Şedinţa publică din data de 11 septembrie 2025
Prin plângerea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - judecătorul de cameră preliminară, sub nr. x/2023, petenţii A. S.A., B. şi Compania S.A., C., D. şi E., au solicitat desfiinţarea ordonanţei de clasare nr. 125/P/16 august 2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică şi a ordonanţei nr. 300/II/2/2023 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi schimbarea temeiurilor clasării dispuse prin cele două ordonanţe, în sensul de a se reţine ca unic temei al clasării pentru toate faptele cercetate, intervenirea prescripţiei răspunderii penale, potrivit art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. cu privire la intimaţii F. şi G..
În esenţă, petenţii au arătat că prin ordonanţa împotriva căreia au formulat plângere procurorul a dispus soluţii de clasare pentru infracţiunile cercetate întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen..- fapta nu există şi art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.. - fapta nu este prevăzută de legea penală, fără a efectua o analiză concretă a probatoriului şi fără a expune un raţionament logico-juridic apt să fundamenteze o atare soluţie, soluţia de clasare nefiind întemeiată pe o verificare a bazei factuale cu care petenţii au învestit organele de urmărire penală.
În al doilea rând, au arătat că deşi procurorul a făcut o evaluare a prescripţiei răspunderii penale, constatând că s-au împlinit termenele de prescripţie pentru toate infracţiunile ce fac obiectul cauzei, iar pe de altă parte nu a efectuat niciun fel de acte de cercetare penală, şi nici nu a analizat probele de la dosar, administrate de către alte organe de urmărire penală, în mod greşit a înţeles să dea prevalenţă unui caz de clasare care lipseşte acţiunea penală de temei, respectiv, cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
În al treilea rând, au arătat că soluţia de clasare întemeiată pe art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu în legătură cu care au formulat plângere împotriva intimatei F., în legătură cu soluţionarea dosarului penal nr. x/2012, în care a pronunţat decizia penală nr. 888/A/08.08.2014, este lipsită de fundament, soluţia procurorului fiind întemeiată exclusiv pe împrejurarea că pentru această faptă s-a stabilit în procedura disciplinară că reprezintă o abatere disciplinară, fapta nefiind astfel, prevăzută de legea penală. Petenţii au arătat că nu există nicio dispoziţie legală care să excludă răspunderea disciplinară şi penală pentru aceeaşi faptă, iar argumentele reţinute nu pot justifica prevalenţa temeiului de clasare reţinut asupra aceluia întemeiat pe prescripţia răspunderii penale.
Examinând plângerile formulate, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
În prezenta cauză, au existat mai multe plângeri penale formulate de petenţii A. S.A., B. şi Compania S.A., C., D. şi E., precum şi sesizări din oficiu ale organelor de urmărire penală, toate în legătură cu modul de instrumentare şi soluţionare a cauzei ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 în care s-a pronunţat decizia penală nr. 888/A/08.08.2014.
Astfel:
1. Prin procesul-verbal din data de 04.01.2017, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, s-a sesizat din oficiu în legătură cu infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 C. pen., având în vedere că din discuţiile apărute în spaţiul public la care a participat fostul preşedinte al României, domnul H., înregistrate ambiental şi date publicităţii de către numitul I., a rezultat că intimata F. ar fi pronunţat decizia de condamnare în dosarul cunoscut sub denumirea de J., cu încălcarea dispoziţiilor legale, în contextul în care soluţia era cunoscută cu multă vreme înainte de finalizarea procesului.
2. La data de 07.09.2019 petenta A. S.A. a formulat plângere împotriva intimatei F., pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., cu argumentul că prin decizia penală nr. 888/08.08.2014 pe care a pronunţat-o ca judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, a dispus în mod abuziv confiscarea altor bunuri care erau în proprietatea legitimă a altor persoane decât cele menţionate în hotărârea de condamnare. S-a mai arătat că anterior datei la care pronunţat decizia în cauză, a solicitat şi a obţinut de la DNA informaţii referitoare la conturile şi numerele de cadastru ale imobilelor indisponibilizate, în baza cărora a instituit măsurile asiguratorii în cauză.
3. La data de 10.05.2018 la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică s-a înregistrat plângerea formulată de petenta B. împotriva fostului preşedinte al României H., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de instigare la abuz în serviciu, prevăzută de art. 47 rap. la art. 297 alin. (1) şi (2) C. pen., represiune nedreaptă, prevăzută de art. 283 C. pen., omisiunea sesizării organelor judiciare, prev. de art. 267 C. pen. şi favorizarea făptuitorului, prevăzută la art. 269 C. pen. S-a arătat că fostul preşedinte al României, H., ar fi intervenit pe lângă intimata F., pentru ca aceasta să pronunţe decizia penală nr. 888/A/08.08.2014 deşi avea cunoştinţă că persoanele care au fost condamnate sunt nevinovate. De asemenea, fostul preşedinte H., precum şi alţi funcţionari înalţi ai statului român, deşi au luat la cunoştinţă despre săvârşirea unor infracţiuni referitoare la modalitatea de instrumentare a dosarului J., aceştia nu au sesizat de îndată organele de urmărire penală, omisiune prin care au favorizat magistraţii făptuitori.
S-a solicitat, de asemenea, efectuarea urmăririi penale cu privire la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) şi (2) C. pen. şi represiune nedreaptă prevăzută de art. 283 C. pen., de către persoanele care au instrumentat în mod nemijlocit dosarul penal anterior menţionat, cu încălcarea normelor procesual penale, petenta arătând că a fost vătămată în drepturile sale procesuale, suferind un grav prejudiciu material şi de imagine ca urmare a abuzurilor comise împotriva sa prin modul în care a fost soluţionat dosarul penal nr. x/2012 al Curţii de Apel Bucureşti şi prin decizia nr. 888/A/08.08.2014 pronunţată în cauză.
4. La data de 16.04.2019, s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, plângerea formulată de petentul D. împotriva fostului procuror G., de asemenea, împotriva numitei K. - specialist în cadrul DNA şi a numitului L., expert în cadrul Biroului de Expertize Contabile de pe lângă Tribunalul Bucureşti, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., constituirea unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen. şi cercetare abuzivă, prevăzută de art. 280 alin. (1) C. pen., în forma autoratului şi a complicităţii, constând în aceea că magistratul procuror, începând cu luna mai - iunie 2007, a iniţiat un grup infracţional organizat în scopul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu şi cercetare abuzivă, la care au aderat ceilalţi făptuitori, în vederea întocmirii rapoartelor de constatare/expertiză, fără respectarea procedurilor legale şi a inserării în cuprinsul acestora a unor date necorespunzătoare adevărului, raportul de expertiză fiind întocmit în mai 2008 iar raportul de constatare, în septembrie 2008.
5. La data de 29.05.2020 a fost înregistrată la nivelul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, înaintată ulterior la secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, plângerea formulată de petentul C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. şi constituirea unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 C. pen., împotriva intimatei F., în legătură cu modul de soluţionare a dosarului penal nr. x/2012, în perioada 01.07-08.08.2014, respectiv, în legătură cu soluţionarea contestaţiei vizând lămurirea dispozitivului, soluţionată prin decizia nr. 85/25.01.2016.
Din cuprinsul sesizării rezultă că intimata F., în calitate de judecător, şi-ar fi exercitat atribuţiile de serviciu cu rea credinţă cu ocazia efectuării cercetării judecătoreşti, dispunând o serie de măsuri cu încălcarea dispoziţiilor procesual penale aplicabile în materie şi a ignorat obligaţia legală de a se abţine întrucât se afla într-o vădită stare de incompatibilitate generată de faptul că, în paralel cu judecarea dosarului nr. x/2012, în perioada 21.07.2014- 02.08.2014, a prestat servicii extrajudiciare în favoarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - parte civilă în cauză, în urma cărora a obţinut foloase pentru sine (sejur de 12 zile la Poiana Braşov şi suma de 10.000 RON). De asemenea, a arătat că în continuarea rezoluţiei infracţionale, intimata F., prin decizia nr. 85/25.01.2016, având ca obiect contestaţie la executare formulată de ANAF în vederea lămuririi dispozitivului deciziei penale nr. 888/08.08.2014 a inserat în cuprinsul hotărârii o serie de considerente ce nu reflectă rezultatul deliberării, nereprezentând temeiuri ce au stat la baza soluţiei adoptate de ambii membrii ai completului şi contrazicând, chiar parţial, soluţia pronunţată în cauză, împrejurare ce l-a determinat pe celălalt membru al completului să facă opinie divergentă la motivarea deciziei nr. 85/2016.
6. La data de 28.02.2019 s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, plângerea penală formulată de petentul E. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de represiune nedreaptă, prevăzute de art. 283 alin. (2) C. pen. de către magistraţii F. şi M., constând în aceea că prin decizia penală nr. 888/A/08.08.2014 l-au condamnat definitiv la pedeapsa de 6 ani închisoare, deşi cunoşteau că este nevinovat. În acelaşi timp, s-au antepronunţat prin modul de dispunere a măsurilor asiguratorii, extinderea măsurilor asiguratorii în ceea ce-l priveşte prefigurând o soluţie de condamnare. Anterior condamnării, preşedintele completului de judecată a transmis la ANAF - DGRFB adresa cu numărul 8554/04.07.2014 prin care a solicitat organului fiscal să colaboreze cu DNA - Structura Centrală şi Oficiul Naţional de Prevenire a Criminalităţii şi Cooperare pentru Recuperarea Creanţelor Provenite din Infracţiuni din cadrul Ministerului Justiţiei pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor asiguratorii dispuse la acel termen de judecată. Totodată, petentul a arătat că în adresa mai sus menţionată magistraţii au făcut referiri exprese cu privire la bunurile pe care le deţinea petentul, personal, precum şi cu privire la bunurile pe care le deţinea N., personal.
7. La data de 27.02.2020 petentul O. a solicitat extinderea urmăririi penale faţă de magistraţii procurori G. şi P., din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu împotriva intereselor persoanelor cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 309 C. pen. şi instigare la abuz în serviciu, constând în aceea că prin adresa emisă şi semnată de cei doi magistraţi, nr. 84/P/2007, aceştia au solicitat în mod abuziv şi nelegal, prin invocarea în mod fals a unui text de lege abrogate la momentul vânzării pachetului de acţiuni către A.D.S., respectiv art. 6 din Legea 268/2001, unei entităţi despre care cunoşteau că nu putea să aibă în cauza privind privatizarea J., calitatea de parte civilă, instigând astfel reprezentanţii MADR să comită un abuz în serviciu prin acceptarea solicitării imperative a DNA de a se constitui parte civilă în cauză.
Prin ordonanţa nr. 125/P/16 august 2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, s-a dispus clasarea cauzei, astfel:
- Pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., cu privire la care s-a sesizat din oficiu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, la data de 04.01.2017, pe baza înregistrării apărute la Q. la data de 03.01.2017, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., respectiv fapta nu există. Argumentul invocat de către procuror a fost acela că hotărârea judecătorească despre care se pretinde că ar fi fost adoptată cu încălcarea legii, este definitivă, se bucură de autoritate de lucru judecat şi nu poate fi cenzurată în baza unor sesizări penale;
- Pentru infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., cu privire la care a formulat plângere petenta A. S.A., cu privire la confiscarea abuzivă a bunurilor proprietatea altor persoane decât cele trimise în judecată, clasarea în baza art. 16 lit. a) C. proc. pen.., respectiv fapta nu există. S-a argumentat soluţia de clasare cu privire la faptul că dispoziţia de confiscare a fost cenzurată în calea de atac prevăzută de lege iar plângerea penală formulată nu se poate substitui unei căi de atac care să permită analizarea dispoziţiei instanţei cu privire la măsura confiscării.
- Pentru infracţiunile de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen., represiune nedreaptă, prevăzută de art. 283 C. pen. şi omisiunea sesizării organelor judiciare, prev. de art. 267 C. pen., cu privire la care au formulat plângere petentele B., clasarea în temeiul art. 16 lit. a) C. pen., respectiv fapta nu există. S-a argumentat soluţia de clasare prin aceea că prin plângerea formulată au fost criticate hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare care beneficiază de autoritate de lucru judecat şi care sunt prezumate a fi legale şi temeinice.
- Pentru infracţiunile de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen., constituirea unui grup infracţional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) C. pen. şi cercetare abuzivă, prev. de art. 280 alin. (1) C. pen., pentru care a formulat plângere petentul D., împotriva procurorului G., a numitei K., specialist în cadrul DNA şi a numitului L., expert judiciar, clasarea în temeiul art. 16 lit. a) C. proc. pen.., respectiv, fapta nu există. S-a argumentat soluţia de clasare prin aceea că prin plângerea penală au fost criticate acte de urmărire penală şi probe administrate în cursul urmăririi penale iar aceste critici puteau fi invocate numai în faţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.
- Pentru infracţiunile de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. (două infracţiuni) pentru care a formulat plângere petentul C., clasarea în temeiul art. 16 lit. a) C. proc. pen.., respectiv, fapta nu există (în legătură cu modul de soluţionare de către intimata F. a dosarului penal nr. x/2012 în perioada 01.07.- 08.08.2014 şi respectiv, a contestaţiei vizând lămurirea dispozitivului, prin decizia nr. 85/25.01.2016) şi în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen.. respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală (în legătură cu încălcarea de către intimata F. a dispoziţiilor procesuale, prin ignorarea obligaţiei de a abţine, întrucât se afla într-o stare de vădită incompatibilitate, având în vedere că în perioada judecării dosarului în care petentul a fost parte, intimata a prestat servicii extrajudiciare în favoarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, parte civilă în cauză, în urma cărora a obţinut foloase pentru sine); totodată, clasarea în temeiul art. 16 lit. a) C. proc. pen.., respectiv, fapta nu există, pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) C. pen.
Cât priveşte prima infracţiune de abuz în serviciu reclamată de petent a fi fost comisă de intimată cu prilejul judecării cauzei şi a contestaţiei vizând lămurirea dispozitivului, s-a argumentat de către procuror că pe calea plângerii au fost criticate dispoziţiile unei hotărâri judecătoreşti definitive care reflectă rezultatul deliberării iar în ceea ce priveşte cea de-a doua infracţiune de abuz în serviciu procurorul a reţinut că starea de incompatibilitate în care s-ar fi aflat intimata la momentul judecării cauzei a fost analizată de către autorităţile competente, stabilindu-se că judecarea cauzei cu încălcarea obligaţiei de a se abţine reprezintă abatere disciplinară, prin urmare fapta nu este prevăzută de legea penală.
Cât priveşte infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 367 C. pen., s-a reţinut de către procuror că fapta nu există întrucât nu s-a menţionat în plângere care sunt persoanele care ar fi fost membrii grupării infracţionale, ce roluri au avut, care este durata de existenţă a grupului, scopul acestuia, lipsind orice fel de date cu privire la existenţa faptei.
-Pentru infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., pentru care a formulat plângere petentul E., clasarea cauzei în temeiul art. 16 lit. a) C. proc. pen.., respectiv, fapta nu există, cu aceleaşi argumente expuse anterior, şi anume că plângerea penală a petentului nu este o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti definitive.
-Pentru infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave prev. de art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 309 C. pen. şi instigare la represiune nedreaptă prev. de art. 283 alin. (2) C. pen., pentru care a formulat plângere petentul O. (cu referire la fapte pretins săvârşite de G. şi P.), clasarea cauzei în temeiul art. 16 lit. a) C. pen., respectiv, fapta nu există.
Prin ordonanţa nr. 300/II/2/20 octombrie 2023 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost respinse ca nefondate plângerile formulate de petenţii A. S.A., B. şi Compania S.A. şi petenţii D., C. şi E. împotriva ordonanţei de clasare nr. 125/P/2022 din 16 august 2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, ca nefondată.
În esenţă, procurorul şef secţie care a realizat controlul prevăzut de art. 339 C. proc. pen.. asupra soluţiei de clasare a reţinut că pentru toate faptele sesizate s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 297/26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale a României prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 155 C. pen. referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale şi prin Decizia nr. 67/25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
A reţinut că petenţii au reclamat prin plângerile formulate săvârşirea unor infracţiuni de serviciu şi contra înfăptuirii justiţiei în cursul urmăririi penale în dosarul nr. x/2007 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al judecării cauzei ce a format obiectul dosarului nr. x/2012 Însă, în realitate, a apreciat că petenţii au făcut o recenzie asupra proceselor penale în care au fost implicaţi, iar aspectele invocate constituie, în esenţă, apărări specifice fazelor procesului penal pe fond. A reţinut că din actele dosarului rezultă că există probele necesare care justifică soluţia de clasare adoptată de procuror, că în cauză nu a fost efectuată o anchetă sumară şi că nu se impune infirmarea soluţiei de clasare în vederea completării probatoriului.
Examinând plângerile formulate de petenţi împotriva soluţiilor de clasare, în acord cu dispoziţiile art. 340 şi următoarele C. proc. pen.., Înalta Curte reţine următoarele:
Petenţii din prezenta cauză au sesizat organele de urmărire penală pentru a efectua cercetări cu privire la săvârşirea unor infracţiuni contra justiţiei şi a unor infracţiuni de serviciu de către magistraţii care au fost implicaţi în procedurile judiciare desfăşurate în faza de urmărire penală şi în faza apelului, în legătură cu soluţionarea cauzei ce a constituit obiectul dosarului penal nr. x/2007 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al dosarului nr. x/2012 ce s-a aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti în stadiul procesual apel. În acelaşi timp, au solicitat efectuare de cercetări şi faţă de fostul preşedinte al României, domnul H., pe care l-au considerat ca fiind implicat în abuzurile comise de magistraţi împotriva acestora, precum şi faţă de specialistul DNA şi expertul judiciar care au întocmit în cauză raportul de constatare şi respectiv, raportul de expertiză.
Faţă de toate infracţiunile cercetate ca urmare a plângerii petenţilor s-au dispus soluţii de clasare, apreciindu-se că faptele nu există sau nu sunt prevăzute de legea penală, cu excepţia faptelor reclamate de intimata F. şi cercetate în aceeaşi cauză, ca urmare a reunirii (care nu fac însă obiectul cauzei de faţă) pentru care s-a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale.
Cu titlu prealabil, judecătorul de cameră preliminară notează faptul că deşi petenţii au reclamat prin plângerile penale adresate organelor de urmărire penală săvârşirea mai multor infracţiuni de serviciu şi împotriva înfăptuirii justiţiei, prin plângerea formulată în faţa judecătorului de cameră preliminară (cu argumentele dezvoltate în notele de concluzii) au criticat numai soluţiile de clasare dispuse în raport de faptele imputate foştilor magistraţi F. şi G.. Prin urmare, numai cu privire la soluţiile de clasare referitoare la faptele imputate acestora de către petenţi se va rezuma analiza efectuată în prezenta cauză.
Tot cu titlu prealabil judecătorul de cameră preliminară reţine că soluţiile de clasare ale procurorului, cu privire la faptele ce fac obiectul cauzei de faţă au fost emise în faza urmăririi penale in rem, deci după prealabila începere a urmăririi penale şi administrarea unor probe în dosarele constituite succesiv şi ulterior reunite în cursul urmăririi penale sub nr. x/2022. În acest context, se remarcă faptul că deşi stadiul urmăririi penale ar fi permis procurorului să efectueze o analiză a bazei factuale cu care a fost învestit, în fapt analiza s-a limitat la a constata împrejurarea că petenţii ar fi criticat pe calea plângerilor formulate o hotărâre judecătorească definitivă şi care se bucură de autoritate de lucru judecat, iar din acest punct de vedere orice demers de urmărire penală a unor fapte pretins săvârşite în exercitarea funcţiilor judiciare ar fi inacceptabil, potrivit legii.
Judecătorul de cameră preliminară constată că premisa soluţiei de clasare este una profund greşită, întrucât autoritatea de lucru judecat şi opozabilitatea faţă de stat şi societate a hotărârilor definitive nu este echivalentul sustragerii magistraţilor care le pronunţă de la vreo formă de răspundere, de orice fel, inclusiv penală, atunci când săvârşesc fapte ilicite în exercitarea atribuţiilor judiciare. Altfel spus, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive nu implică faptul că judecătorul este independent şi faţă de lege.
Independenţa judecătorului consacrată la nivel constituţional (art. 123 din Constituţie prevede că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii), în legea de organizare judiciară (art. 2 din Statutul judecătorilor şi procurorilor prevăzând că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii şi soluţionează cauzele în baza legii, cu respectarea drepturilor procesuale ale părţilor) şi prevăzută în numeroase documente europene şi internaţionale, nu este un privilegiu al acestuia, ci este garanţia respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens Consiliul Europei, dorind să promoveze independenţa judecătorilor care este un element inerent al statului de drept şi indispensabil pentru funcţionarea sistemului judiciar, în Recomandarea 2010/12 privind judecătorii: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile, a subliniat că "independenţa justiţiei asigură oricărei persoane dreptul la un proces echitabil şi, prin urmare, nu este un privilegiu pentru judecători, ci o garanţie a respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, permiţând fiecărei persoane să aibă încredere în sistemul de justiţie".
Scopul pentru care le este încredinţată puterea judecătorilor este să le permită să administreze justiţia prin aplicarea legii, asigurându-se că orice persoană se bucură de drepturile şi/sau bunurile care îi aparţin în mod legal şi de care a fost sau poate fi lipsită în mod incorect. Acest scop este exprimat în art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului care, vorbind din punctul de vedere al beneficiarilor actului de justiţie, stabileşte că "oricine are dreptul la o audiere corectă şi publică într-o perioadă rezonabilă de timp din partea unui tribunal imparţial şi independent stabilit prin lege" (Avizul nr. 3 al Consiliului Consultativ al judecătorilor europeni).
Cu referire la răspunderea penală a judecătorilor, în Avizul mai sus menţionat (pct. 52) se arată că judecătorii care în exerciţiul funcţiunii comit fapte care ar fi considerate infracţiuni în orice circumstanţe nu pot solicita imunitate faţă de procesul penal normal.
În acelaşi sens a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cea mai recentă cauză împotriva României (Bădescu şi alţii împotriva României, Hotărârea din 15 aprilie 2025), constatând că fapta imputată reclamantelor nu constă în pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, ci în faptul că acestea au adoptat o anumită conduită anterioară redactării acestei hotărâri şi au construit apoi, cu bună ştiinţă, un raţionament juridic contrar legii în vederea pronunţării unei soluţii preconcepute, cauzând astfel un prejudiciu. Astfel, autorităţile naţionale au considerat că reclamantele au modificat faptele pentru a face posibilă aplicarea principiului ne bis in idem într-o cauză dedusă judecăţii lor. În această privinţă, Curtea a reţinut că ancheta penală nu are ca obiect examinarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti pronunţate într-un proces, acest rol aparţinând în mod exclusiv organelor de control competente prevăzute de lege, ci identificarea, dincolo de hotărârea judecătorească, a unui comportament care contravine îndatoririlor de serviciu şi corespunde elementului material al infracţiunii, un astfel de comportament putând uneori să influenţeze soluţia care urmează să fie adoptată.
În raport de aceste considerente teoretice şi jurisprudenţiale, Înalta Curte reţine că în mod greşit procurorul a apreciat că este exclusă de plano posibilitatea săvârşirii unor fapte de natură penală în exerciţiul atribuţiilor judiciare, cu argumentul că, fiind pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă, aceasta exprimă adevărul şi nu poate fi cenzurată.
În continuare, tot cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, deşi în ordonanţele emise în cauză, ce conţin soluţia de clasare, se invocă deopotrivă, atât inexistenţa faptelor, cât şi împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, într-o corectă aplicare a normelor de procedură, cauzele din categoriile a)-d), respectiv e)-j), ale art. 16 C. proc. pen.., care împiedică exercitarea acţiunii penale, nu pot interveni simultan. Astfel, când într-o cauză aflată pe rolul parchetului, intervine prescripţia răspunderii penale, soluţia de clasare trebuie de îndată dispusă pe acest temei, atâta vreme cât probele nu au conturat o altă soluţie pe fond. Intervenind unul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 lit. e)-j) C. proc. pen.., procesul, nelămurit încă pe fond, trebuie să înceteze.
Or, în cauză, s-a dispus o soluţie pe fondul acesteia, fără argumente ce ţin de analiza faptelor imputate, a motivelor concrete invocate de petenţi, soluţionarea fondului acestei cauze bazându-se axiomatic pe un singur argument, anume acela că pe calea plângerilor penale nu se pot aduce critici unei hotărâri definitive. În acelaşi timp, soluţia de clasare este argumentată şi pe intervenirea prescripţiei penale, deşi în dispozitivul ordonanţei de clasare nu se regăseşte şi temeiul aferent acestui caz de împiedicare a exercitării acţiunii penale.
În continuare, procedând la examinarea plângerilor formulate de petenţi împotriva soluţiei de clasare se constată că faptele ce au fost deduse cercetării pe calea plângerilor penale formulate la parchet, au fost în esenţă, următoarele:
Petenta A. S.A. s-a plâns de faptul că prin decizia penală nr. 888/08.08.2014, i-au fost confiscate bunuri în mod abuziv, deşi nu a avut nicio calitate în proces, nu a făcut obiectul investigaţiilor din cauză, fiind deposedată de bunurile sale pentru care deţinea un titlu valabil, care nu a fost analizat şi nici nu a fost desfiinţat de vreo instanţă. Potrivit dispoziţiilor art. 111 C. pen. vechi, măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, or petenta nu a săvârşit vreo astfel de faptă. Potrivit art. 118 C. pen. anterior, sunt supuse confiscării speciale: e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia.
În fapt, a arătat că bunurile enumerate în dispozitivul hotărârii erau în proprietatea legitimă a altor persoane, altele decât cele menţionate în hotărârea de condamnare. Astfel, pentru terenul intravilan în suprafaţă de 29.220,03 m.p., situat în Bucureşti, strada x, nr. 1D, sector 1 şi a construcţiilor aferente cu suprafaţă de 6823 m.p., confiscarea a produs efecte patrimoniale pentru proprietar (A.) dar şi pentru alte persoane care aveau calitatea de acţionari ai proprietarului, respectiv, R., cu un capital social de 45,20%, S., cu un capital de 45,20% şi B. şi B. cu un capital social de 9,6% (la aceasta din urmă fiind acţionari R. cu un capital social de 39,125%, S., cu un capital social de 39,125%, T., cu un capital de 10%, U., cu un capital de 10% şi V., cu un capital de 1,75%).
Pentru imobilul din Bucureşti-Ploieşti, nr. 25-27, compus din teren în suprafaţă de 4184,41 m.p. şi construcţia în suprafaţă de 3140 m.p. edificată pe acesta cu suprafaţa construită la sol de 1986,25 m.p., proprietatea 100% a S.C. B. S.A., confiscarea a produs efecte patrimoniale pentru proprietar dar şi pentru persoane care sunt acţionari ai proprietarului, niciunul dintre aceştia neavând calitate în procesul penal. Acţionari au fost: R., cu un capital de 45,20%, S., cu un capital de 45,20%, B. şi B. cu un capital social de 9,6%, ai cărora acţionari sunt R., cu un capital social de 39,125%, S., cu un capital social de 39,125%, T., cu un capital social de 10%, U., cu un capital social de 10% şi V., cu un capital social de 1,75%.
Prin contractul de donaţie nr. x/06.06.2006 domnul N. a donat către fiicele sale: nivelul de participaţie de 92,40955 cumpărat post privatizare pe care îl deţinea la fosta J. - ulterior S.C. A. S.A., fiicei sale R. şi nivelul de participaţie de 2.984,354,6 RON, contravaloarea a 9.947.862 acţiuni deţinute la A. S.A., fiicei sale S..
Petenta a arătat că potrivit deciziei pronunţate în cauză, confiscarea s-a făcut ca urmare a constatării existenţei infracţiunii de spălare de bani, fără a se avea în vedere desfiinţarea contractelor de vânzare de acţiuni, anterioare (privatizarea efectivă). În opinia petentei, confiscarea acestor sume este un abuz, mai ales că actul de donaţie nu a fost anulat, atât acesta cât şi actul de vânzare de acţiuni nr. 31/2003 dintre ADS şi B. S.A. continuând să-şi producă efectele.
Petenta a mai învederat şi faptul că prin decizia pronunţată în apel au fost încălcate dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen.., în vigoare la acel moment, întrucât, în caz de încetare a procesului penal, în baza art. 16 lit. f) C. proc. pen.. instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă.
În fine, petenta a arătat că un alt abuz comis la pronunţarea deciziei penale anterior menţionate, constă în aceea că nu se mai putea dispune confiscarea atâta vreme cât cei condamnaţi au fost obligaţi la despăgubiri către partea civilă Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. Contrar dispoziţiilor legale, prin decizia pronunţată s-a arătat că partea civilă nu a dorit repararea în natură a prejudiciului, şi prin urmare, s-a constatat că bunurile dobândite de inculpatul N. prin săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, nu au servit la despăgubirea părţii civile, fiind dispusă confiscarea acestora. Or, potrivit dispoziţiilor legale, repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare şi numai în cazul în care acest lucru nu este cu putinţă, atunci instanţa obligă la despăgubiri în echivalent, dar nu mai poate fi luată măsura de siguranţă a confiscării speciale.
Petentul E. s-a plâns de săvârşirea infracţiunii de represiune nedreaptă, susţinând că reaua credinţă se bazează pe două motive: 1. au fost ignorate probele referitoare la indicii de inflaţie aferenţi celor trei ani anteriori privatizării S.C. J. S.A., problematica indicilor de inflaţie având o contribuţie decisivă la condamnarea sa, atâta vreme cât s-a reţinut că în situaţia în care inflaţia cumulată a ultimilor 3 ani anteriori scoaterii la privatizare a unei societăţi comerciale este mai mare de 100%, atunci dispoziţiile supletive ale H.G. nr. 983/1998 şi H.G. nr. 403/2000 devin obligatorii şi trebuie făcute reevaluări administrative ale tuturor categoriilor de mijloace fixe ale societăţii comerciale, anterior scoaterii la privatizare; 2. Extinderea măsurilor asiguratorii de la cota de 1/2 la cota de 1/1 asupra unui imobil pe care petentul îl deţine împreună cu soţia sa, achiziţionat ca urmare a unui contract de vânzare cumpărare, situat în strada x, sector 2 Bucureşti.
Petentul a arătat că metodologia prin care se reevalua administrativ patrimoniul societăţilor comerciale la care statul era acţionar, presupunea înmulţirea valorilor contabile ale imobilizărilor corporale (terenuri, clădiri, mijloace fixe) cu diverşi coeficienţi precizaţi în respectivele hotărâri de Guvern (Hotărârile 945/1990, 26/1992, 500/1994).
În raportul de constatare întocmit de specialistul DNA, K., s-a menţionat că potrivit art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 403/2000 reevaluarea se va efectua anual în cazul în care rata inflaţiei cumulată pe ultimii 3 ani consecutivi depăşeşte 100%. S-a concluzionat că inflaţia cumulată pe perioada 1998-2001 este mai mare de 100% şi în consecinţă efectuarea reevaluării patrimoniului era obligatorie.
Petentul a arătat că, în realitate, parchetul şi, ulterior, instanţa au avut în vedere 4 şi nu 3 ani, inflaţia cumulată pe ultimii 3 ani anteriori declanşării procesului de privatizare, respectiv, 2000-2002 fiind de 88,8%, acest lucru fiind criticat de inculpaţi pe parcursul cercetării judecătoreşti şi reţinut ca atare de completul de judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Potrivit datelor publicate de Comisia Naţională de Statistică, indicii de inflaţie au crescut de la ultima reevaluare efectuată de I.C.A. în baza H.G. nr. 983/1998 după cum urmează: la 31.12.1999 faţă de 31.12.1998- creştere de 54,85%; la 31.12.2000 faţă de 31.12.1999 - creştere de 40,7%; la 31.12.2001 faţă de 31.12.2000 -creştere de 30,3%; la 31.12.2002 faţă de 31.12.2001 -creştere de 17,8%.
S-a menţionat că din adunarea cifrelor aferente oricăror trei ani nu rezultă o inflaţie mai mare de 100%, aşa cum în mod eronat s-a reţinut. S.C. I.C.A. a fost scoasă la privatizare în anul 2003, faţă de care ultimii 3 ani consecutivi de referinţă sunt 2002, 2001 şi 2000, iar pentru aceşti ani, indicii de inflaţie publicaţi de INS sunt: indice inflaţie 2000/1999 - 40,7%, indice inflaţie 2001/2000 - 30,3%, indice inflaţie 2002/2001- 17,8%, astfel că suma acestor indici aferentă celor 3 ani consecutive este de 88,8%, procent stabilit şi de raportul de expertiză contabilă, faţă de procentul de 115,96% cât a fost stabilit de specialistul Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Ca urmare, nefiind o rată a inflaţiei cumulată pe ultimii 3 ani care să depăşească 100%, nu era obligatorie reevaluarea imobilizărilor corporale potrivit H.G. nr. 403/2000.
Aşa cum se observă din motivarea deciziei, judecătorul a copiat pasajele din rechizitoriul întocmit de D.N.A., care se refereau la calculul inflaţiei şi din care a rezultat în mod fals că inflaţia a depăşit 100%.
Petentul a arătat că acest aspect fusese deja clarificat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 870/2005 pronunţată în dosarul nr. x/2004, în care s-a reţinut că în perioada 2000-2002 rata inflaţiei a fost de 88,1% şi în consecinţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile H.G. nr. 403/2000.
Astfel, D.N.A. a indus ideea că, întrucât inflaţia cumulată a ultimilor 3 ani anteriori scoaterii la privatizare a S.C. I.C.A. a fost mai mare de 100%, trebuia să se facă reevaluarea clădirilor şi a terenurilor deţinute de S.C. I.C.A., în baza dispoziţiilor H.G. nr. 983/1998 şi H.G. nr. 403/2000, fapt ce ar fi dus la mărirea valorii de înregistrare a acestora în contabilitate, ceea ce ar fi făcut ca activul net contabil al anului anterior scoaterii la privatizare a societăţii să nu fie mai mic decât 1/3 din activul total şi în aceste condiţii, să nu se mai poată aplica metoda de estimare a preţului de ofertă în baza unui raport de evaluare simplificat.
Petentul a arătat că în ciuda probelor evidente de la dosar, decizia a fost pronunţată cu rea credinţă, fiind încălcate cu bună ştiinţă normele de drept material şi procesual, urmărindu-se vătămarea sa, fiind condamnat deşi rezulta că este nevinovat.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, petentul a arătat că prin încheierea de şedinţă din data de 1.07.2014 a fost extins obiectul măsurii asiguratorii asupra imobilului său de la cota de 1/2 la cota de 1/1, completul de judecată antepronunţându-se în cauză şi cerând ANAF printr-o adresă emisă în baza încheierii să colaboreze cu D.N.A.
Petentul C. a formulat plângere penală împotriva intimatei F. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. şi constituirea unui grup infracţional organizat, prev. de art. 367 C. pen. Petentul a arătat că intimata şi-a exercitat cu rea credinţă atribuţiile de serviciu cu ocazia efectuării cercetării judecătoreşti în dosarul nr. x/2012, dispunând o serie de măsuri procesuale cu încălcarea dispoziţiilor procedurale, prin care i-a fost cauzată o vătămare importantă a drepturilor şi intereselor sale legitime. Totodată, a ignorat obligaţia de a se abţine, deşi se afla într-o vădită stare de incompatibilitate, generată de faptul că în paralel cu judecarea dosarului, în perioada 21.07.2014-2.08.2014, a prestat servicii extrajudiciare în favoarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (APIA), parte civilă în cauză, urmare cărora a obţinut foloase patrimoniale pentru sine, constând într-un sejur la Poiana Braşov, precum şi suma de 10.000 RON, iar ulterior a dispus condamnarea inculpaţilor la pedepse severe precum şi confiscarea unor sume importante de bani sau bunuri imobile aflate în proprietatea acestora sau a unor terţe persoane.
Mai mult, în continuarea rezoluţiei infracţionale de a prejudicia interesele părţilor şi pentru realizarea scopului de a aduce la îndeplinire în orice mod, ordinele de confiscare instituite prin decizia nr. 888/8.08.2014, ce au ridicat dificultăţi organului de executare tocmai datorită modului nelegal în care a dispus confiscarea specială, intimata a încălcat dispoziţiile procedurale referitoare la motivarea hotărârii, inserând în conţinutul deciziei nr. 85/25.01.2016 - ce avea ca obiect o contestaţie la executare formulată de ANAF, o serie de considerente ce nu reflectau rezultatul deliberării, nereprezentând temeiuri ce au stat la baza soluţiei adoptate de ambii membri ai completului şi contrazicând chiar, parţial, soluţia pronunţată în cauză, împrejurare care l-a determinat pe celălalt membru al completului să facă opinie divergentă.
În ceea ce constă aderarea la un grup infracţional organizat, aceasta constă în aderarea la grupul constituit din personalităţi politice, şefi ai serviciilor secrete şi procurori DNA în scopul condamnării lui N., sprijinind grupul prin activităţi judiciare, ce au avut ca finalitatea condamnarea la o pedeapsă prestabilită de 10 ani închisoare.
Astfel, petentul a arătat că deşi intimata promovase la Curtea de Apel Bucureşti începând cu data de 1 iulie 2014, şi a aflat că va trebui să intre în şedinţa de judecată din 1 iulie 2014, cu acest dosar, doar cu o zi înainte (pe 30 iunie 2014), cu toate acestea, în şedinţa din 1 iulie 2014 a dispus instituirea/extinderea de măsuri asiguratorii asupra bunurilor mobile sau imobile ale unora dintre inculpaţi, dispoziţie ce ar fi presupus un volum imens de muncă, dată fiind necesitatea identificării în cele 45 de volume ale dosarului, a bunurilor inculpaţilor, activitate imposibil de efectuat într-un timp atât de scurt. Este mai mult decât evident, în opinia petentului, că datele necesare pentru luarea măsurilor asiguratorii au fost puse la dispoziţie conform schemei de colaborare instituite prin protocolul de colaborare din anul 2009. Din simpla lecturare a încheierii de şedinţă rezultă că au fost sfidate toate normele de procedură aplicabile în materie, în special cu ocazia soluţionării primei cereri de recuzare, deşi nu era incidentă ipoteza normativă care să permită acest mod de soluţionare, fiind încălcate flagrant drepturile procesuale ale inculpaţilor.
Petentul a arătat că încă din ziua de 30.06.2014, mai înainte de înfăţişarea publică din 1.07.2014, negând practic rolul şi importanţa cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor, intimata ştia deja soluţia pe care urma să o pronunţe, atât în ceea ce priveşte pedeapsa cât şi confiscarea ce va fi dispusă. Intimata a profitat de buna- credinţă a colegului de complet, l-a tatonat cu privire la soluţia ce urma a fi pronunţată, pe care a comunicat-o apoi persoanei de contact din cadrul S.R.I., în acest mod explicându-se faptul că inclusiv pedeapsa ce urma a fi aplicată inculpatului N. era cunoscută în medii judiciare şi în sfera serviciilor de informaţii anterior pronunţării deciziei.
Intimata a manifestat o grabă suspectă în soluţionarea dosarului şi a mai acordat un singur termen pentru administrarea probelor. 07.07.2014, pentru ca la termenele din 4 şi 5.08.2014 să aibă loc dezbaterile iar la 08.08.2014, pronunţarea deciziei.
Soluţionarea dosarului s-a făcut cu încălcarea Regulamentului de Ordine interioară al instanţelor şi a Hotărârii nr. 162/5 iunie 2014 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, care aprobase lista obiectelor alocate completelor de judecată care vor fi constituite pe perioada vacanţei judecătoreşti, printre acestea figurând numai cauzele cu arestaţi.
Judecata realizată în cauză a fost un simulacru, întrucât menţinerea condamnării inculpaţilor fusese stabilită ab initio, nemaifiind nici măcar creată aparenţa asigurării echitabilităţii procedurilor. Deşi intimata a fost aparent preocupată de respectarea valenţelor prevăzute de art. 52 din vechiul C. proc. pen. şi de corecta aplicare a art. 66 alin. (2) din acelaşi cod, potrivit cu care în situaţia în care există probe de vinovăţie, inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie prin probe contrare, cu excepţia reaudierii inculpaţilor şi a încuviinţării depunerii unor înscrisuri, a respins ca nerelevante toate celelalte probe propuse în apărare, cu o motivare sumară, scopul fiind acela de a prezerva baza factuală reţinută de prima instanţă, cu consecinţa menţinerii condamnărilor inculpaţilor. Toate probele solicitate vizau împrejurări esenţiale în raport cu faptele ce făceau obiectul acuzării, iar prin refuzul administrării lor, instanţa de apel a cauzat inculpaţilor un prejudiciu efectiv al dreptului la apărare, care a suferit o limitare incompatibilă cu cerinţele unui proces echitabil.
Petentul a arătat că intimata a acţionat cu intenţie ce poate fi dedusă din împrejurări exterioare, respectiv capacitarea sa în câmpul tactic SRI-DNA, precum şi din lipsa sa de obiectivitate. În acest sens, petentul a făcut trimitere la o serie de declaraţii publice ale unor persoane cu funcţii înalte în statul român, precum cele făcute de fostul preşedinte al României H., W., fost ministrul al dezvoltării, X., fost şef SPP, şi alţii.
Petentul a redat astfel declaraţia fostului preşedinte al României, H., din care a rezultat că a aflat de la generalul Y. că acesta din urmă a discutat cu intimata F. anterior pronunţării deciziei penale nr. 888/A/08.08.2014, anume cu trei zile înainte, şi a cunoscut pedeapsa de 10 ani închisoare care urmează a-i fi aplicată inculpatului N.. În acelaşi sens, W. a afirmat în faţa Comisiei parlamentare de control a S.R.I. că a auzit de la generalii Y. şi Maior de la S.R.I., cu câteva zile înainte de pronunţare, care va fi pedeapsa ce urma să fie aplicată lui N., precum şi faptul că judecătoarea F. a fost adusă în complet în acest scop, luând locul judecătorului Z., arestat. Tot astfel, a făcut referire la declaraţia fostului şef SPP X., care a arătat că judecătoarea F. a fost capacitată în grupul infracţional constituit în scopul condamnării lui N..
Relevantă este, în opinia petentului, şi declaraţia lui AA., fost specialist DNA, care a afirmat public şi printr-o declaraţie autentică faptul că în mediile judiciare, era cunoscută anterior pronunţării, pedeapsa de 10 ani închisoare care urmează să-i fie aplicată lui N., aflând acest lucru de la judecători din Târgu Mureş.
Petentul a arătat că reaua-credinţă a intimatei a fost pusă în evidenţă şi de alte împrejurări exterioare judecăţii, astfel:
În concret, la data de 2 iulie 2014, la doar o zi după ce intrase în dosarul J., în urma unei proceduri oculte de selecţie, intimata F. a trimis CV-ul său către BB. S.R.L., în vederea participării ca lector în programul, Aplicarea Viitoarei Politici Agricole Comune. Prevenirea fraudei şi a corupţiei în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene", în cadrul proiectului de instruire a personalului APIA, structură care funcţionează în cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, ce urma să se desfăşoare la Poiana Braşov, în perioada 21 iulie-2 august 2014. Din corespondenţa electronică purtată cu CC., director adjunct al S.C. BB. S.R.L. reiese că intimata F. avea cunoştinţă de faptul că activitatea extrajudiciară avea ca obiect instruirea unor funcţionari publici din cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Conştientizând conflictul de interese în care se afla, intimata F. a încercat să dea aparenţă de legalitate acestei activităţi, obţinând de la Agenţia Naţională de Integritate un atestat privind compatibilitatea dintre calitatea de lector şi cea de judecător. Intimata nu a obţinut aviz în vederea participării din partea conducerii secţiei, de altfel nici nu a solicitat un astfel de aviz, aşa cum rezultă din adresa nr. x/17 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti.
Intimata şi-a securizat poziţia de respectare a regimului incompatibilităţilor, solicitând un punct de vedere de la ANI la data de 11 iulie 2014, însă, aşa cum a rezultat din decizia nr. 336/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu s-a adresat organismului profesional care din punct de vedere instituţional coordonează, îndrumă şi garantează independenţa justiţiei, ci a ales o manieră informală de a se adresa conducerii de la acea vreme a Agenţiei Naţionale de Integritate. Mai exact, petentul a arătat că intimata a profitat de relaţia de amiciţie pe care o avea cu fostul preşedinte ANI şi i-a cerut acestuia să-i spună dacă se află în stare de incompatibilitate, însă nu a menţionat în solicitarea formulată că are un dosar în care parte civilă este MADR şi mai mult, a ignorat avertizarea din răspunsul primit la data de 14 iulie 2014 în care, i se atrăgea atenţia că "este de evitat orice situaţie care ar genera o încălcare a regimului conflictelor de interese dacă, prin deciziile sale, magistratul are un interes personal, de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin, potrivit Constituţiei şi altor acte normative".
În acelaşi timp, aşa cum s-a reţinut prin Hotărârea nr. 1/J/2017 a secţiei pentru judecători în materie disciplinară, prin care s-a dispus excluderea din magistratură a intimatei, aceasta nu s-a adresat nici Consiliului Superior al Magistraturii şi nici colegiului de conducere al instanţei pentru a lămuri situaţia în care se află.
Pentru activităţile prestate ca lector pentru MADPR, intimata a primit suma de 10048 RON, care i-a intrat în cont la data de 8.08.2014 iar peste două zile, 8.08.2014 a pronunţat decizia penală nr. 888/A/2014 favorabilă părţii civile.
În opinia petentului, aplicarea unei sancţiuni disciplinare pentru abaterea prevăzută de art. 99 lit. b) din Legea 303/2004, în considerarea unei incompatibilităţi funcţionale între calitatea de magistrat şi cea de lector într-un program ce nu era adresat justiţiei, nu este de natură a împieta asupra atragerii răspunderii penale pentru abuz în serviciu, constând în încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu, exercitate cu ocazia soluţionării dosarului J..
În fine, petentul a arătat că intenţia cu care a săvârşit abuzul în serviciu a rezultat şi din acţiuni ulterioare ale intimatei, ce exced exerciţiului normal al activităţii unui judecător.
În acest sens, a arătat că după ce prin decizia pronunţată a dispus o sancţiune discutabilă în plan material - confiscare specială, care, în realitate este o confiscare extinsă, a unor bunuri mobile şi imobile, deşi acestea serveau la despăgubirea părţii civile, intimata a efectuat o serie de demersuri în vederea executării dispoziţiilor hotărârii pronunţate, constând în imixtiuni în activitatea organelor însărcinate cu punerea în executare a deciziei nr. 888/08.08.2014 şi a culminat cu formularea de plângeri penale faţă de preşedintele Tribunalului Bucureşti sau faţă de inspectorii judiciari care, în accepţiunea intimatei, prin modul în care şi-au exercitat atribuţiile de serviciu, l-ar fi favorizat pe N., pentru ca acesta să păstreze produsul infracţiunii.
Prin decizia penală nr. 85/25.01.2016, având ca obiect contestaţie la executare, intimata F. a respins cererea ANAF ce sesiza o serie de impedimente la executarea deciziei nr. 888/2014, cu o motivare ce abundă în considerente lipsite de utilitate, inserând considerente ce privesc situaţia de fapt din dosarul soluţionat definitiv, precum şi cu privire la situaţia acţiunilor judiciare formulate în faţa unor instanţe civile, situaţie care l-a determinat pe celălalt membru al completului de judecată să aibă o opinie divergentă în motivarea hotărârii, acesta arătând expres că se delimitează de considerentele care nu reprezintă temeiuri ce au stat la baza soluţiei adoptate. Din lecturarea considerentelor deciziei penale nr. 85/25.01.2016 transpare vădita lipsă de imparţialitate a intimatei F., ca de altfel, şi scopul ilegitim al acţiunilor acesteia, încercând să justifice decizia aberantă de confiscare a unor bunuri pe care le-a trecut în proprietatea statului libere de orice sarcini, cu încălcarea drepturilor de preemţiune ale chiriaşilor, respectiv a dreptului de folosinţă asupra unor imobile, drepturi constatate de către instanţele civile. Petentul mai arată că în încercarea obsesivă de a obţine executarea integrală (confiscare plus repararea prejudiciului) a ordinelor de recuperare a produsului infracţiunii, intimata a recurs la o serie de artificii juridice. Astfel, s-a adresat Tribunalului Cluj cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, în dosarul nr. x/2019, chemând în judecată jurnalişti, posturi TV, publicaţii online, solicitând de la aceştia daune morale în cuantumul identic cu suma pe care ANAF trebuie să o recupereze prin punerea în executare a deciziei nr. 888/2014, chemând în judecată totodată şi ANAF, "datorită pasivităţii acestei instituţii de a recupera la bugetul de stat produsul infracţiunii J. şi complicităţii instituţiei în procesul de returnare a produsului infracţiunii infractorului N.". În alte cereri adresate instanţelor (dosar nr. x/2019 şi nr. y/2019 ale Tribunalului Bucureşti), intimata F. se prezintă ca o, victimă a infracţiunii de spălare a banilor săvârşită de acesta" (N.), încercând să creeze o legătură cu cauzele deduse judecăţii pentru a justifica admisibilitatea cererilor de sesizare CJUE având ca obiect interpretarea normelor de drept comun în raport cu legislaţia în materia spălării banilor. Din conţinutul acestor acte de procedură transpare nemulţumirea doamnei F. că domnul N. nu mai poate fi urmărit penal pentru infracţiunea de delapidare a fondurilor fostei Securităţi, care este prescrisă, şi nici pentru infracţiunea de spălarea banilor prin intermediul fundaţiilor pe care le controlează ca beneficiar real.
Toate aceste demersuri reflectă, în opinia petentului, sentimente profunde de duşmănie din partea intimatei faţă de o persoană pe care a condamnat-o cu încălcarea legii, ca urmare a unor nepermise influenţe exterioare activităţii de judecată, şi într-o stare de vădită incompatibilitate, toate acţiunile ulterioare ale acesteia reflectând intenţia cu care a acţionat atunci când a pronunţat condamnarea în împrejurările descrise anterior.
Petentul a mai arătat că sub aspectul stării de fapt ce circumstanţiază latura subiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu, intimata, sub pretextul documentării în vederea publicării unor articole în materia spălării banilor, la data de 13.01.2020, a obţinut acces la dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Bucureşti, ce avea ca obiect cererea de insolvenţă a S.C. DD. S.R.L. şi, deşi a menţionat că a luat act de cererea de renunţare la judecată a creditoarei EE. S.A., sub pretextul unui interes ce derivă din "evitarea pierderilor cauzate bugetului de stat corolar transmiterii prin tipologia de spălare a banilor prin intermediul sistemului bancar subteran a aşa-ziselor credite neperformante prin procedeul securitizării de către FF. S.A. şi GG.- sucursala Londra, dar şi din necesitatea garantării eficacităţii ordinului de acordare a unor eventuale despăgubiri ce îi vor reveni din dosare aflate încă în curs de judecată", intimata, comiţând un abuz de drept, a formulat o cerere de intervenţie accesorie în susţinerea intimatei debitoare B. şi B.. În motivarea cererii de intervenţie, intimata şi-a dezvoltat teoriile în materia spălării banilor, pentru ca în final să solicite "sesizarea organului de urmărire penală, având în vedere că în cauză, B. a girat respectiva facilitate de credit ca fiind împrumut cu produsul infracţiunii returnat de ANABI şi că mai are în portofoliu patru imobile pe care vrea să le transfere pe societăţi al căror beneficiar real nu este cunoscut". Or, în opinia petentului, solicitarea intimatei demonstrează intenţia reală a acesteia care este în mod vădit contrară scopului în care se poate formula cerere de intervenţie accesorie, acela de a susţine apărările părţii în favoarea căreia se poate formula cerere de intervenţie accesorie.
Faţă de toate considerentele expuse, petentul a apreciat că intimata F. a săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu, constând în soluţionarea cu încălcarea legii, a dosarului nr. x/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, prin care a cauzat importante vătămări drepturilor şi intereselor procesuale ale inculpaţilor şi unor terţe persoane, cu intenţie directă, în scopul obţinerii pentru sine a unor foloase patrimoniale şi nepatrimoniale, acestea din urmă constând în obţinerea vizibilităţii în rândul experţilor în domeniul combaterii corupţiei şi al recuperării produsului infracţiunii.
Petenta B. a formulat plângere penală împotriva domnului H. dar şi a altor persoane care au deţinut funcţii importante în statul român, pentru infracţiunile de instigare la abuz în serviciu, prev. de art. 297 C. pen., represiune nedreaptă, prev. de art. 283 C. pen., omisiunea sesizării organelor judiciare, prevăzută de art. 267 C. pen., şi favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 C. pen., pentru că au determinat organele judiciare să soluţioneze prin încălcarea legii cauza penală la care s-a referit fostul preşedinte al României şi în acelaşi timp, pentru că luând la cunoştinţă de săvârşirea unor infracţiuni în legătură cu soluţionarea cauzei în care s-a pronunţat decizia nr. 888/A/08.08.2014, nu au sesizat organele de urmărire penală. În acelaşi timp, petenţii au susţinut că fostul preşedinte al României şi înalţii funcţionari publici se fac vinovaţi şi de complicitate morală la abuz în serviciu şi represiune nedreaptă, întrucât, au sprijinit comiterea acestor infracţiuni de către autori, cărora le-au acordat o protecţie politică.
În acest sens au fost invocate mai multe materiale din presa scrisă şi audio-vizuală, care, în opinia petentei, fac dovada faptelor reclamate. Astfel, s-au depus la dosar: extras din ziarul Adevărul, în care este publicată afirmaţia preşedintelui de atunci al României, x este un viitor puşcăriaş"; declaraţia senatorului HH., preşedintele Comisiei comune a Camerei Deputaţilor şi a Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI, din 1 noiembrie 2017 referitoare la dezvăluirile făcute de II. în şedinţa Comisiei din 1 noiembrie 2017, acesta din urmă relatând că a fost martor când domnul Y. i-a spus că are soluţie pentru domnul x, înainte să se pronunţe instanţa; relatările doamnei W. din cadrul unui interviu acordat JJ., în care a arătat faptul că înainte de judecarea dosarului Telepatia, l-a auzit pe domnul Y. spunând că în acest dosar va intra doamna judecător F. care va da o soluţie de condamnare la 10 ani închisoare; declaraţiile fostului şef SPP X. din 23 octombrie 2017, acesta arătând că rechizitoriul din cauza domnului x a fost întocmit de SRI, că, doamna F. s-a plâns unui ofiţer de la SRI că nu are timp să studieze atât de repede dosarul şi că acesta i-a cerut să dea hotărârea conform rechizitoriului, indicându-i şi pedeapsa, promiţându-i o promovare rapidă; înregistrarea în care I., la data de 29.12.2016, a afirmat că a auzit de cazul x de la fostul preşedinte al României, acesta spunându-i că are înregistrări cu felul în care s-a plănuit, s-a executat şi s-a organizat închiderea lui N.; relatarea unui fost expert DNA AA., care, în emisiunea KK., din data de 13 august 2014, a relatat că a aflat de la mai mulţi judecători din cadrul Curţii de Apel Târgu Mureş, înainte de judecarea dosarului J., că x va fi condamnat la 10 ani închisoare.
S-a solicitat de asemenea efectuarea urmăririi penale cu privire la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) şi (2) C. pen. şi represiune nedreaptă prevăzută de art. 283 C. pen., de către persoanele care au instrumentat în mod nemijlocit dosarul penal anterior menţionat, cu încălcarea normelor procesual penale, petenta arătând că a fost vătămată în drepturile sale procesuale, suferind un grav prejudiciu material şi de imagine ca urmare a abuzurilor comise împotriva sa prin modul în care a fost soluţionat dosarul penal nr. x/2012 al Curţii de Apel Bucureşti şi prin decizia nr. 888/A/08.08.2014 pronunţată în cauză.
Petentul D. a formulat plângere penală împotriva numitului G., fost procuror în cadrul DNA Iaşi, detaşat la Bucureşti pentru a instrumenta dosarul nr. x/2004 (dosarul privatizării J.), a numitei K., specialist în cadrul DNA şi a numitului L., expert în cadrul Biroului local de expertize contabile şi tehnice de pe lângă Tribunalul Bucureşti, pentru săvârşirea, în diverse forme ale participaţiei penale (autori, instigatori, complici) a infracţiunilor de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 C. pen., constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 C,pen., instigare la fals intelectual şi uz de fals, prevăzute de art. 25 rap. la art. 289 şi art. 291 C. pen. vechi şi mărturie mincinoasă, prev. de art. 260 C. pen. vechi.
Petentul a susţinut în esenţă că în perioada mai - iunie 2007 s-a constituit un grup infracţional organizat format din G., K. şi L., în scopul demarării de proceduri judiciare care să aibă ca rezultat condamnarea inculpaţilor din lotul x la pedepse cu închisoarea. Petentul a arătat că problemele pe care le avea procurorul G. (era şantajabil, fusese sancţionat disciplinar şi a comis o serie de fapte pentru care a şi fost ulterior condamnat) l-au plasat în situaţia de a nu putea refuza o comandă politică. Pentru a construi dosarul ce s-a finalizat cu decizia penală nr. 888/A/08.08.2014, procurorul G. a dispus întocmirea unui raport de constatare tehnico-ştiinţifică şi a unei expertize tehnice evaluatorii, privind bunurile J. la nivelul anului 2003 (data încheierii contractului de privatizare) şi al anului 2008 (data derulării cercetărilor din dosar). Stabilirea obiectivelor a fost profund nelegală întrucât s-au vândut acţiunile J. şi nu activele acesteia, în acelaşi timp, fiind încălcate dispoziţiile art. 1530 C. civ. conform cărora evaluarea prejudiciului se realizează la data producerii lui, iar nu la o distanţă de 5 ani de la producere. Totodată, s-a cerut expertului să stabilească dacă au fost respectate dispoziţiile legale în materia privatizării, aspecte ce constituie atributul exclusiv al instanţei de judecată.
Prin încălcarea legii s-a ajuns la creşterea valorii prejudiciului de la suma de aproximativ 7,5 milioane USD - estimat de DNA prin raportul de constatare la nivelul anului 2003 la o sumă de peste 60 milioane euro, valoarea pachetului de acţiuni estimat pentru anul 2008. Pentru a obţine o astfel de valoare a prejudiciului, procurorul G. a făcut presiuni uriaşe şi constante asupra specialistei DNA K., astfel cum rezultă din declaraţia notarială a expertului DNA AA..
Petentul a arătat că ticluirea probelor de către procurorul G. rezultă şi din declaraţiile date de LL., MM. şi NN.. Martorul MM., evaluator imobiliar, a arătat că un comisar DNA i-a relatat despre faptul că se căutau argumente în defavoarea lui N.. În acelaşi sens, a menţionat şi declaraţiile numitului OO., care, a relatat că într-o discuţie particulară pe care ar fi avut-o cu procurorul G., acesta ar fi susţinut că N. nu este vinovat.
A arătat că specialista DNA K. a săvârşit infracţiunile de mărturie mincinoasă, fals intelectual şi uz de fals, întrucât a acceptat concluziile expertului L. cunoscând că sunt neadevărate şi inexacte şi apoi a prezentat şi susţinut în instanţă o expertiză mincinoasă. De asemenea, a contribuit în calitate de complice la săvârşirea infracţiunii de represiune nedreaptă, întrucât a ajutat organul de urmărire penală să dea aparenţă legală unei expertize mincinoase, în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale. În acelaşi timp, a săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu întrucât, cu ştiinţă, nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu în conformitate cu normele legale aplicabile materiei în care a fost chemată să emită o opinie ca specialist, în condiţiile în care raportul s-a referit la bunuri imobile şi nu la acţiuni.
În opinia petentului, specialista K. a săvârşit şi infracţiunea de represiune nedreaptă întrucât a dat dovadă de lipsă de responsabilitate în efectuarea raportului de constatare tehnico-ştiinţifică, contribuind la pronunţarea unei hotărâri nelegale de condamnare şi nu a informat procurorul cu privire la competenţa exclusivă a Curţii de Conturi a României în a se pronunţa asupra obiectivelor stabilite de procuror.
Specialista DNA, în contra competenţelor legale, a procedat la stabilirea unui prejudiciu nereal prin comiterea cu intenţie a unor erori fundamentale, stabilind valoarea de piaţă a terenurilor şi clădirilor de la sediul J. la data de 16.07.2007, raportarea la nivelul anului 2007 fiind o denaturare gravă a valorii reale cerute de procuror la nivelul anului 2003. Specialista DNA nu a avut la îndemână documentele financiar contabile aferente procedurii de privatizare din anul 2003 şi a nesocotit declaraţia expertului L. care a avertizat procurorul că nu are calificarea necesară pentru a răspunde la punctul 3 al expertizei şi a solicitat introducerea unui expert contabil.
Prin urmare, specialista DNA a efectuat întreaga evaluare cu încălcarea cadrului legal, a standardelor CECAR şi a realităţii faptice iar urmarea imediată a modalităţii în care a încălcat îndatoririle de serviciu a fost stabilirea unui prejudiciu nereal, decizia instanţei de apel bazându-se pe acest raport de constatare, pe lângă expertiza întocmită de expertul L..
În ceea ce-l priveşte pe expertul L., petentul a arătat că acesta a întocmit raportul de expertiză cunoscând că modalitatea de calcul a prejudiciului este greşită, faptele acestuia putând constitui infracţiunile de mărturie mincinoasă, fals intelectual şi uz de fals şi complicitate la represiune nedreaptă. Expertul a prezentat şi a susţinut în instanţă o expertiză mincinoasă şi a ajutat organul de urmărire penală să dea aparenţă legală unei expertize mincinoase în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale. Acesta nu a respectat standardele şi procedurile de evaluare, stabilind o valoare uriaşă fără a avea criterii obiective şi fără a utiliza metoda obligatorie a folosirii comparabilelor. Nelegalitatea modalităţii în care s-a stabilit prejudiciul este relevat chiar de ANAF, care în comunicatul din data de 27.10.2015 a arătat că valoarea bunurilor confiscate şi care au stat la baza stabilirii prejudiciului, este de aproximativ 15500000 euro, nicidecum 60 milioane euro, aceasta în condiţiile în care s-au avut în vedere tot bunurile imobile, nu acţiunile (ceea ce în fapt s-a vândut).
În raport de aspectele de mai sus, petentul a arătat că există suspiciuni rezonabile cu privire la abuzurile comise de funcţionari publici şi magistraţi, care i-au creat un prejudiciu material ce se regăseşte în măsura confiscării unor bunuri şi au condus la pronunţarea unei soluţii de condamnare la pedeapsa de 8 ani închisoare.
Astfel, Înalta Curte constată că cele concret imputate intimatei F., judecătorul cauzei la data faptelor, se referă la modalitatea în care şi-a exercitat atribuţiile de serviciu, atât cu prilejul soluţionării cauzei penale nr. x/2012** în care a pronunţat decizia penală nr. 888/08.08.2014, cât şi ulterior, printr-o serie de demersuri calificate de petenţi ca fiind ilegale şi care conturează rezoluţia infracţională a intimatei în pronunţarea cu ştiinţă a unei decizii abuzive, cu consecinţe deosebit de păgubitoare pentru aceştia.
Aşa cum s-a arătat în precedent, procurorul şi-a întemeiat soluţia de clasare, în principal, pe argumente care vizează puterea de lucru judecat de care se bucură decizia penală nr. 888/08.08.2014, pronunţată de intimată, decizie ce nu ar putea fi criticată pe calea plângerilor penale formulate de petenţi.
Înalta Curte subliniază că, într-adevăr, ideea că o hotărâre judecătorească definitivă are valoare de adevăr juridic şi constituie expresia autorităţii legii constituie cheia de boltă a statului de drept.
Judecătorul nu poate fi tras la răspundere pentru soluţia pronunţată în limitele legii şi convingerii sale deoarece actul de judecată este protejat, pe drept temei, de principiul independenţei justiţiei. Această independenţă a fost instituită pentru ca judecătorul să poată pronunţa hotărâri în mod liber, potrivit legii şi convingerii proprii, fără teama unor represalii. A angaja răspunderea unui judecător pentru soluţia sa, pronunţată în aceste limite, ar echivala cu un atac la ideea de justiţie liberă, de stat de drept. Astfel, o hotărâre judecătorească definitivă nu poate fi pusă în discuţie fără dovezi de încălcare deliberată a legii, fără dovezi de abuz de putere.
Deşi reprezintă o valoare de căpătâi a statului de drept, independenţa judecătorului nu poate constitui un paravan pentru abateri grave de la lege. Protecţia de care se bucură judecătorul în privinţa soluţiilor pronunţate operează exclusiv atunci când hotărârea judecătorească este rezultatul unui act de judecată realizat cu respectarea dispoziţiilor legale şi a principiilor procesului echitabil.
Atunci când soluţia nu poate fi justificată din punct de vedere juridic, se plasează vădit în afara cadrului legal şi nu constituie o greşeală de judecată, independenţa nu exonerează răspunderea judecătorului.
Drept urmare, nu este exclus ca însăşi conduita judiciară a magistratului să fie una adoptată cu încălcarea legii materiale şi/sau procesuale, iar atunci când încălcarea se face în mod intenţionat, nu mai putem vorbi de o eroare sau greşeală de judecată, ci, de un abuz, o astfel de conduită având consecinţă vătămarea drepturilor şi intereselor părţilor şi/sau ale terţilor.
Independenţa magistratului nu este una nelimitată, limitele fiind trasate de cadrul legal ce trebuie aplicat cu bună credinţă, depăşirea acestor limite plasând conduita magistratului în sfera ilicitului penal. Magistratul este, desigur, independent în realizarea actului de justiţie, cu condiţia să nu acţioneze cu rea-credinţă. Simpla pronunţare a unei hotărâri greşite nu este prin ea însăşi un act abuziv, dacă nu se dovedeşte reaua-credinţă a judecătorului, care presupune că acesta a cunoscut caracterul vădit abuziv al acţiunilor sale, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane. Eventualele erori apărute în procesul de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în sensul legii penale. Astfel, o hotărâre greşită, fără a exista rea-credinţă, rămâne în sfera erorilor de judecată, acestea putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte.
Aşa fiind, câtă vreme convingerea magistratului respectă principiul constituţional al independenţei judecătorului care se supune numai legii, atunci ea nu poate fi privită ca un impediment în înfăptuirea actului de justiţie, ci, dimpotrivă, ca o garanţie a lui (Decizia CCR nr. 778 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 12 februarie 2016, paragrafele 31 şi 32).
În acelaşi sens, Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 54/7 februarie 2018, a statuat că a exclude din elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti ar deschide calea acceptării ideii/posibilităţii concrete de a se pronunţa orice fel de hotărâri judecătoreşti, chiar cu rea-credinţă, deci cu încălcarea vădită şi conştientă a legii, doar în considerarea unicului argument că aceste hotărâri nu pot face obiectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, ceea ce, în mod evident, ar conduce la plasarea judecătorului deasupra legii, înfrângându-se astfel, principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Aceasta ar echivala cu o dezincriminare, deci cu o scoatere în afara cadrului legal normativ a actelor/faptelor săvârşite de magistraţii chemaţi să aplice legea, care nu ar mai putea fi traşi la răspundere pentru săvârşirea unor acţiuni/inacţiuni de încălcare a legii, prin neîndeplinirea vădită şi cu intenţie a unor atribuţii legale, în operaţiunea de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, deci de exercitare a prerogativelor legale cu care au fost învestiţi. Acest fapt ar avea drept consecinţă încurajarea încălcării legii chiar de către persoanele chemate cu prioritate a le apăra, respectiv magistraţii, ceea ce, în mod logic, ar conduce la ideea că, dezincriminate fiind, faptele de abuz în serviciu comise de magistraţi în instrumentarea cauzelor cu care sunt învestiţi sunt în realitate ocrotite de lege, cât timp nu constituie obiect al răspunderii penale.
În continuare, Curtea a reţinut că este incontestabil faptul că hotărârile judecătoreşti sunt supuse căilor legale de atac, în condiţiile şi termenele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, potrivit art. 129 din Constituţie, care reglementează folosirea căilor de atac. Însă, independent de consacrarea dreptului de a exercita căile legale de atac, dispoziţiile Constituţiei nu pot exclude, de plano, săvârşirea faptei de abuz în serviciu prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, indiferent de caracterul atacabil/neatacabil al acesteia şi independent de problema exercitării sau nu a unei căi de atac în respectiva cauză. În ceea ce priveşte încălcarea unor drepturi sau vătămarea unor interese legitime ale altor persoane care îşi au izvor în activitatea profesională a magistraţilor, Curtea a constatat că, potrivit art. 4 din Legea nr. 303/2004, atât judecătorii, cât şi procurorii, fiind obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii şi să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, motiv pentru care orice nesocotire a principiului legalităţii, este de natură să atragă răspunderea lor penală, disciplinară sau civilă. În acest sens sunt şi prevederile art. 94 din aceeaşi lege, potrivit cărora "judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii". Aşa fiind, în raport cu aceste prevederi legale, Curtea a identificat trei tipuri de răspundere a magistraţilor generate de exercitarea funcţiei specifice, şi anume penală, disciplinară şi civilă. Prin urmare, din perspectiva răspunderii penale nu există nicio diferenţă de tratament între magistraţi şi alţi cetăţeni, întrucât, dacă sunt lezate valorile sociale ocrotite de legea penală, aceştia, indiferent de calitatea pe care o au, pot fi incriminaţi ca subiecţi activi ai unor infracţiuni (Decizia nr. 263 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 11 iunie 2015, paragrafele 21-25).
Cât priveşte răspunderea penală pentru fapte săvârşite în exercitarea funcţiilor, Curtea a reţinut că tragerea la răspundere penală a acestora nu se poate realiza făcându-se abstracţie de necesitatea respectării principiului independenţei acestora. Cu toate acestea, nu trebuie omis că rolul judecătorului este acela de a înfăptui justiţia, în numele legii [art. 124 alin. (1) coroborat cu art. 126 alin. (1) din Constituţie], respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor fiind obligatorie [art. 1 alin. (5) din Constituţie], pentru toţi cetăţenii, inclusiv cei care exercită funcţia de judecător. Totodată, potrivit art. 16 din Constituţie, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Curtea constată că ar fi în neconcordanţă cu însăşi Legea fundamentală dacă principiul potrivit căruia nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea legii - nemo censetur legem ignorare - se aplică tuturor cetăţenilor, mai puţin celor care în exercitarea funcţiei pe care o deţin trebuie să interpreteze şi să aplice legea. Cu alte cuvinte, independenţa judecătorului nu exclude responsabilitatea acestuia în exercitarea funcţiei pe care o deţine. Responsabilitatea judecătorului stă, printre alte elemente, la baza calităţii actului de justiţie, şi, implicit, la baza imparţialităţii acestuia. Astfel, Curtea constată că nu se poate ajunge la o absolutizare a independenţei judecătorului în sensul imposibilităţii tragerii la răspundere penală a acestuia, deoarece nici nu s-ar mai putea vorbi despre principiul independenţei justiţiei dacă acesta ar fi folosit în scopul de a împiedica tragerea la răspundere pentru săvârşirea unor fapte penale. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că principiul constituţional al independenţei judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilităţii. Independenţa judecătorului nu constituie şi nu poate fi interpretată ca o putere discreţionară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condiţiile le legii, indiferent că este vorba despre răspundere penală, civilă sau disciplinară (Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012).
În ceea ce priveşte tragerea la răspundere penală a judecătorilor, se constată că în Avizul nr. 3 asupra principiilor şi regulilor privind imperativele profesionale aplicabile judecătorilor şi în mod deosebit a deontologiei, comportamentelor incompatibile şi imparţialităţii, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni a subliniat că "judecătorii trebuie să fie răspunzători penal în faţa legii ordinare pentru infracţiuni comise în afara funcţiei lor juridice; răspunderea penală nu trebuie să se aplice judecătorilor pentru greşeli neintenţionate în exerciţiul funcţiunii" [CCJE (2002) Aviz nr. x din 19 noiembrie 2002, pct. 75]. De asemenea, în Recomandarea către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile, Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei a reţinut două principii fundamentale în sensul că "Nu poate fi antrenată răspunderea penală a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepţia cazurilor de rea-credinţă".
În Opinia privind imunitatea judecătorilor, adoptată la 8-9 martie 2013, Comisia de la Veneţia a subliniat că "... a pledat în mod constant în favoarea unei imunităţi funcţionale limitate a judecătorilor: «Magistraţii (judecătorii, procurorii şi anchetatorii) nu trebuie să beneficieze de imunitate generală [...]. Potrivit standardelor generale, aceştia necesită în mod cert protecţie împotriva acţiunilor civile care vizează activităţile efectuate cu bună-credinţă în exercitarea funcţiilor lor. Însă, ei nu trebuie să beneficieze de o imunitate generală în caz de urmărire penală pentru infracţiunile pentru care trebuie să răspundă în faţa instanţelor» [CDL-AD(2013)008, paragraful 16]".
În Opinia Amicus Curiae privind răspunderea penală a judecătorilor, Comisia de la Veneţia porneşte de la analiza principiului independenţei judecătorilor şi a protecţiei independenţei judecătorilor prin imunitate funcţională, precizând, în esenţă, că:
"atunci când se discută despre independenţa judecătorilor, este important să se reitereze faptul că imunitatea judecătorească - adică imunitatea faţă de urmărirea penală pentru acte efectuate în exerciţiul funcţiei de judecător, cu excepţia infracţiunilor comise cu intenţie (imunitatea funcţională) - este parte integrantă din conceptul mai vast al independenţei judecătoreşti. [...] Imunitatea judecătorească este importantă, de vreme ce serveşte independenţei judecătorului în măsura în care îi permite acestuia să decidă cazurile fără să-i fie teamă de răspunderea civilă sau penală pentru soluţiile pronunţate cu bună-credinţă. Independenţa judiciară nu este o prerogativă sau un privilegiu acordat în interesul personal al judecătorului; acesta este un principiu fundamental, un element esenţial al oricărui stat democratic, o condiţie prealabilă a statului de drept şi garanţia fundamentală a unui proces echitabil. Independenţa judecătorilor trebuie să fie considerată ca o garanţie a libertăţii, respectarea drepturilor omului şi aplicarea imparţială a legii. Puterea judecătorească trebuie să fie independentă pentru a-şi îndeplini rolul în raport cu celelalte puteri ale statului, cu societatea în general, şi cu părţile în proces. Prin urmare, acesta nu este doar un element care se bazează pe statul de drept, dar, de asemenea, este o precondiţie pentru a asigura că toate persoanele (şi alte puteri ale statului) se vor bucura de egalitate şi vor avea acces la un proces echitabil în faţa unor instanţe imparţiale. Este necesară stabilirea unui echilibru între imunitatea ca mijloc de protecţie a judecătorului împotriva presiunii excesive şi a abuzului din partea puterilor statului sau a persoanelor fizice (imunitate), pe de o parte, şi faptul că judecătorul nu este mai presus de lege (responsabilitate), pe de altă parte. Comisia de la Veneţia a subliniat în mod constant faptul că judecătorii nu trebuie să beneficieze de imunitate generală, ci de imunitate funcţională pentru actele realizate în exercitarea funcţiilor lor judiciare. Acest lucru se datorează faptului că, în principiu, judecătorul trebuie să beneficieze de imunitate doar în cadrul exercitării funcţiilor sale legale. În cazul în care el sau ea comite o infracţiune în exercitarea funcţiilor, el sau ea nu trebuie să se bucure de imunitate faţă de răspunderea penală" [CDL-AD(2017)002, paragrafele 9, 10, 14-17].
Având în vedere aceste aspecte, potrivit standardelor constituţionale şi celor europene, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti nu este exclusă de plano de la incidenţa răspunderii penale a judecătorului, ci, în anumite cazuri, pronunţarea unei hotărâri se poate concretiza, în fapt, în săvârşirea unei infracţiuni. Ca urmare, răspunderea penală a unui judecător poate interveni ca urmare a stabilirii modului în care judecătorul a acţionat, cu intenţie, cu rea-credinţă.
Cu luarea în considerare a acestor considerente teoretice, Înalta Curte constată că acţiunile intimatei F., realizate atât cu prilejul judecării cauzei în care a pronunţat decizia penală nr. 888/A/08.08.2014, cât şi ulterior pronunţării deciziei, au pus în evidenţă încălcarea cu ştiinţă a o serie de dispoziţii legale, de drept penal şi procesual penal, încălcare ce a avut ca urmare, prejudicierea gravă a petenţilor, inculpaţi în cauză, dar şi a unor terţe persoane. Încălcarea cu ştiinţă a normelor de lege aplicabile nu a rezultat dintr-o conduită singulară a acesteia, ci dintr-o serie de acte şi măsuri judiciare, dar şi fapte exterioare actului de judecată, care au scos în evidenţă faptul că nu a fost vorba doar despre o aplicare eronată a legii, intimata urmărind în fapt confiscarea unor bunuri însemnate ca valoare şi în număr cât mai mare, de la cei implicaţi în cauză precum şi de la terţe persoane, ignorând obligaţia de imparţialitate, tratament egal şi respectarea procesului echitabil.
Pentru a evidenţia modalitatea în care s-a produs încălcarea cu ştiinţă a normelor de drept penal şi procesual penal, se impune, mai întâi, redarea într-un mod cât se poate de succint a principalelor repere ale cauzei.
În cauza penală ce a format obiectul dosarului nr. x/2012 au fost trimişi în judecată de către Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpaţii N., PP., D., QQ., C., E., RR., SS., TT., UU., VV., WW., LL. şi SS., pentru o serie de infracţiuni săvârşite în legătură cu adjudecarea prin licitaţie a pachetului de acţiuni deţinut de Agenţia Domeniile Statului la SC "Institutul de Cercetări Alimentare" S.A. Bucureşti, de către SC "B." S.A. Bucureşti, la un preţ mult inferior faţă de valoarea comercială reală şi în condiţii discriminatorii, netransparente şi prin subevaluarea cu intenţie a activelor şi a titlurilor de participare deţinute de societate.
Infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, cu relevanţă pentru soluţionarea prezentei cauze, au fost:
1. N. pentru săvârşirea infracţiunilor de:
- folosirea de către o persoană care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, a influenţei şi autorităţii date de această calitate în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, bani, bunuri sau alte foloase necuvenite - fapta prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 al 2 C. pen. vechi. Acuzaţia constă în aceea că şi-a folosit, în perioada 31.05.2002-24.11.2003, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, influenţa dată de calitatea sa de preşedinte al XX. asupra inculpaţilor QQ. (membru XX.. din anul 1991, director general şi membru al A.G.A. şi ulterior al CA. la I.C.A. S.A. Bucureşti), D. (administrator al SC "Benefica" S.A. Bucureşti, firmă din grupul B. la care soţia sa, YY., îndeplinea la acea dată funcţia de şef al departamentului juridic, în perioada 01.01.2002 - 28.01.2005, director al Direcţiei Juridice din cadrul ADS în perioada octombrie 2001-mai 2005, membru AGA (unic) al J. S.A. Bucureşti în perioada noiembrie 2003, secretar executiv al XX. şi vicepreşedinte al A.V.A.S. din partea acestei formaţiuni politice începând cu data de 14.09.2005) şi C. (membru XX.. şi director general executiv al B. S.A. Bucureşti), în scopul de a facilita adjudecarea prin licitaţie a pachetului de acţiuni deţinut de Agenţia Domeniile Statului la SC "Institutul de Cercetări Alimentare" S.A. Bucureşti, de către SC "B." S.A. Bucureşti, la un preţ mult inferior faţă de valoarea comercială reală şi în condiţii discriminatorii, netransparente şi prin subevaluarea cu intenţie a activelor şi a titlurilor de participare deţinute de societate
- spălare de bani - faptă prevăzută şi pedepsita de dispoziţiile art. 17 lit. "e" din Legea nr. 78/2000 cu trimitere la art. 23 lit. "c" din Legea nr. 656/2002 şi referire la art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 al 2 C. pen., constând în aceea de a fi dobândit în nume propriu, în perioada 24.05.2004-14.02.2005, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, prin două operaţiuni succesive de majorare a capitalului social al SC "Institutul de Cercetări Alimentare" SA Bucureşti şi o operaţiune de cesiune de acţiuni, iniţial 70,30213 % iar în final 92,40955 % din acţiunile acestui emitent, cunoscând că acestea au fost obţinute de SC "B." S.A. Bucureşti prin săvârşirea de către reprezentanţii legali ai acestei societăţi, ai A.D.S. şi ai societăţii comerciale vizate, în condiţiile descrise mai sus, a infracţiunii prevăzute şi pedepsite de dispoziţiile art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
2. ceilalţi inculpaţi, PP., D., QQ., C., E., LL., RR., SS., TT., UU., VV., WW., pentru săvârşirea ca autori sau complici a infracţiunii de stabilire, cu intenţie, a unei valori diminuate faţă de valoarea comercială reală a bunurilor aparţinând agenţilor economici la care statul este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, faptă prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 al 2 C. pen. vechi şi art. 75 lit. a) C. pen. vechi. Acuzaţia constă în aceea că, în funcţiile pe care le-au deţinut fie la A.D.S., fie la I.C.A., au contribuit prin acte de autorat sau de sprijin, la procesul de privatizare al Institutului de Cercetări Alimentare S.A. Bucureşti, stabilind o valoare a pachetului de acţiuni de 94,5 ori mai mică faţă de valoarea comercială reală a acestuia - de doar 3.045.035.136 ROL (~ 82.220 EUR), deşi valoarea comercială reală a pachetului de acţiuni era de 292.610.883.860 (~ 7.900.929 EUR), iar ulterior, au facilitat adjudecarea prin licitaţie a acestuia de către SC "B." S.A. Bucureşti cu doar 3.878.696.250 ROL (~ 104.730 EUR) - un preţ de 75,5 ori mai mic decât valoarea comercială reală a pachetului de acţiuni, în condiţii discriminatorii şi netransparente, modalitate prin care s-a cauzat bugetului de stat un prejudiciu de 288.732.187.609 ROL (~ 7.796.198 EUR);
În esenţă, situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv în cauza vizând privatizarea fostului Institut de Cercetări Alimentare, constă în aceea că:
Institutul de Chimie Alimentară s-a aflat în subordinea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei şi a avut ca active o suprafaţă de teren de 36676,79 m.p. şi construcţii de 9983 m.p. A fost transformat în societate pe acţiuni ca urmare a Hotărârii Guvernului României nr. 451/16 mai 2002, cu denumirea de Institutul de Cercetări Alimentare S.A., având un capital social de 534.942 acţiuni nominative, capitalul în valoare de 1.604.826.000 RON fiind deţinut integral de Statul Român prin Agenţia Domeniilor Statului.
Prin Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor din 21 mai 2002 societatea a fost introdusă în portofoliul Agenţiei Domeniilor Statului în vederea privatizării, ulterior societatea fiind privatizată prin vânzarea pachetului de acţiuni la licitaţie, pachet ce a fost adjudecat de S.C. B. S.A., la preţul de 3.878.696.250 RON.
După adjudecarea la licitaţie de către S.C. B. S.A. a pachetului de acţiuni deţinut de ADS la S.C. J. S.A., în proporţie de 100%, a fost încheiat contractul de vânzare- cumpărare de acţiuni numărul 31/24.11.2003 prin care SC"B."SA Bucureşti a obţinut titlurile de participare, prin contract asumându-si realizarea unor investiţii de 100.000 EURO şi plata obligaţiilor restante ale societăţii J. S.A..
S-a reţinut că întreaga procedură de privatizare a J. S.A. a fost viciată, întrucât societatea a fost inclusă nelegal în portofoliul ADS în vederea privatizării, contrar Legii nr. 290/2002, iar evaluarea pachetului de acţiuni efectuată de inculpatul LL., expert, în conivenţă cu inculpatul E.- director al Direcţiei de Privatizare - Concesionare, s-a făcut cu nesocotirea obligaţiei de reevaluare a activelor (clădiri, terenuri şi titluri de participaţie la alte societăţi) în vederea privatizării. În acelaşi timp, privatizarea s-a făcut prin introducerea unor condiţii discriminatorii pentru ofertanţi, anume deţinerea codului CAEN 7310 - cercetare dezvoltare în ştiinţe fizice naturale, în acest fel fiind eliminaţi potenţialii competitori ai S.C. B. S.A..
S-a mai reţinut că valoarea pachetului de acţiuni al S.C. J. S.A. a fost stabilită la un preţ derizoriu, prin raportare la valoarea reală, de piaţă, a activelor societăţii (clădiri şi terenuri), iar din rapoartele de expertiză şi de constatare întocmite a rezultat că inculpaţii din cauză, prin însuşirea Notei cu privire la privatizarea societăţii, au stabilit cu intenţie o valoare a pachetului de acţiuni mai mică de 94,5 ori decât valoarea comercială a acestuia, valoarea totală a subevaluării fiind de 289.507.926.860 Rol (7.817.145 euro) calculată ca fiind diferenţa dintre valoarea de piaţă stabilită în baza raportului expertului evaluator - de 292.610.883.860 RON ROL şi valoarea stabilită de A.D.S. prin raportul de evaluare simplificat-de 3.102.957.000 RON ROL- iar prejudiciul total cauzat bugetului Ministerului Agriculturii, cuvenit acestei instituţii în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 268/2001, potrivit cu care veniturile obţinute de A.D.S. sunt virate semestrial într-un cont cu destinaţie specială al acestei structuri, a fost de 288.732.187.610 ROL (7.796.198 EUR) - calculat ca diferenţa dintre valoarea de piaţă stabilită în baza raportului expertului evaluator - de 292.610.883.860 RON şi preţul plătit de SC "B." S.A. Bucureşti pentru pachetul de acţiuni - de 3.878.696.250 RON ROL.
Totodată, s-a reţinut că privatizarea societăţii J. S.A. s-a făcut şi în condiţiile scăderii atractivităţii acesteia, întrucât patrimoniul său era grevat de sarcini, având în vedere că prin Hotărârea A.G.E.A nr. 228/17.02.2003, semnată de inculpaţii QQ., RR. şi SS. s-a aprobat constituirea unui drept de superficie asupra terenului S.C. J. S.A. Bucureşti pe care erau amplasate construcţiile ce fuseseră cumpărate de către S.C. B. S.A. Bucureşti prin contractele de vânzare cumpărare nr. x/15.06.1999 şi nr. y/30.06.1999, teren în suprafaţă de 6917,80 m.p., contra unei redevenţe de 3USD/mp/an inclusiv TVA.
Cât priveşte infracţiunea de spălare de bani, s-a reţinut că inculpatul N., urmărind dobândirea în nume propriu a titlurilor de participare ale SC"I.C.A."SA Bucureşti, deşi SC"B."SA Bucureşti dispunea de resursele financiare necesare pentru plata asumată prin contractul de privatizare, a datoriilor restante ale societăţii în valoare totală de 24.520.235.000 ROL, în baza unui contract încheiat în data de 26.02.2004, a împrumutat societatea cu suma de 17.000.000.000 ROL, cu o dobândă anuală de 20 % şi termen de rambursare 30.04.2004, contract în care s-a menţionat explicit posibilitatea ca în caz de nerambursare, să se solicite conversia creanţei (împrumut + dobândă) în acţiuni prin majorarea capitalului social. Împrumutul nu a fost rambursat la termenul stabilit, astfel încât prin Hotărârea A.G.E.A. a SC"I.C.A."SA Bucureşti din data de 26.05.2004 s-a hotărât majorarea capitalului social cu suma de 17.287.149.000 RON prin încorporarea creanţei pe care inculpatul N. o avea asupra societăţii şi emisiunea unui număr suplimentar de 5.762.383 acţiuni, urmare a operaţiunii de conversie acesta devenind acţionar majoritar cu o cotă de participare la capitalul social de 70,30213 %. Ulterior, deşi prevederile art. 10.1 din contractul de privatizare, interziceau explicit, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare, cesionarea de către cumpărător a unui pachet mai mare de 10 acţiuni fără acordul prealabil al A.D.S., prin contractul de cesiune de acţiuni din data de 04.10.2004, SC"B."SA Bucureşti i-a cesionat inculpatului N., contra sumei de 2.400.000.000 RON, 800.000 din acţiunile deţinute la SC"I.C.A."SA Bucureşti, operaţiune prin care nivelul participaţiei inculpatului a crescut la 80,06227 % .
Finalizarea operaţiunii de "spălare" a titlurilor de participare ale SC"I.C.A."SA Bucureşti s-a făcut la data de 14.02.2005 când, urmare a unei operaţiuni de majorare de capital în numerar la care a subscris cu suma de 40.000.000.000 ROL exclusiv inculpatul N., acesta şi-a crescut nivelul participaţiei la 92,40955 %, participaţie la care a renunţat în anul 2006 când, prin contractul autentificat conform încheierii numărul 1498/06.06.2006, inculpatul a donat, în cote egale, acţiunile deţinute la această societate fiicelor sale, R. şi S..
În raport de baza factuală ce a făcut obiectul acuzaţiilor aduse inculpaţilor şi de cea reţinută definitiv de instanţele de fond şi apel, judecătorul de cameră preliminară va evidenţia încălcările dispoziţiilor legale, care prin consistenţă şi repetabilitate, pun în evidenţă preocuparea intimatei de a confisca bunuri de la cei implicaţi în cauză, şi chiar neimplicaţi, peste limita a ceea ce legea ar fi permis.
I. Încălcări ale dispoziţiilor legale cu prilejul pronunţării deciziei penale nr. 888/08.08.2014
Fără ca judecătorul de cameră preliminară să se erijeze într-o instanţă de control judiciar cu referire la decizia pronunţată, dar răspunzând petitului plângerilor formulate de petenţi, constată că aspectele reclamate de aceştia se confirmă, cu privire la următoarele aspecte:
I.1. Soluţionarea acţiunii civile în caz de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei.
Faţă de inculpatul N., pentru infracţiunea în considerarea căreia a fost obligat în solidar cu ceilalţi inculpaţi la plata prejudiciului, aceea de folosirea de către o persoană care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, a influenţei şi autorităţii date de această calitate în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 al 2 C. pen. vechi, s-a dispus încetarea procesului penal în temeiul disp. 16 alin. (1) lit. f) rap. la art. 17 alin. (2) şi la art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., constatând împlinit termenul de prescripţie specială.
Dispoziţiile procesual penale în vigoare la momentul pronunţării deciziei penale nr. 888/A/08.08.2014, cu privire la soluţionarea acţiunii civile în caz de prescripţie, aplicabile în temeiul art. 13 C. proc. pen.., potrivit căruia legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate şi măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevăzute în dispoziţiile tranzitorii, erau cele ale art. 25 alin. (5) C. proc. pen.. potrivit cu care "În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), g), i) şi j), precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă".
Textul de lege mai sus menţionat a fost declarat neconstituţional abia doi ani mai târziu, prin Decizia nr. 586/13 septembrie 2016.
Cu toate acestea, în cauză, s-a admis acţiunea civilă formulată de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi au fost obligaţi în solidar toţi inculpaţii la plata echivalentului în RON a sumei de 60.482.615 Euro la cursul BNR din ziua efectuării plăţii către partea civilă Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Prin urmare, soluţionarea acţiunii civile în raport cu inculpatul de la acea vreme, N., a fost cu evidenţă nelegală, în contra dispoziţiilor procesual penale care prevedeau lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile în procesul penal, în caz de încetare a procesului penal pentru prescripţie. Acţiunea civilă ar fi trebuit să fie soluţionată de către o instanţă civilă, potrivit regulilor aplicabile acelei materii şi evident de către un alt complet de judecată.
I.2. A doua şi a treia îndestulare a statului. Confiscarea de la terţi.
În cauză, acţiunea civilă formulată de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a fost admisă iar inculpaţii au fost obligaţi în solidar la plata prejudiciului, constând în echivalentul în RON al sumei de 60.482.615 Euro la cursul BNR din ziua efectuării plăţii, ca reprezentând diferenţa dintre valoarea de piaţă, reală, a pachetului de acţiuni deţinut de stat, prin Agenţia Domeniilor Statului, la Institutul de Cercetări Alimentare, şi valoarea plătită de S.C. B. S.A. la achiziţionarea acestui pachet de acţiuni cu ocazia privatizării. Argumentul instanţei de apel pentru despăgubirea în echivalent bănesc a fost acela că partea civilă a optat pentru repararea în echivalent a pagubei şi nu a solicitat repararea în natură, prin decizia din apel reţinându-se că în prezenta cauză, exista posibilitatea reparării in integrum a prejudiciului cauzat, prin desfiinţarea Institutului de Chimie Alimentară, dar, cu toate acestea, reprezentanţii statului au fost interesaţi doar de aducerea în patrimoniul statului a contravalorii locaţiei unde funcţiona Institutul. .
Fără a intra în discuţii legate de neprevederea în lege a unui atare drept de opţiune, între repararea în natură şi repararea în echivalent bănesc (dispoziţiile art. 25 alin. (2) C. proc. pen.. prevăzând repararea cu prioritate prin restituirea lucrurilor), şi fără a analiza acurateţea mijlocului juridic imaginat pentru dezdăunarea în natură (în niciun caz prin desfiinţarea Institutului, probabil s-a dorit a se menţiona repunerea în situaţia anterioară privatizării şi revenirea în patrimoniul statului), Înalta Curte constată că, prin decizia pronunţată, s-au confiscat, pe lângă echivalentul pachetului de acţiuni deţinut de stat la J. şi cumpărat de S.C. B. S.A., şi toate bunurile imobile în natură- terenurile care au aparţinut Institutului de Cercetări Alimentare, precum şi clădirile existente pe acestea, şi aflate în proprietatea A. şi Investiţii S.A. şi a B. precum şi alte bunuri imobile- clădiri şi terenuri aflate în proprietatea B. care nu au aparţinut fostului Institut de Cercetare Alimentară şi nu au legătură cu acesta, cu argumentul că aceste bunuri imobile sunt produse directe şi indirecte ale infracţiunii şi nu au servit la dezdăunarea părţii civile.
Or, aşa cum chiar în considerentele deciziei pronunţate s-a arătat în mod expres, partea civilă a optat pentru despăgubirea prin echivalent şi în fapt, prin decizia pronunţată a şi fost despăgubită în modalitatea solicitată. Prin urmare, nu se putea pune problema a încă unei despăgubiri a părţii civile, aceasta fiind despăgubită prin echivalent bănesc, astfel cum a solicitat.
Fapta prejudiciabilă reţinută în cauză constă în aceea că SC "B." S.A. Bucureşti a adjudecat pachetul de acţiuni deţinut de A.D.S. la Institutul de Cercetări Alimentare, la un preţ cu mult inferior (de 75,5 ori) faţă de valoarea comercială reală a acestuia şi în condiţii discriminatorii, netransparente, prin subevaluarea cu suma totală de 289.507.926.859 ROL, a terenurilor, construcţiilor, imobilizărilor corporale şi a titlurilor de participare deţinute de societate, cauzând bugetului de stat un prejudiciu de 288.732.187.609 ROL (~ 7.796.198 EUR). Faţă de valoarea de piaţă a pachetului de acţiuni ale emitentului S.C. J. S.A. Bucureşti la data de 15. 08. 2008 (222.222.264 RON -echivalentul a 60.587.345 euro), sumă cu care Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale s-a constituit parte civilă, având în vedere şi faptul că suma plătită de S.C. B. S.A. Bucureşti pentru achiziţia pachetului majoritar de acţiuni a fost de 104.730 de euro, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, constatându-se că prejudiciul total cauzat părţii civile este de 60.482.515 euro, ca urmare a efectuării diferenţei dintre suma de 60.587.345 euro cu care Ministerul Agriculturii a precizat că se constituie parte civilă şi suma de 104.730 euro, plătită de S.C. B. S.A. pentru achiziţionarea pachetului majoritar de acţiuni. În suma acordată drept despăgubiri a fost inclus, pe lângă prejudiciul efectiv cauzat părţii civile, şi beneficiul nerealizat, având în vedere timpul scurs de la data săvârşirii faptei şi până la momentul soluţionării cauzei, dar şi fluctuaţia imobiliară din perioada 2003 -2008.
Cu toate acestea, deşi prejudiciul a fost acoperit în integralitate, în echivalent, prin decizia pronunţată au fost confiscate mai multe active imobiliare, clădiri şi terenuri, în natură, a căror valoare era reflectată în capitalul social şi în funcţie de care s-a calculat preţul real al pachetului de acţiuni ce a făcut obiectul cauzei. Acest fapt a fost reţinut prin chiar decizia pronunţată, care, la fila x, notează în mod explicit că pentru stabilirea valorii reale a bunurilor dobândite de S.C. B. cu ocazia privatizării J. S.A., a fost efectuată în cauză o expertiză tehnică de către evaluatorul L., expertiză ce a avut în vedere valoarea de piaţă a terenurilor din strada x, sector 1 Bucureşti în suprafaţă totală de 36.676,79 m.p. şi a celor 15 clădiri situate pe acest teren. Decizia pronunţată mai notează în mod expres faptul că "În baza acestor valori s-a procedat în cauză la efectuarea unui raport de constatare tehnico-ştiinţifică de către un specialist din cadrul DNA care a statuat faptul că valoarea de piaţă a pachetului de acţiuni deţinut de ADS la S.C. J. S.A. era de 292.610.883.860 ROL, corespunzător unei valori unitare a acţiunilor de 282.902 ROL (7,64 euro/acţiune)".
Raportul de constatare efectuat de specialistul din cadrul DNA a arătat de asemenea, că în vederea privatizării J. au fost subevaluate elementele de activ, referindu-se în mod expres la:
- terenurile în suprafaţă de 36.676,79 m.p., subevaluate de 22,2 ori şi înregistrate în contabilitate la valoarea lor din luna iunie 1994 de doar 1.498.131.000 ROL (aprox. 40.451EUR), deşi valoarea rezultată din reevaluare ar fi fost de 33.263.074.574 ROL (aprox. 898.152 EUR);
- construcţiile în suprafaţă de 9.983 m.p. au fost subevaluate de 3,48 ori fiind înregistrate în contabilitate la valoarea lor din anii 994 sau 1998 de doar 7.209.734.669 ROL (aprox. 194.673 EUR) deşi valoarea rezultată din reevalare ar fi fost de 25.101.189.994 8ROL (aprox. 677.769 EUR);
- imobilizările financiare respectiv titlurile de participare la capitalul social al SC "ZZ." S.A. Bucureşti unde societatea aportase valoarea de folosinţă a tuturor construcţiilor şi terenurilor deţinute în proprietate, au fost subevaluate de 2,16 ori fiind înregistrate în contabilitate la valoarea istorică din momentul aportării de doar 12.186.880.000 ROL (aprox. 329.063 EUR) deşi valoarea rezultată din reevaluare ar fi fost de 26.395.823.385 ROL (aprox. 712.726 EUR);
Prin urmare, reţinându-se în mod expres că valoarea terenurilor şi a construcţiilor de pe acestea au stat la baza stabilirii valorii de piaţă a acţiunilor J. S.A., se constată că în fapt, prin decizia pronunţată, pe de o parte, a fost despăgubită partea civilă cu echivalentul pachetului de acţiuni dobândit de S.C. B. S.A., care reflecta valoarea activelor imobiliare, pe de altă parte, că au fost confiscate aceste din urmă active imobiliare, întrucât nu ar fi servit la despăgubirea părţii civile.
Or, primind valoarea activului patrimonial în echivalent (corespunzător pachetului de acţiuni deţinut de Agenţia Domeniilor Statului la S.C. J.), Statul Român, prin A.D.S. nu mai era îndreptăţit să primească niciun alt bun, întrucât fusese deja despăgubit.
Cu toate acestea, prin decizia pronunţată s-a dispus confiscarea următoarelor bunuri imobile:
- imobilul teren intravilan în suprafaţă de 29.220,03 mp (conform actului de proprietate şi în suprafaţă de 29.220,05 m.p. conform măsurătorilor), situat în Bucureşti, strada x, nr. 1D, identificat cu nr. cadastral x înscris în CF a municipiului Bucureşti, sector 1 cu nr. x şi construcţiile aferente înscrise în aceeaşi carte funciară sub nr. cadastral x (nr. CF vechi x, nr. cadastral vechi x) care "vor trece în patrimoniul statului libere de orice sarcini";
- imobilul teren intravilan în suprafaţă de 4457 mp situat în Bucureşti, strada x, nr. 1B, identificat cu nr. cadastral x înscris în CF a municipiului Bucureşti, sector 1 cu nr. x (nr. cadastral vechi x, nr. cadastral vechi x) care va trece în patrimoniul statului "liber de orice sarcini";
- imobilul teren intravilan în suprafaţă de 3000 mp situat în Bucureşti, strada x, nr. 1B, identificat cu nr. cadastral x înscris în CF a municipiului Bucureşti, sector 1 cu nr. x şi construcţiile aferente înscrise în aceeaşi carte funciară sub nr. cadastral x (nr. CF vechi x, nr. cadastral vechi x) care vor trece în patrimoniul statului "libere de orice sarcini";
- imobilul situat în şoseaua Bucureşti - Ploieşti, nr. 25 - 27, Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 4184,41 mp şi construcţia în suprafaţă 3140 mp edificată pe acesta cu suprafaţa construită la sol de 1986,25 mp, înscrisă în CF cu nr. x a localităţii Bucureşti, cu nr. cadastral x, care "vor trece în patrimoniul statului liber de orice sarcini".
În acelaşi timp, s-a mai dispus şi confiscarea:
- de la numita R., a sumei de 2.984.358,3 RON reprezentând contravaloarea a 9.947.861 acţiuni deţinute la S.C. A. S.A. (fostă S.C. J.), donate de către inculpatul N., conform contractului de donaţie autentificat sub nr. x/06.06.2006 de BNP "AAA."
- de la numita S. suma de 2.984.358,6 RON, reprezentând contravaloarea a 9.947.862 de acţiuni deţinute la S.C. A. S.A. (fostă S.C. J.), acţiuni ce au fost donate de către inculpatul N. conform contractului de donaţie autentificat sub nr. x/06.06.2006 de BNP "AAA.".
- de la inculpatul N., în calitate de beneficiar real al B. Sa Bucureşti la data încheierii contractului de închiriere nr. x/2003.165 între B. Sa Bucureşti, în calitate de proprietar şi S.C. BBB. S.A., în calitate de chiriaş, a sumelor încasate cu titlu de chirie în baza contractului sus menţionat aferente cotei de participare la beneficii/pierderi, în cuantum de 76,5% în perioada 30.06.2003 - 06.06.2006, respectiv suma de 3515756,4 USD plus TVA aferent, calculată la cursul de schimb al BNR valabil la data eliberării facturilor conform art. 1 din contractul de închiriere nr. x/2003.165.
- de la numita S. a sumelor încasate în calitate de acţionar al B. Sa Bucureşti începând cu data de 06.06.2006, conform contractului de donaţie autentificat sub nr. x/06.06.2006 de BNP "AAA.", pe parcursul derulării contractului de închiriere nr. x/2003.165 între B. Bucureşti, în calitate de proprietar şi S.C. BBB. S.A., în calitate de chiriaş, cu titlu de chirie în baza contractului sus menţionat aferente cotei de participare la beneficii/pierderi, în cuantum de 37,375% începand cu data de 06.06.2006, sumă care se va calcula de organele care vor pune în executare prezenta decizie penală în funcţie de criteriile menţionate în cuprinsul art. 1 din contractul de închiriere nr. x/2003.165.
- de la numita R. a sumelor încasate în calitate de acţionar al B. Sa Bucureşti începând cu data de 06.06.2006, conform contractului de donaţie autentificat sub nr. x/06.06.2006 de BNP "AAA.", pe parcursul derulării contractului de închiriere nr. x/2003.165 între B. Sa Bucureşti, în calitate de proprietar şi S.C. BBB. S.A., în calitate de chiriaş, cu titlu de chirie în baza contractului sus menţionat aferente cotei de participare la beneficii/pierderi, în cuantum de 39,125% începând cu data de 06.06.2006, sumă care se va calcula de organele care vor pune în executare prezenta decizie penală în funcţie de criteriile menţionate în cuprinsul art. 1 din contractul de închiriere nr. x/2003.165.
Cât priveşte bunurile imobile, potrivit actelor de la dosar, acestea aparţineau B. şi B. S.A. şi A. şi Investiţii S.A.
Terenurile din strada x, unde se afla sediul Institutului de Cercetări Alimentare au fost trecute în patrimonial acestuia, chiar înainte de procesul de privatizare, fiind emis de către Ministerul Agriculturii certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria x nr. x/11.12.2002 prin care Institutul de Cercetări Alimentare a devenit proprietar al terenului în suprafaţă totală de 36676,79 m.p.
Cât priveşte construcţiile situate pe această suprafaţă de teren, pe lângă cele care au aparţinut S.C. J. S.A., şi S.C. B. S.A. a dobândit la rândul acesteia o serie de construcţii edificate pe suprafaţa de teren mai sus menţionată, de la S.C. ZZ. S.A., prin contractele nr. x/15.06.1999 şi nr. y/30.06.1999, construcţiile fiind amplasate pe o suprafaţă de teren de 6917,8 m.p.
În luna decembrie 1992, la solicitarea comună a reprezentanţilor S.C. J. S.A. şi S.C. ZZ. S.R.L., Primăria mun. Bucureşti a eliberat autorizaţia de construcţie nr. x/23.12.1992 prin care s-a autorizat executarea lucrărilor de construire a unui imobil de birouri si servicii cu S+P+E cu destinaţie de staţie pilot de microproducţie, produse de panificaţie si patiserie. Ulterior, această staţie pilot P+2E s-a transformat într-o clădire-birouri şi spaţii comerciale în suprafaţă de 1300 mp cu trei corpuri-corp A, corp B, corp C+D, investiţie finalizată în luna aprilie 1998 când lucrarea a fost recepţionată de beneficiar în baza procesului-verbal de recepţie, la terminarea lucrărilor.
În urma unor solicitări similare formulate de reprezentanţii S.C. ZZ. S.R.L., Primăria mun. Bucureşti a emis autorizaţia de construcţie nr. 25 G/30.05. 1996 prin care s-a autorizat executarea lucrărilor de construire pe acelaşi teren a unui imobil -birouri si servicii cu S+P+9E, construcţie finalizată în proporţie de 40 %.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/30.06.1999, SC "ZZ." S.A. Bucureşti a vândut imobilul finalizat, împreună cu centrala termică, clădirea postului de trafo, staţia de pompare şi evacuare a apei, fără terenurile de sub construcţii către acţionarul majoritar SC"B."SRL Bucureşti şi în aceeaşi perioadă, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.06.1999, SC"ZZ." S.A. Bucureşti a vândut către SC"B."SRL Bucureşti şi imobilul nefinalizat ridicat pe terenul în cauză în baza autorizaţiei de construcţie nr. x/30.05.1996.
Asupra terenului pe care s-au edificat construcţiile, de 6917,8 m.p. a fost constituit un drept de superficie prin Hotărârea AGEA nr. 228/17.02.2003, în favoarea S.C. B. S.A..
În ceea ce priveşte imobilul din Şoseaua x, Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 4184,41 mp şi construcţia în suprafaţă 3140 mp edificată pe acesta cu suprafaţa construită la sol de 1986,25 mp, acesta a trecut în patrimoniul A., după fuziunea prin absorbţie cu S.C. ZZ. S.A., prin hotărârea nr. 24 din 4 10 2007 a AGEA aprobându-se trecerea în patrimoniul S.C. A. S.A. a imobilului de mai sus, care aparţinea S.C. CCC. S.A., care a solicitat utilizarea acestui imobil după transferul dreptului de proprietate către S.C. A. S.A., în baza unei locaţiuni.
Temeiul juridic al confiscării acestor imobile, decelabil cu dificultate din considerentele deciziei pronunţate, însă menţionat în mod expres în dispozitiv, ar fi acela al dispoziţiilor cuprinse în art. 33 din Legea nr. 656/2002, potrivit căruia "În cazul infracţiunilor de spălare a banilor şi de finanţare a terorismului se aplică dispoziţiile art. 118 din C. pen. privind confiscarea bunurilor" (articolul 118 din C. pen. din 1969 având corespondent în disp.art. 112 C. pen. în vigoare, iar dispoziţiile cuprinse în art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., potrivit cu care sunt supuse confiscării speciale bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia au corespondent în disp.art. art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen. din 1969). S-a menţionat că în materia recuperării produsului infracţiunii, este obligatorie, în lumina dispoziţiilor art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen. şi art. 112 alin. (6) C. pen., atât confiscarea produselor directe ale infracţiunii- bunurile dobândite prin săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, cât şi a produselor indirecte, adică sunt supuse confiscării bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum şi bunurile produse de acestea, cu excepţia bunurilor prevăzute în alin. (1) lit. b) şi lit. c). Altfel spus, în sfera conceptului de produse provenite din săvârşirea de infracţiuni se includ atât produsele directe obţinute din activitatea infracţională cât şi toate beneficiile indirecte rezultate din aceasta, inclusiv prin reinvestirea sau transformarea produselor directe.
S-a reţinut astfel, că bunurile dobândite de către inculpatul N. prin săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor nu au servit la despăgubirea persoanei vătămate constituite parte civilă în prezenta cauză, figurând, în mod formal, în patrimoniile B. şi B. S.A. precum şi al A. şi Investiţii S.A., societăţi al căror ultim beneficiar real este inculpatul N..
În fine, în materia confiscării de bunuri de la terţi, au fost avute în vedere prevederile Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană, potrivit căruia confiscarea de la terţi ar trebui să fie posibilă cel puţin în cazurile în care terţii ştiau sau ar fi trebuit să ştie că scopul transferului sau al achiziţionării era evitarea confiscării, pe baza unor elemente de fapt şi circumstanţe concrete, inclusiv a faptului că transferul a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decât valoarea de piaţă a bunurilor.
Având în vedere dispoziţiile de confiscare şi argumentele acestora, justificate de condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii de spălarea banilor, Înalta Curte reţine încălcarea semnificativă a normelor de drept material în materia confiscării din cel puţin următoarele perspective:
A) au fost depăşite, cu evidenţă, obiectul şi limitele judecăţii, contrar dispoziţiilor art. 371 C. proc. pen.., care prevăd că judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei, întrucât infracţiunea de spălare de bani de care a fost acuzat domnul N. a constat în aceea că a dobândit în nume propriu, în perioada 24.05.2004-14.02.2005, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, prin două operaţiuni succesive de majorare a capitalului social al S.C. Institutul de Cercetări Alimentare S.A. Bucureşti şi o operaţiune de cesiune de acţiuni, iniţial 70,30213 %, iar ulterior un procent de 92,40955 % din acţiunile acestui emitent şi ulterior, le-a donat fiicelor sale în condiţiile în care cunoştea că acestea au fost obţinute de S.C. B. S.A. Bucureşti prin săvârşirea de către reprezentanţii legali ai societăţii, ai A.D.S. şi ai societăţii comerciale vizate, a infracţiunii prev. de art. 10 din Legea nr. 78/2000.
Astfel, cât priveşte infracţiunea de spălare de bani, s-a reţinut că "inculpatul N., urmărind dobândirea în nume propriu a titlurilor de participare ale SC"I.C.A."SA Bucureşti, deşi SC"B."SA Bucureşti dispunea de resursele financiare necesare pentru plata asumată prin contractul de privatizare, a datoriilor restante ale societăţii în valoare totală de 24.520.235.000 ROL, în baza unui contract încheiat în data de 26.02.2004, a împrumutat societatea cu suma de 17.000.000.000 ROL, cu o dobândă anuală de 20 % şi termen de rambursare 30.04.2004, contract în care s-a menţionat explicit posibilitatea în caz de nerambursare să se solicite conversia creanţei (împrumut + dobândă) în acţiuni prin majorarea capitalului social. Împrumutul nu a fost rambursat la termenul stabilit, astfel încât prin Hotărârea A.G.E.A. a SC"I.C.A."SA Bucureşti din data de 26.05.2004 s-a hotărât majorarea capitalului social cu suma de 17.287.149.000 RON prin încorporarea creanţei pe care inculpatul N. o avea asupra societăţii şi emisiunea unui număr suplimentar de 5.762.383 acţiuni, urmare a operaţiunii de conversie acesta devenind acţionar majoritar cu o cotă de participare la capitalul social de 70,30213 %. Ulterior, deşi prevederile art. 10.1 din contractul de privatizare, interziceau explicit, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare, cesionarea de către cumpărător a unui pachet mai mare de 10 acţiuni fără acordul prealabil al A.D.S., prin contractul de cesiune de acţiuni din data de 04.10.2004, SC "B." S.A. Bucureşti i-a cesionat inculpatului N., contra sumei de 2.400.000.000 RON, 800.000 din acţiunile deţinute la SC"I.C.A."SA Bucureşti, operaţiune prin care nivelul participaţiei inculpatului a crescut la 80,06227 % .
Finalizarea operaţiunii de "spălare" a titlurilor de participare ale SC"I.C.A."SA Bucureşti s-a făcut la data de 14.02.2005 când, urmare a unei operaţiuni de majorare de capital în numerar la care a subscris, cu suma de 40.000.000.000 ROL, exclusiv inculpatul N., acesta şi-a crescut nivelul participaţiei la 92,40955 %, participaţie la care a renunţat în anul 2006 când, prin contractul autentificat prin încheierea numărul 1498/06.06.2006, inculpatul a donat, în cote egale, acţiunile deţinute la această societate fiicelor sale R. şi S.."
Prin urmare, apare cu evidenţă că infracţiunea de spălare de bani de care a fost acuzat inculpatul N. a avut ca obiect material acţiunile dobândite de S.C. B. S.A. ca urmare a privatizării Institutului de Cercetări Alimentare, în fapt, aceleaşi acţiuni care au făcut şi obiect al infracţiunii predicat.
Nu s-a reţinut că obiectul spălării de bani ar fi fost imobilele mai sus descrise sau că inculpatul N. ar fi realizat una dintre acţiunile alternative specifice obiectului material al spălării de bani, cu privire la bunurile imobile confiscate. Practic, acuzaţia de spălare de bani a constat în aceea că, după dobândirea de către S.C. B. S.A. a titlurilor de participaţie deţinute de Agenţia Domeniilor Statului la Institutul de Cercetări Alimentare Bucureşti, aceste titluri au fost "spălate" prin dobândirea lor în nume propriu de către inculpatul N. în condiţiile cunoaşterii provenienţei ilicite a acestora şi transmiterii lor ulterioare unor terţe persoane respectiv, celor două fiice ale sale, prin donarea către acestea în cote egale, în anul 2006.
De altfel, aşa cum s-a arătat de către acuzare în descrierea bazei factuale, confirmată ulterior în urma judecăţii, terenurile din Strada x, nr. 1, unde se afla sediul Institutului de Cercetări Alimentare au fost trecute în patrimonial acestuia, chiar înainte de procesul de privatizare, fiind emis de către Ministerul Agriculturii certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria x nr. x/11.12.2002 prin care Institutul de Cercetări Alimentare a devenit proprietar al terenului în suprafaţă totală de 36676,79 m.p.. Mai mult, dobândirea de către J. a terenurilor în proprietate este descrisă de acuzare şi confirmată apoi de instanţe, ca fiind un act pregătitor al viitoarei privatizări frauduloase a institutului, nicidecum ca făcând parte din mecanismul ulterior al spălării titlurilor de participaţie dobândite de S.C. B. S.A..
Cât priveşte construcţiile dobândite de S.C. B. S.A., în strada x, nr. 1, nici nu puteau face obiect al spălării de bani, fiind dobândite de S.C. B. S.A. cu mult anterior săvârşirii infracţiunii predicat, respectiv, prin contractele de vânzare - cumpărare nr. x/15.06.1999 şi nr. y/30.06.1999, încheiate cu S.C. ZZ. S.A., pe când infracţiunea predicat, referitoare la privatizarea I.C.A. şi la dobândirea pachetului de acţiuni deţinut de A.D.S., la un preţ subevaluat, a avut loc în anul 2003.
Or, aşa cum se cunoaşte, infracţiunea de spălare de bani are întotdeauna un caracter subsecvent în raport cu infracţiunea predicat, neputând fi anterioară sau concomitentă, având în vedere conţinutul infracţiunii de spălarea banilor, astfel cum este reglementat de legiuitor (dispoziţiile reţinute de instanţa de apel ale art. 29 alin. (1) lit. b) şi c) prevăzând "ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni; c) dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni"). De altfel, caracterul subsecvent al infracţiunii de spălarea banilor este pe larg îmbrăţişat de doctrina şi practica judiciară.
Mai mult, la data la care S.C. B. S.A. a cumpărat construcţiile edificate pe terenul din strada x nr. 1, respectiv anul 1999, nici nu erau în vigoare dispoziţiile Legii 656/2002. România a incriminat infracţiunea de spălare a banilor, pentru prima dată prin Legea nr. 21/1999 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, care a transpus prevederile Convenţiei de la Strasbourg. Conţinutul constitutiv al infracţiunii era prevăzut în dispoziţiile art. 23 alin. (1) din lege, iar infracţiunea de spălare a banilor exista doar prin raportare la câteva infracţiuni premisă, prevăzute în mod limitativ. Infracţiunile de corupţie ca infracţiuni premisă pentru spălarea banilor au fost introduse prin Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (art. 17).
În ceea ce priveşte imobilul din Şoseaua Bucureşti- Ploieşti nr. 25-27, Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 4184,41 mp şi construcţia în suprafaţă 3140 mp edificată pe acesta cu suprafaţa construită la sol de 1986,25 mp, aşa cum s-a arătat mai sus, acesta a trecut în patrimoniul A., după fuziunea prin absorbţie a S.C. J. S.A. cu S.C. ZZ. S.A., prin hotărârea nr. 24 din 4 10 2007 a AGA aprobându-se trecerea în patrimoniul S.C. A. S.A. a imobilului de mai sus, care aparţinea S.C. CCC. S.A., şi care a solicitat utilizarea acestui imobil după transferul dreptului de proprietate către S.C. A. S.A., în baza unei locaţiuni. În aceeaşi hotărâre s-a aprobat ca preţul total la care se va realiza achiziţionarea imobilului (teren si construcţie) este de 7.620.000 euro (fără TVA) şi va fi achitat după cum urmează: 1.020.000 EURO (fără TVA) se achită la data perfectării în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare, iar restul de 6.600.000 EURO (fără TVA) se va achita in 4 rate egale de 1.650.000 EURO (fără TVA) fiecare, scadente la sfârşitul fiecărei luni aprilie şi septembrie din anul 2008 si respectiv 2009."
Din considerentele deciziei pronunţate în apel, a rezultat că acest imobil a fost confiscat întrucât inculpatul N. a fost beneficiar real atât al societăţii S.C. A. S.A. cât şi al S.C. CCC. S.A., având în vedere că prin contractul de donaţie autentificat sub nr. x/06.06.2006 de BNP "AAA." a donat fiicelor sale R. şi S. câte un număr de 53510 acţiuni fiecare, la S.C. CCC. S.A.., în valoare totală de 321060 RON, respectiv câte 23,3% fiecare din capitalul social al acestei societăţi.
Înalta Curte constată că aspectele ce ţin de evoluţiile patrimoniale ulterioare privatizării Institutului de Cercetări Alimentare şi "spălării" titlurilor de participaţie achiziţionate de S.C. B. S.A. de la acest institut, prin dobândirea în nume personal a acţiunilor de către inculpatul N. şi donarea ulterioară către fiicele sale, mai exact schimbările patrimoniale rezultate din fuziunea J. cu ZZ., din anii 2006 şi 2007 nu au făcut obiectul acuzaţiilor din cauză, fiind descrise şi analizate pentru prima oară în decizia pronunţată de instanţa de apel.
Inculpatul N. nu a fost acuzat că ar fi săvârşit infracţiunea de spălarea a banilor cu referire la vreunul dintre imobilele confiscate şi nici cu referire la acţiunile pe care le-a deţinut la S.C. CCC. S.A., prin considerentele deciziei din apel prezumându-se practic că tot ceea a dobândit în patrimoniul său inculpatul reprezintă produs direct sau indirect al infracţiunii săvârşite în legătură cu privatizarea J.. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când fac uz de prezumţii în dreptul penal, statele contractante au obligaţia de a pune în balanţă importanţa mizelor şi dreptul la apărare; altfel spus, mijloacele utilizate trebuie să fie rezonabil proporţionale cu scopul legitim urmărit (Janosevic împotriva Suediei, pct. 101; Falk împotriva Ţărilor de Jos).
În continuare, în analiza confiscărilor dispuse, Înalta Curte reţine că prin aceeaşi decizie, pe lângă:
1. obligarea în solidar a inculpaţilor la plata valorii pachetului de acţiuni cumpărat de B. cu ocazia privatizării Institutului de Cercetări Alimentare, 60.482.615 Euro la cursul BNR din ziua efectuării plăţii;
2. confiscarea tuturor terenurilor şi construcţiilor ce au aparţinut Institutului de Cercetări Alimentare, a construcţiilor aflate pe terenurile de mai sus aparţinând unor terţi dar şi a unor imobile ce nu au legătură cu cauza (cele din Şoseaua x), cu argumente diferite, prezentate mai sus (fie că aceste imobile au rezultat din comiterea infracţiunii şi nu au servit la despăgubirea statului, fie pentru că reprezintă produs al spălării banilor);
s-a dispus şi
3. confiscarea contravalorii acţiunilor fostei J. (aceleaşi de la punctul 1), dobândite ulterior de N. şi mai apoi de fiicele sale, şi de la acestea din urmă, respectiv, de la R., suma de 2.984.358,3 RON, reprezentând contravaloarea a 9.947.861 acţiuni deţinute la S.C. A. S.A. (fostă S.C. J.), donate de către inculpatul N. conform contractului de donaţie autentificat sub nr. x/06.06.2006 de BNP "AAA." şi de la S., suma de 2.984.358,6 RON, reprezentând contravaloarea a 9.947.862 acţiuni deţinute la S.C. A. S.A. (fostă S.C. I.C.A. SA), acţiuni ce au fost donate de către inculpatul N. prin acelaşi contract de donaţie.
Procedându-se astfel, s-a ajuns nu la o dublă îndestulare a statului, pentru pachetul de acţiuni deţinut prin ADS la Institutul de Cercetări Alimentare Bucureşti, ci chiar la una triplă (obligarea inculpaţilor la despăgubiri, reprezentând echivalentul în RON al pachetului de acţiuni, calculat în funcţie de valoarea de piaţă a activelor imobiliare, actualizat şi întregit şi cu beneficiul nerealizat; confiscarea activelor imobiliare ale fostei J. şi ale unor terţi; confiscarea de la cele două fiice ale inculpatului N. a contravalorii acţiunilor ale căror destinatari finali au fost).
Sub pretextul "confiscării produsului infracţiunii" s-au aplicat, în realitate, dispoziţii legale care nu erau în vigoare la data faptelor, substituind instituţiei din art. 112 alin. (6) C. pen., regulile de la confiscarea extinsă, aplicabilă doar faptelor săvârşite după anul 2012.
Rezultă, astfel, că a fost construit, cu intenţie, un raţionament care făcea posibilă aplicarea art. 112 alin. (6) C. pen., în realitate o adevărată confiscare extinsă, neaplicabilă ratione temporis la data faptelor.
Or, această manieră de aplicare a legii în materie de confiscare nu este doar neobişnuită, dar reprezintă, indiscutabil, un abuz.
B) Confiscarea de la terţi.
Observând că în cauză, bunurile imobile dar şi cele de pe urmă confiscări mai sus menţionate, au fost de la terţi, judecătorul de cameră preliminară reţine că s-a susţinut în decizia pronunţată că aceasta era permisă în temeiul prevederilor Directivei 2014/42/UE a PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI A CONSILIULUI din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană, potrivit cărora confiscarea de la terţi ar trebui să fie posibilă cel puţin în cazurile în care terţii ştiau sau ar fi trebuit să ştie că scopul transferului sau al achiziţionării era evitarea confiscării, pe baza unor elemente de fapt şi circumstanţe concrete, inclusiv a faptului că transferul a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decât valoarea de piaţă a bunurilor.
Trebuie subliniat, în primul rând, că Directiva mai sus menţionată nu era transpusă în legislaţia naţională la vremea respectivă, având termen de transpunere în legislaţiile naţionale la 4 octombrie 2016, pentru a se putea da efect util dreptului Uniunii Europene.
Ca instrument de drept, Directiva se poate adresa mai multor state membre şi reprezintă un instrument de armonizare a legislaţiilor acestora, fie într-un anumit domeniu, fie pentru introducerea unei reforme legislative complexe, deoarece, se lasă la latitudinea statului o marjă de apreciere cu privire la modul de punere în aplicare.
Astfel, transpunerea trebuie să aibă loc în termenul prevăzut în conţinutul directivei, pentru a putea da efect util al dreptului Uniunii Europene. În lipsa transpunerii, directiva nu are însă aplicabilitate directă, dar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în jurisprudenţa sa că directivele sunt susceptibile de efect direct şi că doar particularii se pot prevala de acesta, în acţiuni îndreptate împotriva statului, neputând fi însă aplicată de stat împotriva particularilor. Cu alte cuvinte, în anumite cazuri, Curtea le recunoaşte un efect direct, în scopul de a proteja drepturile persoanelor fizice. Astfel, Curtea a stabilit în hotărârea Van Duyn împotriva Home Office că o directivă are un efect direct dacă dispoziţiile acesteia sunt necondiţionate şi suficient de clare şi precise şi dacă statul membru nu a transpus directiva în termenul prevăzut. Cu toate acestea, efectul direct nu poate fi decât vertical - statele membre au obligaţia de a pune în aplicare directivele, dar directivele nu pot fi invocate de un stat membru împotriva unei persoane fizice (a se vedea hotărârea Ratti).
Prin urmare, confiscarea de la terţe persoane nu se putea întemeia pe prevederile Directivei 2014/42/UE, la data pronunţării deciziei, aceasta nefiind transpusă.
Înalta Curte reţine, în continuare, că în legislaţia naţională posibilitatea confiscării speciale direct de la terţe persoane, străine de procesul penal, a fost prevăzută numai pentru situaţia bunurilor unui terţ care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni, cu condiţia ca terţul să fi cunoscut scopul folosirii lor (art. 118 lit. b) C. pen..vechi, cu corespondent în art. 112 C. pen. nou) precum şi pentru situaţia bunurilor produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni, dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi cu condiţia ca producerea, modificarea sau adaptarea bunului să fi fost efectuată de proprietar ori de infractor cu ştiinţa proprietarului (art. 118 lit. c) C. pen. 1968). Niciunul dintre aceste cazuri nu au avut, însă, aplicabilitate în cauză.
Confiscarea bunurilor care constituie produs al infracţiunii din patrimoniul unei terţe persoane a fost prevăzută la nivel european în Decizia-cadru nr. 2005/212/JAI a Consiliului Europei din 24 februarie 2005, privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, decizie care a fost transpusă în legislaţia naţională prin introducerea în dispoziţiile art. 1182 C. pen. din 1968 şi art. 1121din Legea 286/2009 privind C. pen., a unei instituţii noi pentru sistemul penal naţional, şi anume aceea a confiscării extinse. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a stabilit că dispoziţiile referitoare la confiscarea extinsă sunt constituţionale în măsura în care se aplică numai faptelor săvârşite după momentul intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, respectiv 22 aprilie 2012. De asemenea, s-a stabilit că normele legale privind confiscarea extinsă sunt constituţionale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 (Deciziile nr. 78 din 11 februarie 2014, publicată în M. Of. nr. 273 din 14 aprilie 2014, nr. 356 din 25 iunie 2014).
Prin urmare, confiscarea de bunuri aparţinând unor terţe persoane prin decizia penală nr. 888/08.08.2014 a fost în mod evident o măsură dispusă cu încălcarea normelor de drept material aplicabile, fiind justificată prin decizia din apel de directive care nu aveau aplicabilitate în sistemul de drept naţional la data săvârşirii faptelor din cauză.
Aplicarea directă a Directivei, în speţă, a condus la impunerea unei obligaţii patrimoniale neprevăzute în dreptul intern, reprezentând o ingerinţă nejustificată în dreptul de proprietate (art. 44 Constituţia României, art. 1 Protocolul nr. 1 CEDO).
II. Demersurile ulterioare, nelegale, ale intimatei privind executarea deciziei penale pronunţate
Înalta Curte constată, în acord cu susţinerile petenţilor, că activitatea judiciară desfăşurată de intimată cu încălcarea legii nu s-a limitat doar la pronunţarea deciziei penale nr. 888/08.08.2014, ci a continuat şi ulterior pronunţării acestei decizii. Se constată astfel că interesul pentru cauza în care a fost pronunţată decizia penală mai sus menţionată s-a manifestat şi ulterior pronunţării acesteia, intimata desfăşurând în perioada ce a succedat o serie de activităţi nelegale şi neregulamentare, în scopul de a se asigura de executarea de către organele competente ale statului a măsurilor pe care le dispusese cu privire la confiscarea bunurilor inculpaţilor şi ale terţelor persoane în dosarul privind privatizarea J..
După pronunţarea deciziei penale nr. 888/08.08.2014 au mai fost pronunţate de acelaşi complet de judecată din care a făcut parte intimata mai multe hotărâri judecătoreşti, după cum urmează:
- decizia penală nr. 413/A/16.03.2015 prin care s-a luat act de retragerea contestaţiei la executare de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice, înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, la 11.02.2015
- decizia penală nr. 761/A/25.05.2015 prin care s-a admis contestaţia la executare formulată de A.N.A.F.
- decizia penală nr. 1025/A/03.08.2015 prin care s-au admis contestaţiile la executare formulate de Administraţia Financiară a sectorului 1 Bucureşti şi petenta R., înregistrate la Curtea de Apel Bucureşti la 13.07.2015.
- decizia penală nr. 85/A/25.01.2016 prin care s-a respins ca nefondată contestaţia la executare formulată de petenta ANAF - AFP SECTOR 1 BUCUREŞTI având ca obiect lămurirea dispozitivului deciziei penale nr. 888/A/08.08.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a Penală în dosarul cu nr. x/2012
În prima dintre contestaţiile la executare înregistrate, la 11.02.2015, prin încheierea de şedinţă din 13.02.2015, s-a dispus emiterea unei adrese către ANAF- Direcţia Generală de Impozite şi Taxe Locale a sectorului 1 Bucureşti, pentru a preciza care este stadiul dispoziţiilor de confiscare; în acelaşi timp, s-a solicitat comunicarea CNP-ului directorului A.N.A.F, ca organ însărcinat cu punerea în executare a dispoziţiilor de confiscare pentru a aprecia asupra aplicării unei amenzi judiciare; în cadrul soluţionării aceleiaşi contestaţii la executare, s-a emis o adresă către Tribunalul Bucureşti- Biroul de executări penale pentru a comunica stadiul executării deciziei penale nr. 888/08.08.2014.
Prin decizia penală nr. 413/A/16 martie 2015, s-a luat act de retragerea contestaţiei la executare formulate de Direcţia Generală de Impozite şi Taxe Locale a sectorului 1 Bucureşti cu privire la decizia penală nr. 888/08.08.2014.
Printr-o adresă ulterioară soluţionării acestei contestaţii la executare înregistrată la Tribunalul Bucureşti la data de 15.05.2015, intimata F. a adus la cunoştinţa acestei instanţe obligaţia de a efectua o comisie rogatorie având ca obiect indisponibilizarea şi confiscarea (în prealabil această instanţă urmând a obţine informaţii privind conturile bancare) tuturor bunurilor ai căror beneficiari reali sunt N. şi R., inclusiv acţiunile şi activele pe care aceştia le deţin ca beneficiari reali la alte societăţi pe care le controlează.
Totodată, a transmis că Tribunalul Bucureşti are obligaţia să indisponibilizeze în vederea confiscării, bunurile mobile, imobile, conturile, activele, acţiunile societăţilor DDD. (Cyprus), EEE., B. S.R.L., FFF. şi GGG. şi HHH. (Cyprus), indiferent dacă persoanele fizice apar sau nu ca având calitatea de administrator/acţionar al acestora.
Prin aceeaşi adresă intimata F. a cerut Tribunalului Bucureşti să informeze Curtea de Apel Bucureşti cu privire la demersurile efectuate în vederea executării în integralitate a dispoziţiilor deciziei penale nr. 888/08.08.2014.
Prin adresa din 04.11.2015, Tribunalul Bucureşti - Biroul de executări penale al secţiei I penale, a comunicat Curţii de Apel Bucureşti - în atenţia doamnei judecător F., relaţiile transmise de Biroul juridic al Republicii Cipru şi de Tribunalul Penal, secţia 187 Viena, pentru luarea măsurilor legale care se impun.
Prin adresa din 10.11.2015 intimata F. a restituit pe cale administrativă adresa din 04.11.2015, Biroului de executări penale din cadrul Tribunalului Bucureşti, cu precizarea că tribunalului îi revine competenţa exclusivă de a aduce la îndeplinire ordinul de confiscare dispus prin decizia nr. 888/08.08.2014. În conţinutul acestei adrese s-au dat noi dispoziţii Tribunalului Bucureşti privind modalitatea de identificare şi indisponibilizare a produsului infracţiunii, respectiv, realizarea unei comisii rogatorii, şi s-a solicitat să se comunice Curţii de Apel Bucureşti demersurile efectuate în vederea realizării în integralitate a deciziei penale nr. 888/A/08.08.2014, iar în cazul în care Tribunalul Bucureşti nu înţelege să aducă la îndeplinire ordinul de confiscare, să încunoştinţeze Curtea de Apel Bucureşti despre această opţiune. În acelaşi timp, o copie a adresei pe care intimata a comunicat-o Tribunalului Bucureşti, a fost trimisă de intimată şi Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Înalta Curte constată că intimata, efectuând demersuri în vederea executării măsurilor de confiscare pe care le-a dispus prin decizia penală nr. 888/08/08.2014, a încălcat dispoziţiile legale şi regulamentare privind executarea hotărârilor penale, încălcare ce nu poate fi privită izolat, în mod singular, ci în contextul unor numeroase alte acte de conduită caracterizate ca fiind dincolo de legi şi regulamente şi care, demonstrează existenţa unei rezoluţii infracţionale de a săvârşi un act judiciar abuziv.
Astfel, se constată că potrivit dispoziţiilor art. 553 C. proc. pen.., hotărârea instanţei penale rămasă definitivă la prima instanţă de judecată sau la instanţa ierarhic superioară ori la instanţa de apel, se pune în executare de către prima instanţă de judecată.
În acelaşi timp, potrivit dispoziţiilor art. 554 alin. (1) C. proc. pen.., instanţa de executare deleagă unul sau mai mulţi dintre judecătorii săi pentru efectuarea punerii în executare.
Atribuţiile judecătorului delegat cu executarea erau reglementate, la data la care intimata a făcut aceste demersuri de executare, de dispoziţiile art. 554 alin. (1) C. proc. pen.. şi de dispoziţiile art. 27 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, în vigoare la data respectivă.
În raport de reglementările existente, deşi competenţa de a pune în executare şi a efectua toate demersurile necesare executării aparţinea Tribunalului Bucureşti, prin judecătorii delegaţi cu executarea hotărârilor penale, intimata F. a întreprins demersuri, după soluţionarea cauzei penale cu care a fost învestită, în vederea executării dispoziţiilor de confiscare, fără existenţa vreunei decizii administrative a conducerii instanţei, prin care să-i fie delegate atribuţii cu executarea nici măcar la nivelul Curţii de Apel Bucureşti. Prin adresa înregistrată la Tribunalul Bucureşti la data de 15.05.2015 precum şi prin adresa din 04.11.2015, intimata a dat dispoziţii Biroului de executări penale din cadrul Tribunalului Bucureşti, realizând activităţi specifice judecătorului delegat cu executarea hotărârilor penale.
Realizarea atribuţiilor specifice judecătorului delegat cu executarea hotărârilor penale, cu încălcarea dispoziţiilor legale şi regulamentare a fost reţinută şi de Inspecţia Judiciară, prin Rezoluţia nr. 6203/IJ/3667/DIJ/24.02.2016, prin care, deşi s-a dispus clasarea cauzei disciplinare faţă de intimată, această soluţie a fost dispusă în evaluarea gravităţii abaterii de către inspectorul judiciar, evaluare care excede analizei efectuate de judecătorul de cameră preliminară.
Pe lângă aceste demersuri efectuate în nume personal, în vederea executării dispoziţiilor privind confiscarea, în afara dispoziţiilor legale, judecătorul de cameră preliminară reţine şi cele reclamate de petenţi privind modalitatea în care intimata a rezolvat o contestaţie la executare promovată de ANAF, soluţionată prin decizia penală nr. 85/A/25.01.2016.
Modalitatea în care a înţeles să argumenteze soluţia pronunţată, străină de obiectul cauzei având ca obiect lămurirea dispozitivului deciziei penale nr. 888/A/08.08.2014, denotă preocuparea pe care a avut-o intimata în a obţine executarea dispoziţiilor de confiscare, împrejurare ce l-a determinat pe celălalt membru al completului de judecată să se disocieze de considerentele prezentate de intimată.
Parcurgând conţinutul deciziei penale nr. 85/A/25.01.2016, se constată că ANAF a învestit completul de judecată din care intimata a făcut parte cu o contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., solicitând lămurirea sintagmei "libere de orice sarcini" conţinută de dispoziţiile privind confiscarea imobilelor, adică, mai exact, dacă ANAF este ţinută să respecte contractele de închiriere existente cu privire la imobile, la data trecerii acestor imobile în patrimoniul statului.
Deşi obiectul contestaţiei la executare a fost să lămurească dacă sunt opozabile ANAF, cu ocazia valorificării imobilelor confiscate, contractele de închiriere care existau la data confiscării acestora, considerentele deciziei penale nr. 85/a/25.01.2016 abundă în argumente care să justifice suplimentar confiscarea bunurilor, în special, de la terţi, fiind suplimentată practic motivarea deciziei 888/08.08.2014 pronunţate pe fondul cauzei, inclusiv, sub aspectul vinovăţiei inculpaţilor. În acelaşi timp, în decizia pronunţată sunt aduse critici modului în care instanţele civile au soluţionat cereri referitoare la contractele de închiriere existente, constatându-se preocuparea intimatei F., inclusiv în a clarifica inexistenţa unui drept de preemţiune la cumpărarea imobilelor confiscate, în favoarea chiriaşilor, deşi în fapt şi în drept, nu a fost sesizată cu lămurirea acestui aspect, pentru care, de altfel, nici nu avea competenţa de a se pronunţa.
Motivarea deciziei pronunţate, într-o manieră ce l-a determinat pe celălalt judecător din complet să se delimiteze de argumentele intimatei inserate în partea expozitivă a deciziei pronunţate, arată, o dată, în plus, că aceasta a fost preocupată în mod evident, chiar şi pentru un necunoscător, de confiscarea tuturor imobilelor pe care le-a menţionat în hotărârea pronunţată, chiar şi după ce s-a dezînvestit de cauză, fapt cu totul neobişnuit pentru activitatea unui judecător.
III. Starea de incompatibilitate în care s-a aflat intimata în soluţionarea cauzei
În continuare, Înalta Curte constată că se confirmă şi susţinerile petenţilor privind starea de incompatibilitate în care s-a aflat intimata atunci când a soluţionat cauza penală în care a pronunţat decizia penală nr. 888/A/08.08.2014.
Starea de incompatibilitate a intimatei a făcut şi obiectul judecăţii disciplinare în dosarul disciplinar nr. x/2016 ce s-a aflat pe rolul secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, în care a fost pronunţată Hotărârea nr. 1/J/8 februarie 2017, hotărâre prin care s-a dispus excluderea acesteia din magistratură pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Se reţine că Hotărârea secţiei pentru judecători mai sus menţionată a rămas definitivă atât în ceea ce priveşte statuarea în fapt, cât şi din perspectiva încălcării normelor legale privind incompatibilitatea, prin Decizia nr. 336/13 decembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - completul de 5 judecători în materie civilă, hotărârea fiind modificată numai cu privire la sancţiunea aplicată intimatei, această împrejurare neavând însă relevanţă în analiza prezentei cauze de către judecătorul de cameră preliminară.
Sub aspectul statuărilor în fapt şi în drept, judecătorul de cameră preliminară reţine că potrivit art. 52 alin. (3) C. proc. pen.. hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, aspectele vizate de autoritatea de lucru judecat fiind clar stabilite prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 102/17 februarie 2021. Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară va avea în vedere statuările în fapt şi în drept ale Înaltei Curţi în materie disciplinară, nefiind justificată reexaminarea de către instanţa penală - judecătorul de cameră preliminară a unor aspecte ale cauzei ce constituie chestiuni prealabile şi care au fost soluţionate, printr-o hotărâre definitivă, de către o instanţă competentă să judece într-o altă materie, chiar dacă aceste chestiuni privesc existenţa infracţiunii.
Astfel, din hotărârea judecătorească mai sus menţionată rezultă că intimata F. a fost trimisă în judecată disciplinară în faţa secţiei pentru judecători a C.S.M. pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din Legea 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, în dosarul disciplinar nr. x/2016, cu motivarea că intimata a participat la activităţi extraprofesionale, remunerate, care nu sunt compatibile cu funcţia de magistrat.
Secţia pentru judecători a reţinut în esenţă că, în perioada 7 iulie 2014-2 august 2014, intimata F. a participat în calitate de formator la Programul de formare profesională "Implementarea şi aplicarea viitoarei Politici Agricole Comune. Prevenirea fraudei şi a corupţiei în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene", organizat în cadrul proiectului III., Furnizarea serviciilor de consultanţă pentru organizarea cursurilor de instruire a personalului A.P.I.A." desfăşurată la Poiana Braşov.
Activitatea sus-menţionată a fost iniţiată de Unitatea de Management a Proiectului "Completarea Sprijinului Financiar acordat de Uniunea Europeană pentru Restructurarea Agriculturii în România (UMP -CESAR)" din cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. Programul de pregătire era destinat funcţionarilor publici din cadrul APIA, structură care funcţiona în cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi a vizat tematica implementării/aplicării viitoarei Politici Agricole Comune şi prevenirea fraudei şi a corupţiei, în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene, în cadrul acestei din urmă secţiuni, susţinând activitatea de formare judecătorul F..
În baza contractului de prestări servicii profesionale (servicii de formare) convenţie civilă nr. 17.07.3/17 iulie 2014, încheiat cu S.C. BB. S.R.L., judecătorul a prestat servicii de instruire (formare), remunerate, pentru organizarea sesiunilor de training pentru 260 persoane din cadrul APIA, referitor la prevenirea fraudei şi a corupţiei în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene.
S-a reţinut că deşi anterior încheierii contractului cu S.C. BB. S.R.L., judecătorul F. a adresat o solicitare Agenţiei Naţionale de Integritate, pentru a se stabili dacă exercitarea simultană a calităţii de magistrat şi a celei de formator (lector) în cadrul Proiectului având tematica "Aplicarea viitoarei Politici Agricole Comune şi prevenirea actelor de corupţie în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene " este de natură să genereze o situaţie de incompatibilitate, iar răspunsul Agenţiei transmis cu adresa nr. x/14.07.2014, a fost în sensul că exercitarea simultană a calităţii de magistrat şi a celei de formator (lector) în cadrul Proiectului menţionat nu este de natură să genereze o situaţie de incompatibilitate şi mai mult, prin raportul de evaluare nr. 21350/G/I 1/20.05.2016, întocmit de inspectorul de integritate din cadrul Agenţiei Naţionale de Integritate, în lucrarea nr. 17002/A/H/15.04.2016, s-a apreciat că deţinerea calităţii de lector în cadrul Proiectului "Aplicarea viitoarei Politici Agricole Comune. Prevenirea fraudei şi a corupţiei în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene" se încadrează în ipoteza avută în vedere prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 261/2008, prin care s-a statuat că magistraţii pot participa în calitate de experţi în cadrul programelor cu finanţare externă pentru justiţie, cu toate acestea, pârâta judecător F. nu s-a adresat Consiliului Superior al Magistraturii, ci Agenţiei Naţionale de Integritate, această împrejurare, având, sub aspectul laturii subiective, semnificaţia acceptării posibilităţii de a se afla într-o situaţie de incompatibilitate.
Prin hotărârea nr. 1J din 8 februarie 2017, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară, a admis acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtei F. - judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti şi, în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, i-a aplicat acesteia sancţiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din acelaşi act normativ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul de 5 judecători, prin Decizia nr. 336/13 decembrie 2017 a reţinut că în mod just instanţa disciplinară a constatat că fapta reproşată judecătorului F., aceea de a fi prestat activitate de instruire remunerată în temeiul unui contract încheiat cu o societate comercială, în cadrul unui proiect derulat în domeniul viitoarei Politici Agricole Comune, iar nu pentru justiţie, intră în sfera de reglementare dispoziţiilor art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, prin hotărârea atacată fiind corect reliefate: existenţa faptelor, a conduitei ilicite, a urmărilor prejudiciabile şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul produs, ceea ce susţine legalitatea încadrării sale în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menţionat.
Înalta Curte a reţinut că selectarea judecătorului pentru prestarea respectivei activităţi nu s-a realizat în mod transparent şi potrivit uzanţelor, prin intermediul vreunei autorităţi din domeniul sistemului de justiţie (Consiliul Superior al Magistraturii, instanţă, Institutul Naţional al Magistraturii sau Şcoala Naţională de Grefieri), sesiunile de training fiind organizate de o asociere de societăţi comerciale specializate în 38 servicii de consultanţă, respectiv asocierea S.C. JJJ. S.R.L. şi S.C. BB. S.R.L. Este, de asemenea, semnificativ, sub aspectul împietării principiului independenţei judecătorului, faptul necontestat că recurenta - pârâtă F. s-a angajat să desfăşoare activitatea în discuţie printr-o convenţie de drept privat, un contract de prestări servicii, subordonându-se, contra unei remuneraţii, unor obligaţii contractuale asumate faţă de o societate comercială cu scop lucrativ, anume S.C. BB. S.R.L (care, potrivit scrisorii de interes depuse pentru participarea la procedura de atribuire a contractului pentru servicii de consultanţă este o companie românească specializată în servicii de consultanţă integrată şi management pentru dezvoltarea de afaceri pe teritoriul României ").
A menţionat că Agenţia de Plăţi şi Intervenţii în Agricultură (A.P.I.A.) şi ministerul de resort sunt autorităţi administrative din sfera puterii executive, iar împrejurarea că administraţia publică, în sens material, constă în activitatea desfăşurată în regim de putere publică în vederea organizării executării şi executării în concret legii nu constituie, în sine, un argument pentru a plasa prestarea de servicii efectuată în cadrul şi în beneficiul lor ca fiind una pentru justiţie, în general.
Înalta Curte a reţinut că intimata a încălcat regimul incompatibilităţilor magistraţilor prevăzut de art. 125 alin. (3) din Constituţia României, potrivit cărora funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, care stipulează că "funcţiile de judecător, procuror, magistrat asistent şi asistent judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcţii publice şi private, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, precum şi a celor de instruire din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri, în condiţiile legii".
În acelaşi timp, a constatat că instanţa disciplinară a reţinut în mod corect că nu este ţinută de concluziile raportului de evaluare întocmit de ANI, această abordare fiind justificată, în afara considerentelor ce ţin de cadrul normativ, şi de împrejurarea că, prin prisma atribuţiilor şi obiectivelor sale specifice, Agenţia Naţională de Integritate nu a fost preocupată de conotaţia disciplinară a antrenării judecătorului evaluat într-un raport de drept privat, printr-un contract de prestări de servicii în care a avut calitatea de prestator, încheiat cu o societate comercială.
Relevante sunt şi considerentele instanţei supreme care vizează latura subiectivă a abaterii disciplinare, reţinându-se că magistratul nu poate invoca buna-credinţă contrapunând-o obligaţiei de rezervă, care impunea prudenţă în alegerea activităţilor pe care urma a le desfăşura în afara celor specifice funcţiei de judecător şi a tipului de raport juridic încheiat în acest scop, chiar dacă, în convingerea sa, acele activităţi erau menite să pună în valoare şi să transmită cunoştinţele şi experienţa într-un domeniu al dreptului. Acceptarea selectării sale, în modalitatea anterior expusă, asumarea conştientă a obligaţiilor contractuale faţă de o societate de drept privat cu scop patrimonial, faptul că, intuind existenţa unei posibile stări de incompatibilitate, judecătorul nu s-a adresat organismului profesional care, din punct de vedere instituţional, coordonează, îndrumă şi garantează independenţa justiţiei, ci a ales o manieră informală de a se adresa conducerii de la acea vreme a Agenţiei Naţionale de Integritate, sunt aspecte care, probate necontestat, relevă existenţa cumulativă a factorului intelectiv şi a celui volitiv care conturează latura subiectivă sub forma intenţiei indirecte.
Prin decizia civilă nr. 336/13 decembrie 2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înlocuit însă sancţiunea excluderii din magistratură cu mutarea disciplinară pe o perioadă de 6 luni, la Curtea de Apel Târgu Mureş, începând cu data de 15 ianuarie 2018, sancţiune prevăzută de art. 100 lit. c) din Legea 303/2004, individualizarea sancţiunii disciplinare fiind un aspect fără nicio importanţă pentru analizarea faptelor din prezenta cauză.
Judecătorul de cameră preliminară reţine că şi din acest punct de vedere faptele reclamate de petenţi se confirmă, intimata prestând servicii de formare pentru 260 de angajaţi din cadrul APIA, structură care funcţiona în cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi a vizat tematica implementării/aplicării viitoarei Politici Agricole Comune şi prevenirea fraudei şi a corupţiei, în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene. Acest raport contractual s-a derulat exact în perioada în care a judecat dosarul în care a pronunţat decizia penală nr. 888/A/08.08.2014 şi în care Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a avut calitatea de parte civilă în cauză.
IV. Alte activităţi ale intimatei circumscrise abuzului îndreptat împotriva petenţilor
Petenţii au mai susţinut şi că, sub pretextul documentării în vederea publicării unor articole în materia spălării banilor, la data de 13.01.2020, intimata ar fi obţinut acces la dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Bucureşti, ce avea ca obiect cererea de insolvenţă a S.C. DD. S.R.L. şi, deşi a menţionat că a luat act de cererea de renunţare la judecată a creditoarei EE. S.A., sub pretextul unui interes ce derivă din "evitarea pierderilor cauzate bugetului de stat corolar transmiterii prin tipologia de spălare a banilor prin intermediul sistemului bancar subteran a aşa-ziselor credite neperformante prin procedeul securitizării de către FF. S.A. şi GG.- sucursala Londra, dar şi din necesitatea garantării eficacităţii ordinului de acordare a unor eventuale despăgubiri ce îi vor reveni din dosare aflate încă în curs de judecată", intimata, comiţând un abuz de drept, a formulat o cerere de intervenţie accesorie în susţinerea intimatei debitoare B. şi B.. În motivarea cererii de intervenţie, intimata şi-a dezvoltat teoriile în materia spălării banilor, pentru ca în final să solicite "sesizarea organului de urmărire penală, având în vedere că în cauză, B. a girat respectiva facilitate de credit ca fiind împrumut cu produsul infracţiunii returnat de ANABI şi că mai are în portofoliu patru imobile pe care vrea să le transfere pe societăţi al căror beneficiar real nu este cunoscut". Or, în opinia petenţilor, solicitarea intimatei demonstrează intenţia reală a acesteia care este în mod vădit contrară scopului în care se poate formula cerere de intervenţie accesorie, acela de a susţine apărările părţii în favoarea căreia se poate formula cerere de intervenţie accesorie.
Din simpla accesare a portalului instanţelor de judecată, se constată că în dosarul nr. x/2019 indicat de petenţi şi având ca obiect insolvenţa S.C. DD. S.R.L. la cererea creditoarei EE. S.A., aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, intimata F. a formulat cerere de intervenţie. Or, este ceva de neacceptat ca un judecător să formuleze cerere de intervenţie într-o cauză în care se judecă părţi sau persoane interesate din cauze pe care le-a judecat, interesul faţă de acestea fiind unul neobişnuit şi în contra normelor admisibile de conduită pentru profesia de magistrat.
Prin acţiunea de intervenţie şi prin conţinutul cererii, judecătorul a urmărit să valorifice notorietatea funcţiei sale şi relaţia anterioară de judecată, ceea ce constituie o presiune indirectă asupra instanţei civile şi confirmă, fără echivoc, idea de părtinire.
Rezumând, Înalta Curte constată că în cazul intimatei F., judecător al cauzei, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen., faptă tipică în toate elementele sale, încălcările reţinute afectând drepturile tuturor părţilor din dosar.
Nesocotirea principiul legalităţii în materie penală
Au fost invocat instrumente juridice europene pentru a fundamenta confiscarea extinsă:
- Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunii în Uniunea Europeană.
- Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea
Directiva 2014/42/UE nu era transpusă în legislaţia naţională la momentul pronunţării hotărârii (în 2014). Aceasta a fost adoptată la nivel european în 2014, însă nu avea efect direct în materie penală deoarece necesita transpunere internă. Drept urmare, la momentul hotărârii nu putea constitui temei de drept aplicabil, iar procedeul folosit a afectat principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunii (art. 7 CEDO; art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 15 Constituţie).
Decizia-cadru 2005/212/JAI nu putea fi nici ea aplicată direct pentru fapte anterioare şi nici pentru a extinde măsuri penale mai severe decât cele prevăzute de legea română la acea dată. Instrument de drept penal european adoptat în 2005, decizia impunea statelor membre să adopte reglementări interne pentru confiscarea produselor infracţiunii, inclusiv în formă extinsă. România a transpus dispoziţiile abia prin Legea nr. 63/2012, care a introdus art. 1121 C. pen. privind confiscarea extinsă, aplicabilă doar faptelor săvârşite după această dată.
Drept urmare, a aplicat retroactiv norme europene, transformând confiscarea specială într-o confiscare extinsă mascată, ceea ce contravine principiului nullum crimen, nulla poena sine lege.
Constituţia României (art. 15 alin. (2) prevede că legea penală se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile. Tot astfel, Convenţia Europeană, pentru Drepturile Omului, prin art. 7, statuează că nicio pedeapsă şi nicio măsură cu caracter penal nu pot fi aplicate decât în baza unei legi clare şi previzibile, existente la data faptei. De asemenea, Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au subliniat constant că principiul nullum crimen, nulla poena sine lege se aplică nu doar incriminării, ci oricăror măsuri cu caracter penal, inclusiv confiscării.
În cauză s-a făcut o aplicarea retroactivă în defavoarea părţilor, printr-un abuz de interpretare. Astfel, au fost invocate aceste instrumente europene pentru a fundamenta o confiscare cu caracter extins, deşi faptele erau anterioare adoptării lor şi transpunerii în legislaţia română.
O asemenea interpretare a transformat un proces penal într-un teren de experiment normativ, folosind instrumente netranspuse pentru a justifica o măsură severă. Procedând în acest fel, s-au încălcat nu doar drepturi individuale, ci şi principiul general al securităţii juridice.
Încălcarea dreptului la un proces echitabil
Hotărârea nu s-a bazat pe legea în vigoare la data faptelor, aşa cum s-a arătat. Mai mult, judecătoarea F. era incompatibilă: avea un contract remunerat cu Ministerul Agriculturii - parte în dosar - şi, ulterior, a formulat cerere de intervenţie într-un proces civil unde figurau aceleaşi părţi. Aceste împrejurări devoalează o atitudine abuzivă, contrară legii, imparţialităţii şi regulilor statului de drept, prin care dreptul la un proces echitabil a fost grav compromis.
Consecinţă a actelor şi faptelor descrise, s-a ajuns la o triplă deposedare de bunuri fără temei legal - obligarea la despăgubiri şi o dublă confiscare -, iar pentru a putea proceda astfel a creat norme pe care le-a aplicat, a judecat în condiţii de incompatibilitate, a soluţionat acţiunea civilă contrar temeiului legal de la acea dată influenţând compunerea completului, a intervenit ulterior într-un proces civil al aceloraşi părţi şi şi-a arogat prerogative de executare penală fără a fi abilitată prin lege. Toate acestea nu descriu un act de justiţie, ci o atitudine abuzivă, contrară principiilor procesului echitabil şi regulilor statului de drept.
Prin cumularea acestor încălcări, respectiv retroactivitate, incompatibilitate, conflict de interese, uzurpare de competenţă, se devoalează o atitudine abuzivă. În loc să fie garantul legalităţii, judecătorul a devenit parte într-un mecanism de presiune şi sancţionare, ceea ce a compromis garanţiile fundamentale ale procesului echitabil prevăzut de art. 6 CEDO.
Independenţa şi imparţialitatea judecătorului nu sunt simple valori teoretice, ci condiţii esenţiale pentru ca justiţia să funcţioneze. Când ele sunt încălcate, nu doar părţile din dosar sunt afectate, ci întreaga ordine juridică.
În cauza Bădescu c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat limpede că independenţa judecătorului nu este un privilegiu personal şi nici un scut pentru abuzuri. Judecătorul se bucură de protecţia acestei independenţe doar atâta vreme cât acţionează în limitele legii şi ale atribuţiilor sale constituţionale. În momentul în care se plasează în afara cadrului legal, îşi pierde protecţia şi răspunde pentru actele sale.
Această jurisprudenţă exprimă o idee fundamentală a statului de drept: imparţialitatea şi independenţa judecătorului nu pot fi invocate pentru a legitima conduita abuzivă sau pentru a justifica încălcarea regulilor procesului echitabil. Tocmai pentru că judecătorul are un rol esenţial în protejarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, el are obligaţia absolută de a respecta legea.
Astfel, ceea ce apără CEDO nu este arbitrariul sub mantia independenţei, ci actul de justiţie întemeiat pe lege. Când judecătorul creează norme pe care le aplică, când se află în incompatibilitate sau intervine în cauze ale aceloraşi părţi, el se plasează în afara legii şi îşi anulează singur garanţiile statutului său. Aşa cum a spus Curtea, independenţa nu poate fi invocată ca paravan pentru derapaje, ci doar ca garanţie pentru un proces echitabil şi pentru protecţia statului de drept.
Judecătorul nu poate invoca independenţa pentru a-şi legitima excesul, pentru că independenţa există doar în măsura în care judecătorul rămâne fidel legii şi procesului echitabil.
Toate încălcările normelor de drept penal şi drept procesual penal reţinute, completate cu încălcarea normelor din statutul profesiei de magistrat demonstrează, fără dubiu, că nu se pune problema de o eroare neintenţionată, ci de un abuz, şirul de conduite judiciare ilegale punând în evidenţă existenţa unei rezoluţii infracţionale a intimatei de a încălca normele legale în vederea confiscării unui număr însemnat de bunuri şi de valoare mare, peste limita a ceea legea existentă ar fi permis, având drept urmare vătămarea drepturilor şi intereselor părţilor şi/sau ale terţilor, petenţi în prezenta cauză.
Încălcarea cu ştiinţă a normelor de lege aplicabile nu a rezultat dintr-o conduită izolată a intimatei, ci dintr-o serie de acte şi măsuri ilegale, repetabilitatea şi amploarea încălcărilor scoţând în evidenţă o conduită judiciară ilegală a intimatei, adoptată cu intenţie, în vederea confiscării unor active însemnate de la părţi şi de la terţi, ignorând obligaţia de imparţialitate, tratament egal şi respectarea procesului echitabil.
Intenţia a fost reţinută, aşa cum s-a arătat mai sus, şi în ceea ce priveşte încălcarea regimului incompatibilităţilor, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu ocazia soluţionării recursului împotriva Hotărârii secţiei pentru judecători prin care s-a dispus sancţionarea disciplinară severă a intimatei.
Aşa cum s-a arătat anterior, Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 54/7 februarie 2018, a statuat că nu poate fi exclus din elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, întrucât acest fapt ar deschide calea acceptării posibilităţii concrete de a se pronunţa orice fel de hotărâri judecătoreşti, chiar cu rea-credinţă, deci cu încălcarea vădită şi conştientă a legii. Acest fapt ar avea drept consecinţă încurajarea încălcărilor legii chiar de către persoanele chemate cu prioritate a le apăra, respectiv magistraţii, ceea ce, în mod logic, ar conduce la ideea că, dezincriminate fiind, faptele de abuz în serviciu comise de magistraţi în instrumentarea cauzelor cu care sunt învestiţi sunt în realitate ocrotite de lege, cât timp nu constituie obiect al răspunderii penale.
Înalta Curte constată că în cauză erau întrunite cerinţele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu reclamate de petenţi, în ceea ce o priveşte pe intimata F., din punct de vedere al laturii obiective şi subiective a infracţiunii, fiind încălcate cu ştiinţă norme din legislaţia primară, pe care intimata avea obligaţia legală de a le aplica corect, cu bună-credinţă. Potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, lege în vigoare la data faptelor, judecătorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii şi să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor. În acelaşi timp, judecătorii trebuie să înfăptuiască justiţia, în numele legii - art. 124 şi art. 126 din Constituţie. Or, intimata, în cauza pe care a soluţionat-o, prin interpretarea şi aplicarea legii cu rea-credinţă, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale, a încălcat drepturile părţilor şi ale persoanelor interesate, cu consecinţe păgubitoare semnificative pentru acestea.
În continuare, reţinând că în ceea ce o priveşte pe intimata F., existau probe şi erau întrunite cerinţele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, cu toate acestea, constată că nu poate fi dispusă soluţia de trimitere a cauzei la procuror pentru a efectua în continuare urmărirea penală şi a pune în mişcare acţiunea penală, conform art. 341 alin. (6) lit. b) C. proc. pen.., întrucât, există o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv, intervenirea prescripţiei răspunderii penale.
Infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. este pedepsită de lege cu închisoarea de la 2 la 7 ani, iar în raport de limitele de pedeapsă, termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termen care, raportat la data faptelor s-a împlinit. În cauză sunt aplicabile Deciziile nr. 297/26 aprilie 2018 şi nr. 358/26 mai 2022 ale Curţii Constituţionale a României prin care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. referitoare la întreruperea cursului prescripţiei penale au fost declarate neconstituţionale.
Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale în ansamblul lor. Pentru a decide astfel, instanţa de contencios constituţional a reţinut că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a sancţionat unica soluţie legislativă pe care textul de lege criticat o conţinea, astfel că aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative, ci, prin efectele pe care le produce, împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau.
În absenţa intervenţiei active a legiuitorului, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu a mai conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.
A rezultat, aşadar, din considerentele obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 că Decizia nr. 297/2018 a alterat activitatea substanţială a normei unice prevăzute de lege, în sensul că, până la data modificării prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, respectivul text normativ nu a reglementat un caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.
Contextul în care fondul normativ intern privind întreruperea prescripţiei răspunderii penale a fost reconfigurat prin cele două decizii ale Curţii Constituţionale a fost urmat de pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022, prin care s-a stabilit că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din C. pen.
În raport cu jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se constată că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., care în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 nu au prevăzut vreo cauză de întrerupere a prescripţiei, constituie dispoziţii legale supuse tuturor regulilor de aplicare în timp a legii penale, inclusiv regulii aplicării retroactive a legii penale mai favorabile.
Prin urmare, aplicând legea penală mai favorabilă, se constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., care reglementează termenul de prescripţie generală (8 ani), nefiind aplicabile dispoziţiile referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale ale art. 155 din C. pen. şi la dublarea, pe cale de consecinţă, a termenului prescripţiei (prescripţia specială).
În raport de aceste considerente, văzând că fapta de abuz în serviciu există, este tipică, însă a intervenit prescripţia răspunderii penale, judecătorul de cameră preliminară, în baza dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. c) va admite plângerile formulate de petenţi, va desfiinţa ordonanţa de clasare nr. 125/P/16 august 2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că va schimba temeiul clasării, în dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., respectiv a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Cât priveşte celelalte infracţiuni reclamate de petenţi,
Înalta Curte apreciază că soluţia de clasare dispusă cu privire la celelalte fapte reclamate de petenţi, cu excepţia infracţiunii de abuz în serviciu, reclamată a fi fost săvârşită de intimata F., este legală şi temeinică.
Reiterează aspectul că pe calea plângerilor formulate în faţa judecătorului de cameră preliminară, petenţii şi-au limitat criticile numai la clasarea dispusă în ceea ce-i priveşte pe intimaţii F. şi G., nu şi în ceea ce le priveşte pe celelalte persoane împotriva cărora au formulat plângeri penale. În plus, în cazul celorlalte persoane despre care petenţii au afirmat că au comis infracţiunea de abuz în serviciu în legătură cu instrumentarea aceleiaşi cauze (magistraţi - al doilea judecător din apel, procurorul care a întocmit rechizitoriul, specialişti şi experţi care au întocmit rapoarte de constatare şi de expertiză), se constată că nu s-a dovedit încălcarea cu intenţie de către aceştia a normelor legale în exercitarea atribuţiilor de serviciu, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. pen.
Aşa cum s-a arătat mai sus, încălcarea unor norme de drept material sau procesual cu prilejul exercitării atribuţiilor judiciare nu poate constitui prin sine însăşi, infracţiunea de abuz în serviciu, atâta vreme cât această încălcare nu se dovedeşte a fi una cu intenţie. Conduita magistratului poate fi plasată în sfera ilicitului penal, atunci când încalcă legea cu rea-credinţă iar prin aceasta se produce o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime ale unor persoane. Aceleaşi consideraţii sunt valabile şi în cazul specialiştilor şi experţilor care au efectuat lucrări de evaluare în cauză, nici în cazul acestora nefiind dovedit că au încălcat dispoziţiile legale referitoare la evaluarea patrimoniului fostului Institut de Cercetări Alimentare şi că această încălcare ar fi fost una cu rea- credinţă. Eventualele erori apărute în procesul de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în sensul legii penale, atâta vreme cât nu rezultă reaua credinţă cu care legea a fost interpretată şi aplicată.
În ceea ce priveşte infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen., soluţia de clasare este corectă, nefiind făcute dovezi în cauză cu privire la înţelegerea dintre persoanele reclamate vizând constituirea unei grupări, a unei asocieri, pe o anumită durată de timp, în scopul pregătirii, organizării şi executării unor infracţiuni.
În ceea ce priveşte infracţiunea de represiune nedreaptă, prevăzută de art. 283 C. pen., se constată că nu s-au făcut dovezi în cauză cu privire la trimiterea în judecată, şi ulterior, condamnarea petenţilor, în condiţiile în care magistraţii ar fi cunoscut nevinovăţia acestora. Pentru existenţa acestei infracţiuni era necesar să se dovedească că magistratul procuror, care a întocmit rechizitoriul şi ulterior, magistraţii judecători care au dispus condamnarea, au avut convingerea că petenţii sunt nevinovaţi, în sensul că în privinţa acestora era incidentă una dintre cauzele care împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.. (fapta nu există; nu este prevăzută de legea penală sau nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; există o cauză justificativă sau de neimputabilitate). Din probele administrate nu au rezultat date concrete care să contureze existenţa acestei infracţiuni, nici sub aspectul laturii obiective, nici sub aspectul laturii subiective a acesteia.
Cât priveşte infracţiunea de omisiunea sesizării organelor judiciare, prevăzută de art. 267 C. pen., reclamată de petenta B. şi Compania S.A. împotriva fostului preşedinte al României H. precum şi a altor persoane care au deţinut funcţii importante în statul român, justificată prin aceea că, luând la cunoştinţă despre caracterul nelegal al soluţiei pronunţate de magistraţi împotriva petenţilor, nu au sesizat organele de urmărire penală, se constată că s-au depus mai multe materiale din presa scrisă şi audio-vizuală, care, în opinia petentei, fac dovada faptelor reclamate, însă în cauză lipseşte situaţia premisă, aceea a luării la cunoştinţă de către un funcţionar public despre săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile. Prin urmare, soluţia de clasare dispusă în cauză este legală şi temeinică.
Referitor la infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 C. pen., aceasta a fost sesizată de petenta B. şi Compania S.A. împotriva fostului preşedinte al României H. precum şi a altor persoane care au deţinut funcţii importante în statul român, justificată prin aceea că, aceştia nu au sesizat de îndată organele de urmărire penală în legătură cu infracţiunile comise cu prilejul instrumentării dosarului I.C.A., omisiune prin care au favorizat magistraţii făptuitori. În cauză nu s-au făcut dovezi din care să rezulte că persoanele reclamate de petenţi ar fi acordat vreun ajutor magistraţilor care au instrumentat cauza, şi nici care au fost aceste acte concrete de ajutor, în scopul de a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei. Prin urmare, soluţia de clasare cu privire la această infracţiune este corectă.
Soluţia de clasare este corectă şi în ceea ce priveşte infracţiunea de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 280 alin. (1) C. pen. sesizată de către petentul D.. În cauză nu s-a dovedit că în cursul urmăririi penale (formulându-se plângere penală împotriva intimaţilor care şi-au desfăşurat activitatea pe acest segment al procesului) au fost întrebuinţate promisiuni de foloase patrimoniale sau nepatrimoniale, ameninţări sau violenţe împotriva petentului pentru ca acesta să dea, să nu dea declaraţii, să dea declaraţii mincinoase sau să le retragă pe cele deja date, care să vizeze situaţia sa ori a celorlalţi inculpaţi din cauza la care se referă.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că exceptând soluţia de clasare emisă cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu imputată de petenţi intimatei F., clasarea dispusă pentru toate infracţiunile imputate celorlalţi intimaţi este legală şi temeinică.
Înalta Curte prezintă câteva argumente pentru care situaţia judecătoarei F. este diferită de cea a colegului de complet (împotriva căruia nu s-a formulat plângere la instanţă, iar la organul de urmărire penală, doar cu privire a infracţiunea de represiune nedreaptă).
Principiul responsabilităţii personale a judecătorului. Independenţa judecătorului implică, în mod necesar, şi răspunderea individuală pentru conduita sa. Situaţiile de incompatibilitate, conflict de interese sau depăşire a competenţelor nu pot fi împărţite între membrii completului, ci se impută exclusiv celui care le-a generat.
Cazul judecătorului F. este unul de abatere individuală. Ea singură s-a plasat în stare de incompatibilitate şi conflict de interese, prin legătura contractuală cu una dintre părţile dosarului. Ea a depăşit limitele legii redactând motivări de care colegul de complet s-a delimitat în scris. Tot ea a ales să intervină ulterior în procese civile ale aceloraşi părţi şi să îşi aroge prerogative rezervate instanţei de executare. Aceste excese nu pot fi puse în sarcina altcuiva. Răspunderea nu se împarte, nu se diluează şi nu se transferă: fiecare judecător răspunde pentru propriile acte şi fapte. În acest caz, culpa este personală şi exclusivă.
Prin urmare, răspunderea nu putea fi extinsă colegului de complet, în condiţiile în care acesta s-a delimitat explicit de excesele constatate.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 341 alin. (6) lit. c) C. proc. pen.. va admite plângerile formulate de petenţi, va desfiinţa ordonanţa de clasare nr. 125/P/16 august 2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică şi ordonanţa nr. 300/II/2/2023 a procurorului - şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că, va schimba temeiul clasării pentru infracţiunea de abuz în serviciu imputată intimatei F., din art. 16 alin. (1) lit. a) (fapta nu există) şi b) (fapta nu este prevăzută de legea penală), în art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., respectiv, a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Va menţine, în rest, celelalte dispoziţii ale ordonanţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
În baza art. 341 alin. (6) lit. c) C. proc. pen.. admite plângerile formulate de petenţii A. S.A., B. şi Compania S.A., C., D. şi E. împotriva ordonanţei de clasare nr. 125/P/16 august 2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, menţinută prin ordonanţa nr. 300/II/2/2023 a procurorului - şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe care le desfiinţează în sensul că:
Schimbă temeiul de drept al clasării dispuse pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la intimata F., din art. 16 alin. (1) lit. a) şi respectiv, art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.., în art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., respectiv, a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Menţine celelalte dispoziţii ale ordonanţei de clasare.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen.. cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa din camera de consiliu, astăzi, 11.09.2025.