deliberând asupra recursului declarat de condamnatul N.I. împotriva deciziei penale nr. 887/ A pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie, la 16 noiembrie 2005, în dosarul nr. 3378/2005, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 143, pronunțată la 30 ianuarie 2004, în dosarul 2628/2003, Tribunalul București, secția a II-a penală, l-a condamnat pe N.I., la 10 ani de închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 75 lit. a) C. pen.
Pentru comiterea aceleiași infracțiuni au fost, de asemenea, condamnați prin sentința menționată inculpatul S.M. la 7 ani de închisoare, iar inculpații B.C. și P.C. la câte 10 ani de închisoare.
Apelurile și recursurile declarate succesiv în aceeași cauză penală au fost respinse prin decizia penală nr. 215/ A pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, la 24 martie 2003, în dosarul nr. 741/2004, și de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 5425 pronunțată la 22 octombrie 2004, în dosarul nr. 2077/2004.
Ulterior N.I. a formulat o cerere de revizuire a sentinței penale nr. 143, pronunțate de Tribunalul București, la 30 ianuarie 2004, cauza fiind înregistrată pe rolul secției I penale a aceluiași tribunal cu numărul de dosar 3873/2005.
Prin sentința penală nr. 1214/ F, pronunțată la 5 octombrie 2005, instanța astfel sesizată a respins cererea de revizuire obligându-l pe revizuent la plata către stat a sumei de 50 de lei noi, reprezentând cheltuieli judiciare.
Apelul declarat ulterior de către revizuent împotriva acestei sentințe a fost, de asemenea, respins prin decizia nr. 887/ A pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, la 16 noiembrie 2005, în dosarul nr. 3378/2005.
Pentru a pronunța aceste ultime hotărâri, instanța de fond și cea de recurs au reținut în esență că motivele invocate de revizuent nu se încadrează în nici unul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 394 C. proc. pen.
Ulterior revizuentul N.I. a declarat, în termen legal, recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul (vechi) de dosar 7482/2005, iar apoi cu numărul de dosar 23714/1/2005.
Deși nu a fost motivat în scris, cu ocazia dezbaterilor desfășurate la 16 februarie 2006 s-a precizat că acesta se întemeiază pe prevederile art. 2859 pct. 171 C. proc. pen., afirmându-se că în speță au fost încălcate prevederile legale care reglementează materia revizuirii și dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 143/2000.
Recursul este nefondat.
Așa cum corect s-a subliniat în considerentele hotărârilor pronunțate în urma formulării cererii de revizuire, acesta constituie o cale extraordinară de atac a cărei temeinicie este condiționată de îndeplinirea cerințelor expres și limitativ prevăzute de art. 393 și următoarele C. proc. pen.
În speță, revizuentul însuși a avut în vedere această cerință, precizând de exemplu că demersul său corespunde cazului de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) C. proc. pen., care se referă la situația în care „s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei”.
În opinia revizuentului faptele și împrejurările noi, necunoscute cu prilejul primei judecăți, ar fi acelea atestate de înscrisurile depuse de mai multe ori în dosarul cauzei și din care rezultă că:
1. la 28 mai 2003, N.I. a formulat un denunț în urma căruia au fost depistați numiții I.R., C.M. și A.V., cercetați pentru trafic de droguri;
2. la 14 iunie 2004, N.V., fiul lui N.I., a formulat un denunț privind implicarea în fapte de trafic de droguri a numiților P.S., P.I. și P.I.; în cuprinsul denunțului N.V. a precizat expres că el însuși a obținut respectivele informații de la tatăl său, N.I., aflat în stare de arest și care l-a îndemnat să le pună la dispoziția organelor de cercetare penală, în scopul aplicării în favoarea acestuia din urmă a prevederilor art. 16 din Legea nr. 143/2000;
3. pe lângă denunțul datat 14 iunie 2004 a existat și un înscris olograf, nedatat, prin care revizuentul N.I. menționa datele de identificare ale acelorași făptuitori și solicita să îi fie aplicate dispozițiile textului de lege citat;
4. P.F. și P.I. au fost trimiși în judecată penală la 20 august 2004, iar în ceea ce o privește pe P.S. s-a dispus disjungerea cauzei, în considerentele rechizitoriului reținându-se că depistarea celor trei ca traficanți de droguri a avut loc „la 14 iunie 2004 în urma denunțurilor numiților N.V. și B.G.”
În legătură cu aceste aspecte instanțele de fond și de apel au reținut că nu corespund cerințelor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Această apreciere este corectă, cu atât mai mult cu cât denunțul menționat la pct. 1 a fost invocat și cu ocazia primei judecări a cauzei, nefiind acceptat de către instanțe ca temei pentru aplicarea prevederilor art. 16 din Legea nr. 143/2005.
Astfel, în considerentele deciziei nr. 5425 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, la 22 octombrie 2004, s-a reținut că:
- „beneficiul reducerii pedepsei se acordă acelor făptuitori care pe parcursul urmăririi penale realizează acțiuni de colaborare cu organele de urmărire penală, dorindu-se o ușurare a situației juridice a celor care au o asemenea conduită”, dar că
- „din examinarea actelor dosarului rezultă că, în speță, inculpatul sus-numit a fost trimis în judecată prin rechizitoriul din 26 mai 2003, iar denunțul său a fost formulat ulterior acestei date, la 28 mai 2003, astfel că neaplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000 este corectă”.
Acest raționament juridic este în egală măsură aplicabil și în cazul celui de-al doilea denunț menționat mai sus la pct. 2, 3 și 4, care sub aspect cronologic este ulterior celui avut în vedere cu ocazia primei judecări a cauzei.
Întrucât nici unul dintre aceste denunțuri nu corespunde cerințelor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., iar în discuție nu au fost aduse alte motive de revizuire, Curtea constată că în speță nu sunt aplicabile prevederile art. art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.
În același timp, Curtea reține lipsa de incidență în cauză o celorlalte motive legal de recurs care, potrivit art. 3859 alin. (2) C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi analizate inclusiv din oficiu.
Prin urmare, Curtea va face aplicarea art. 38515 pct. 1 lit. b) din același cod, în sensul respingerii recursului ca nefondat.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare prilejuite de judecarea cauzei în recurs, cu mențiunea că onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu în vederea asistării inculpatului în recurs se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul N.I. împotriva deciziei penale nr. 887/ A din 16 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie.
Obligă pe recurent să plătească statului suma de 300 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 40 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 16 februarie 2006.