I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 995 din 15 februarie 2006
Prin sentința penală nr. 94/PI din 4 noiembrie 2005, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de condamnatul S.T., vizând decizia penală nr. 366 din 19 septembrie 2000 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 5286/2000.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., condamnatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare în sumă de 50 lei către stat.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Condamnatul S.T., aflat în executarea pedepsei de 11 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 534 din 14 iunie 2000 de Tribunalul Timiș, a formulat contestație la executare, solicitând constatarea inexistenței încheierilor de ședință din datele de 10 iulie 2000 și 19 iulie 2000 din dosarul penal nr. 5286/P/2000 al Curții de Apel Timișoara întrucât nu a fost asistat de un apărător.
Condamnatul a invocat faptul că încălcarea dreptului la apărare este sancționată cu nulitatea absolută, potrivit dispozițiilor art. 197 alin. (2) C. pen., ceea ce atrage și lipsirea de eficiență juridică a celor două încheieri în care nu se consemnează lipsa sa de apărare la două termene consecutive.
Întrucât cele două încheieri sunt considerate nule, s-a solicitat ca măsurile dispuse prin acestea referitoare la menținerea arestării preventive să fie înlăturate, dispunându-se punerea de îndată în libertate a petiționarului condamnat.
Instanța de fond a constatat că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 461 lit. c) C. proc. pen., hotărârea de condamnare a petiționarului soluționând inclusiv chestiunile legate de arestarea preventivă.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești a declarat recurs condamnatul S.T., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, punerea sa în libertate și trimiterea dosarului în care a fost condamnat nr. 5286/P/2000 al Curții de Apel Timișoara, spre rejudecare.
Temeiul juridic al recursului îl constituie dispozițiile art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen.
Examinând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta nu este fondat.
Condamnatul S.T. și-a motivat contestația la executare formulată pe dispozițiile art. 461 lit. c) C. proc. pen., care se referă la ivirea vreunei nelămuriri cu privire la hotărârea care se execută sau vreunei împiedicări la executare.
Condamnatul S.T. a fost condamnat prin sentința penală nr. 534 din 14 iunie 2000 a Tribunalului Timiș, la pedeapsa de 11 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de deținere în vederea punerii în circulație a mijloacelor de plată străine falsificate prevăzută de art. 282 alin. (2), raportat la art. 284 C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.
În timpul judecării apelului, măsura arestării preventive a inculpatului a fost menținută succesiv, inclusiv prin încheierile de ședință din 10 iulie 2000 și 19 iulie 2000 în care nu se consemnează asigurarea asistenței juridice pentru S.T.
Apelul și recursul inculpatului împotriva hotărârii de condamnare au fost respinse prin deciziile penale nr. 366 din 19 septembrie 2000 și nr. 746 din 14 februarie 2001 ale Curții de Apel Timișoara și, respectiv, Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Timpul reținerii și arestării preventive a fost dedus de la 26 octombrie 1999 la 14 februarie 2001.
Hotărârea judecătorească de condamnare la pedeapsa de 11 ani închisoare fiind definitivă, petiționarul nu mai poate invoca neasigurarea dreptului la apărare cu ocazia menținerii stării de arest preventiv în timpul judecării apelului. De altfel, nulitățile de ordin procesual invocate pe calea prezentei contestații la executare, nu au fost invocate cu ocazia judecării apelului sau recursului.
Motivul invocat de condamnat nu face obiectul contestației la executare prevăzut de art. 461 lit. c) C. proc. pen., iar chestiunea măsurii arestării preventive a fost rezolvată de fiecare instanță de judecată investită cu căile de atac ordinare, hotărârea judecătorească fiind definitivă, iar în privința ei neexistând nici o nelămurire sau împiedicare cu privire la executare.
Așa fiind, recursul urmează să fie respins, ca nefondat, iar recurentul contestator obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Au fost văzute dispozițiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., art. 192 alin. (2) C. proc. pen.