Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 623/ PI din 3 octombrie 2005, Tribunalul Timiș, în baza 211 alin. (1) și (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a condamnat pe inculpatul V.L.G., pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie, la pedeapsa de 6 ani și 6 luni închisoare, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. și art. 71 C. pen.
A constatat că partea vătămată C.A. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
A dedus arestul inculpatului de la 14 aprilie 2005 la zi și a menținut starea de arest a acestuia.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, în esență, că la data de 11 iunie 2004, în jurul orelor 13,30, în timp ce aștepta autobuzul împreună cu martorul A.A.C., în stația situată la intersecția B-dului L. Rebreanu cu Calea Martirilor, partea vătămată C.A. a fost interpelată de inculpat, care sesizând pe degetul acestuia un inel de argint, i-a pretins să i-l dea lui, motivând că mai are și el unul asemănător. La refuzul părții vătămate, inculpatul a început să-i adreseze amenințări cu bătaia, iar în cele din urmă a smuls inelul din mâna părții vătămate, părăsind locul faptei.
Situația de fapt și vinovăția inculpatului au fost stabilite pe baza materialului probator administrat în cauză, respectiv: procesul verbal de sesizare, declarațiile părții vătămate, actele efectuate în vederea depistării inculpatului, în perioada în care acesta s-a sustras urmăririi penale, declarațiile martorului A.A.C., precum și declarațiile inculpatului.
Fiind audiat atât în faza de urmărire penală, cât și în timpul cercetării judecătorești, inculpatul a recunoscut că și-a însușit inelul părții vătămate, dat fără a exercita violențe sau amenințări asupra acesteia, inelul fiindu-i dat de bună voie de partea vătămată.
Apelul declarat de inculpat împotriva sentinței penale nr. 623/ PI din 3 octombrie 2005 a Tribunalului Timiș, a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Timișoara, prin decizia penală nr. 390/ A din 23 noiembrie 2005, însușindu-și argumentația instanței de fond.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul V.L.G. care a solicitat, în principal, achitarea, susținând că nu a comis fapta, iar în subsidiar, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea de abuz de încredere, arătând că nu a comis o tâlhărie, întrucât nu a întrebuințat violențe sau constrângeri, că inelul i-a fost dat de bună voie de partea vătămată, iar el l-a restituit imediat, dar că se află în această situație întrucât tatăl părții vătămate este colonel, iar el recidivist, solicitând o pedeapsă mai mică, arătând că are un copil minor, mama este bolnavă, iar tatăl decedat.
Recursul este nefondat .
Analizând hotărârile pronunțate, prin prisma motivelor invocate, în raport de probele dosarului, Curtea constată că situația de fapt a fost corect reținută, încadrarea juridică bine stabilită, vinovăția inculpatului pe deplin dovedită, fiind susținută de ansamblul materialului probator administrat în cauză, iar pedeapsa aplicată just individualizată.
Susținerea inculpatului privind achitarea sa pe motiv că nu a comis fapta este nefondată, din toate actele administrate în cauză rezultând fără dubii că inculpatul este autorul infracțiunii.
De altfel, în toate declarațiile date, atât în faza de urmărire penală, cât și în timpul cercetării judecătorești, inculpatul a recunoscut constant faptul că și-a însușit inelul părții vătămate, iar conform proceselor verbale întocmite de lucrătorii de poliție rezultă că în momentul reținerii sale, asupra inculpatului a fost găsit inelul părții vătămate.
Apărarea inculpatului în sensul că partea vătămată i-ar fi dat inelul de bună voie, fără ca el să recurgă la violențe sau amenințări este infirmată atât de declarațiile părții vătămate, cât și ale martorului A.A.C., din ambele depoziții rezultând cu certitudine faptul că inculpatul a smuls inelul din mâna părții vătămate, după ce în prealabil îi adresase amenințări cu bătaia.
Cât privește individualizarea pedepsei se constată că hotărârile pronunțate sunt legale și temeinice, la stabilirea pedepsei avându-se în vedere gradul de pericol social deosebit al acestui gen de fapte, împrejurările în care aceasta a fost comisă, modul de operare, circumstanțele personale ale inculpatului, care este recidivist, aspecte față de care se apreciază că pedeapsa aplicată a fost just individualizată, potrivit criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., corespunzând scopului educativ-preventiv prevăzut de art. 52 C. pen., astfel că nu se impune redozarea acesteia.
Ca atare, după verificarea cauzei și în raport de dispozițiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., recursul fiind nefondat, Curtea urmează a-l respinge conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. și a dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.L.G. împotriva deciziei penale nr. 390/ A din 23 noiembrie 2005 a Curții de Apel Timișoara.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 14 aprilie 2005 la 14 februarie 2006.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 220 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 14 februarie 2006.