosinţa acestuia.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel are în vedere declaraţiile părţii civile, inculpatului şi ale martorei D., înscrisurile de la dosarul cauzei, planşele fotografice, procesele-verbale de vizionare a imaginilor surprinse de camerele de supraveghere, analiza traficului telefonic înregistrat în perioada comiterii faptei, procesul-verbal de predare a telefonului mobil către organele judiciare, precum şi procesul-verbal de localizare a releelor de telecomunicaţii.
Aceste probe se coroborează şi conduc la convingerea instanţei, dincolo de orice îndoială rezonabilă, cu privire la existenţa faptei ilicite comise de inculpat.
Practic, cele susţinute de persoana vătămată prin plângerea formulată privind acţiunea inculpatului de a-şi însuşi telefonul mobil ce nu-i aparţinea sunt susţinute de probele administrate, apărările inculpatului fiind nefondate, necoroborându-se cu niciun alt mijloc de probă.
În acest sens, în esenţă, instanţa de apel reţine că la data de 01.08.2021, partea civilă şi-a pierdut/uitat telefonul într-o staţie PECO situată pe autostrada A2 Bucureşti-Constanţa, aspecte ce rezultă din declaraţia părţii civile care se coroborează cu declaraţiile martorei D., aceasta fiind persoana care a însoţit persoana vătămată pe parcursul deplasării dinspre Constanţa spre Bucureşti.
Localizarea telefonului în raza benzinăriei indicate sunt confirmate de înscrisurile depuse privind analiza traficului telefonic .
Ulterior, în apropierea Bucureştiului, partea civilă a sesizat lipsa telefonului şi efectuând mai multe apeluri la propriul număr de telefon, a constat iniţial că este închis, apoi deschis, ca apoi să constate că din nou este închis. Aceste aspecte sunt confirmate de listingul apelurilor către numărul utilizat de partea civilă .
Un alt aspect confirmat de listingul menţionat anterior constă în aceea că în perioada ulterioară pierderii, telefonul părţii civile (nr. telefon x) a folosit relee din zona unde locuieşte inculpatul A. (str. x - str. x - Şos. Colentina.), relee folosite inclusiv de telefonul personal al inculpatului (x). Astfel, se constată că în perioada vizată, respectiv 02-05.08.2021, telefonul părţii civile era funcţional, fiind folosit de către o altă persoană într-un perimetru unde se află şi domiciliul inculpatului (str. x).
La data de 06.09.2021, partea civilă, ajutată de martora D., a efectuat demersuri pentru a-şi recupera telefonul şi, folosind aplicaţia Find my phone, a observat prezenţa telefonului în str. x, acolo unde este situată şi locuinţa inculpatului, aspecte ce se coroborează cu declaraţiile celor două, analiza traficului de date, precum şi cu planşele foto de la dosar .
Deplasându-se la adresa indicată şi folosind în continuare aplicaţia anterior menţionată, respectiv funcţia Ring, acestea au sesizat prezenţa telefonului la etajul 9, respectiv la ap. 27 (locuinţa inculpatului), însă sunând la uşa apartamentului nu a răspuns nimeni. Aceste aspecte sunt confirmate de declaraţia martorei F., vecina inculpatului .
Ulterior, inculpatul a deschis uşa, însă a negat deţinerea telefonului, fapt ce a condus la sesizarea organelor de poliţie de către partea civilă, acestea deplasându-se la faţa locului, însă, din nou, inculpatul a negat aspectele sesizate.
În seara zilei următoare, 07.08.2021, aplicaţia folosită de partea civilă a indicat telefonul în Parcul Casa Albă din Sectorul 1, după care telefonul a figurat ca fiind închis şi nefuncţional, întrucât nu a mai fost sesizat de aplicaţia folosită de partea civilă. Procesul-verbal de vizionare a imaginilor înregistrate de camerele de supraveghere de la blocul inculpatului, confirmă faptul că în acea seară inculpatul a părăsit blocul unde locuieşte, deplasarea (itinerariul şi intervalul orar), acestuia fiind similară celei indicate în aplicaţia Fiind my phone, folosită de partea civilă.
Urmare a înregistrării plângerii persoanei vătămate, un poliţist s-a deplasat la locuinţa inculpatului, aducându-i la cunoştinţă sesizarea persoanei vătămate, dar şi termenul prevăzut de art. 243 C. pen.
Ulterior, la 10.08.2021, inculpatul s-a prezentat la organele de poliţie din cadrul secţiei 7 Poliţie, unde anterior a fost înregistrată sesizarea persoanei vătămate, şi a declarat faptul că a găsit un telefon mobil în zona Herăstrău din Bucureşti, acelaşi telefon reclamat ca fiind pierdut de persoana vătămată, însă în stare de nefuncţionare, prezentând urme de distrugere.
Această conduită susţinută de inculpat nu este confirmată de probele de la dosar, aplicaţia anterior precizată neindicând niciun moment prezenţa telefonului în zona indicată de inculpat.
Astfel, în raport cu circumstanţele situaţiei de fapt, Înalta Curte apreciază că este exclusă orice coincidenţă, acţiunea inculpatului de predare a telefonului având loc doar după ce toate indiciile au conturat prezenţa telefonului şi deţinerea acestuia de către inculpat şi numai după ce acesta a fost încunoştinţat de către partea civilă cu privire la sesizarea organelor de poliţie, şi numai după ce acestea din urmă l-au notificat cu privire la consecinţele depăşirii termenului de 10 zile prevăzut de art. 243 C. pen.
Prin urmare, existenţa faptei ilicite este demonstrată dincolo de orice dubiu rezonabil, probele administrate fiind elocvente sub acest aspect, reţinând că inculpatul a deţinut în stare funcţională telefonul părţii civile după momentul pierderii acestuia
De asemenea, este demonstrat inclusiv prejudiciul produs prin fapta inculpatului de a-şi însuşi telefonul părţii civile şi de a dispune de acesta ca fiind al său, prin distrugere, precum şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi paguba produsă. Astfel, prin fapta săvârşită de inculpat s-a produs distrugerea telefonului aparţinând părţii civile, prejudiciul fiind din acest punct de vedere unul cert, partea civilă fiind în imposibilitate de a folosi telefonul în starea în care acesta a fost predat de către inculpat.
În ceea ce priveşte vinovăţia cu care a acţionat inculpatul, Înalta Curte constată că aceasta a fost una directă, inculpatul prevăzând şi urmărind că prin fapta sa se produce prejudicierea părţii civile, respectiv aducerea telefonului în stare de neîntrebuinţare, acţiunea sa fiind calificată tocmai prin scopul de a scăpa de răspunderea penală.
Cu privire la legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul cauzat, Înalta Curte are în vedere tocmai această raţiune pentru care inculpatul a acţionat.
Astfel, existând temerea de a fi tras la răspundere penală pentru infracţiunea de însuşire a bunului găsit prevăzută de art. 243 alin. (1) C. pen., în condiţiile în care fusese atenţionat de către partea civilă şi notificat de către poliţie cu privire la termenul în care are posibilitatea de a preda telefonul intrat în posesia sa în mod nelegal, inculpatul, dorind să scape de eventuale consecinţe juridice a dispus de acel telefon prin distrugere tocmai pentru a da o aparenţă de legalitate acţiunilor sale.
Însă, contrar celor intenţionate, prin această modalitate de acţiune inculpatul nu numai că nu a salvat aparenţele conduitei afişate, ci, din contră, a întărit convingerea acţiunii sale ilicite.
Referitor la cuantumul prejudiciului cauzat, Înalta Curte constată că prima instanţă în mod corect l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 4534,35 RON, reprezentând contravaloarea telefonului mobil E., distrus prin acţiunea ilicită, având în vedere înscrisul doveditor privind achiziţionarea telefonului, respectiv factura având seria x nr. x/24.06.2019 eliberată pe numele G., bunul achiziţionat înlocuind telefonul iniţial.
De asemenea, instanţa de apel constată că telefonul în cauză se afla în detenţia şi folosinţa legală a părţii civile, acesta fiind primit cadou de la prieteni, astfel cum rezultă din declaraţiile părţii civile şi ale martorei D..
În consecinţă, urmare a analizării cerinţelor impuse de legea civilă, Înalta Curte constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, impunându-se obligarea inculpatului la repararea daunelor materiale cauzate părţii civile B..
Criticile formulate de inculpat prin motivele de apel sunt nefondate.
Punctual, este neîntemeiată critica vizând faptul că stabilirea daunelor materiale nu s-a realizat în baza unui înscris autentic, ci în baza unei facturi în fotocopie eliberată pe numele unei alte persoane decât partea civilă, fără a fi însoţită de o chitanţă sau de un extras de cont care să ateste plata efectivă.
Prealabil, Înalta Curte reţine că dreptul de proprietate asupra telefonului mobil, ce formează obiectul prezentei cauze, nu a fost dobândit de către partea civilă prin achiziţie directă.
După cum rezultă din declaraţiile părţii civile coroborate cu cele ale martorei D., necontrazise de alte probe aflate la dosarul cauzei, telefonul a cărui contravaloare se solicită îi aparţinea, dreptul de proprietate fiind dobândit de către partea civilă urmare a unei donaţii de la prieteni cu ocazia zilei sale de naştere.
Prin urmare, dovada achiziţiei telefonului, inclusiv a dreptului de proprietate, nu se putea realiza prin prezentarea unei facturi/chitanţe/bon emise/emis pe numele părţii civile.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că factura seria x nr. x/24.06.2019 eliberată pe numele unei alte persoane, respectiv pe numele numitului G., nu prezintă relevanţă din punct de vedere al dreptului de proprietate, aceasta fiind avută în vedere exclusiv din perspectiva stabilirii cuantumului prejudiciului produs în cauză, respectiv contravaloarea telefonului distrus ca urmare a faptei ilicite.
Astfel, factura respectivă, deşi în copie şi pe numele altei persoane, probează valoarea, din perspectiva costului de achiziţie, a unui telefon similar, cu aceleaşi caracteristici, ca cel al părţii civile, la momentul anului 2019, când se arată că telefonul a ajuns în posesia părţii civile.
Prin urmare, nu prezintă relevanţă titularul înscris în factura contestată de inculpat, ci dacă aceasta vizează un produs achiziţionat în aceeaşi perioadă de referinţă (anul 2019) şi similar (cu aceleaşi specificaţii tehnice) celui ce formează obiectul cauzei.
Cum telefonul a cărui contravaloare este unul similar cu cel înscris în factura precizată supra, atât din perspectiva caracteristicilor tehnice, cât şi din perspectiva perioadei de achiziţionare, Înalta Curte reţine că nu se poate susţine că înscrisul respectiv, adică factura seria x nr. x/24.06.2019, nu are legătură cu obiectul cauzei.
Cât priveşte faptul că aceasta nu figurează în opisul dosarului de urmărire penală, critica este nefondată.
Pe de o parte, contrar celor susţinute de inculpat, factura în cauză apare menţionată în opisul dosarului de urmărire penală nr. 574/P/2021, respectiv vol. II, respectiv la pct. 6, filele x (numerotare colţ dreapta jos), unde sunt menţionate înscrisurile depuse de partea civilă în susţinerea plângerii formulate.
Pe de altă parte, chiar şi în condiţiile în care nu ar fi fost menţionată în opisul dosarului de urmărire penală, acest aspect nu ar prezenta relevanţă din perspectiva legalităţii şi temeiniciei probei cât timp factura respectivă se află la dosarul cauzei,
Tot cu privire la acest aspect, s-a invocat faptul că la dosarul cauzei nu există niciun element de identificare a telefonului care să concorde cu factura existentă şi să demonstreze deţinerea telefonului de către partea civilă.
Astfel cum s-a precizat anterior, deţinerea şi folosinţa telefonului de către partea civilă nu s-au realizat în baza unui act de proprietate, respectiv în baza unui contract de vânzare-cumpărare, ci în baza unui act de donaţie, acceptată de partea civilă.
Faţă de acest aspect, Înalta Curte reiterează faptul că factura respectivă nu a fost depusă în scopul atestării dreptului de proprietate, ci în dovedirea cuantumului prejudiciului cauzat prin acţiunea ilicită, respectiv a preţului de achiziţie al telefonului.
Prin urmare, din perspectiva obiectului probaţiunii, respectiv al scopului urmărit prin administrarea acestei probe, Înalta Curte apreciază că nu prezintă relevanţă lipsa unei concordanţe între datele de identificare a telefonului ce formează obiectul cauzei şi datele menţionate în factura depusă la dosar, în condiţiile în care produsul menţionat în factură are caracteristici similare cu cele ale telefonului deţinut de partea civilă, iar repararea prejudiciului poate fi realizată prin echivalent.
În plus, referitor la dovedirea prejudiciului, ar fi nerezonabilă să se pretindă părţii civile să preconstituie sau să păstreze probe în legătură cu modalitatea de dobândire sau valoarea telefonului pierdut, anticipând practic evenimentul care a condus la distrugerea telefonului deţinut de partea civilă.
Este nefondată şi critica vizând lipsa de vinovăţie în distrugerea telefonului mobil.
Deşi inculpatul contestă faptul că a dispus de telefonul părţii civile ca fiind al său, prin distrugere, probele administrate şi redate anterior relevă faptul că inculpatul se face responsabil de acţiunea ilicită care a provocat prejudiciul părţii civile, motivaţia privind acţiunea de distrugere fiind expusă anterior.
Nu se poate susţine că declaraţiile martorei D., chiar în condiţiile existenţei unei relaţii de prietenie cu partea civilă, au fost părtinitoare, făcute cu intenţia de a favoriza, cât timp acestea se coroborează cu restul probelor administrate, susţinerile sale fiind confirmate de probele tehnice administrate în cauză (analiza traficului telefonic înregistrat la data faptei, procesele-verbale de localizare a unor relee de comunicaţii, imaginile video surprinse de camerele de supraveghere instalate pe blocul de locuinţe unde domiciliază inculpatul, imaginile surprinse de planşele foto vizând localizarea telefonului părţii civile prin folosirea aplicaţiei Fiind my Phone etc.).
Referitor la imposibilitatea de a accesa respectivul telefon, în condiţiile în care accesul se realiza biometric (prin amprentă) sau în baza unui cod, Înalta Curte constată că această critică excedează obiectului cauzei, inculpatului neimputându-i-se accesul ilegal la sistemul informatic reprezentat de telefonul părţii civile.
În ceea ce priveşte faptul că nu există imagini care să demonstreze prezenţa sa în benzinăria unde se presupune că partea civilă şi-a pierdut telefonul, Înalta Curte constată că acest aspect este nerelevant, în condiţiile în care inculpatului nu i se impută în concret faptul că şi-ar fi însuşit telefonul din benzinăria unde se presupune că partea civilă l-a pierdut.
Este neîntemeiată şi critica vizând inexistenţa unei expertize tehnice care să confirme distrugerea telefonului părţii civile, în condiţiile în care acest procedeu probatoriu nu putea avea ca scop, în speţă, stabilirea faptului material al distrugerii bunului.
Astfel, Înalta Curte, pe de o parte, reaminteşte că singura care poate hotărî asupra învinuirii aduse unui inculpat, în cazul de faţă asupra răspunderii civile, este doar instanţa de judecată, acest proces realizându-se motivat, cu trimitere la toate probele administrate.
În ceea ce priveşte dispunerea unei expertize, opinia unui expert poate fi solicitată de organele judiciare, însă doar în condiţiile art. 172 alin. (1) C. proc. pen., când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte sau împrejurări este necesară opinia de specialitate a unui expert. Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. 396-397 coroborate cu art. 26 alin. (3) şi art. 172 C. proc. pen., expertul nu este chemat să stabilească vinovăţia unei persoane, ci să lămurească din perspectiva obiectivelor propuse, faptele şi împrejurările supuse evaluării, hotărârea privind faptele deduse judecăţii aparţinând instanţei de judecată care nu este ţinută în luarea hotărârii de opinia expertului.
Pe de altă parte, în cauză, aspectele privind mecanismul şi împrejurările în care s-a produs distrugerea telefonului sunt nerelevante, importanţă prezentând doar chestiunea dacă inculpatul se face răspunzător de acţiunea prin care s-a cauzat prejudiciul în dauna părţii civile, respectiv dacă sunt îndeplinite sau nu condiţiile privind răspunderea civilă delictuală.
Or, astfel cum anterior s-a arătat, probele administrate sunt suficiente şi fac dovada responsabilităţii inculpatului în ceea ce priveşte distrugerea telefonului părţii civile.
Referitor la faptul că modelul de telefon ce formează obiectul cauzei prezintă probleme tehnice de fabricaţie, fapt ce conduce la o valoare scăzută a acestuia, instanţa de apel apreciază că aceste alegaţii sunt păreri subiective fără suport probator, înscrisurile depuse de inculpat nefăcând dovada unei astfel de supoziţii.
Chiar şi în condiţiile existenţei unor astfel de eventuale defecţiuni, la dosarul cauzei nu există nicio probă care să ateste erori de funcţionare sau vicii ascunse prezentate de telefonul părţii civile anterior momentului comiterii acţiunii ilicite.
Referitor la vechimea telefonului şi gradul acestuia de uzură, Înalta Curte are în vedere că inculpatul nu a făcut dovada faptului că, anterior, telefonul părţii civile prezenta un grad de uzură extrem care să-i reducă considerabil valoarea.
Ofertele privind vânzarea unor modele identice de telefoane cu cel anterior deţinut de partea civilă, depuse de inculpat la dosarul cauzei, nu pot fi avute în vedere la soluţionarea acesteia având în vedere că prejudiciul se impune a fi stabilit raportat la perioada comiterii faptei ilicite, respectiv august 2021. Or, ofertele solicitate a fi avute în vedere vizează o perioadă cu mult ulterioară, respectiv iunie 2025.
Astfel, potrivit art. 1386 alin. (2) din C. civ., la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului.
Prin urmare, contravaloarea telefonului ce formează obiectul cauzei este necesar a fi stabilită la momentul acţiunii ilicite, respectiv august 2021. Or, raportat la aceste considerente, respectiv la perioada când a fost săvârşită fapta care impune atragerea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că telefonul părţii civile, E., era unul de ultimă generaţie, motiv pentru care repararea prin echivalent trebuie să aibă în vedere această evaluare, astfel încât să asigure o veritabilă dezdăunare, iar nu una iluzorie afectată de trecerea timpului.
Şi în fine, nu prezintă relevanţă faptul că inculpatul nu a identificat jurisprudenţă cu privire la fapta producătoare de prejudiciu şi modul de operare imputat.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată este legală şi temeinică, impunându-se respingerea apelului, ca nefondat, potrivit art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat apelantul-inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 46/F din data de 19 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2024.
Obligă apelantul-inculpat la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 septembrie 2025.