Asupra recursului penal de față,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 15 februarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția de minori și familie, în dosarul nr. 287/44/2007, s-a dispus, printre altele, menținerea stării de arest a inculpatului D.L., în temeiul dispozițiilor art. 3002 C. proc. pen., raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Galați a reținut că, verificând legalitatea arestării preventive a inculpatului D.L., s-a constatat că aceasta a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale, impunându-se menținerea, în continuare a stării de arest.
Împotriva încheierii din 15 februarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Galați, a declarat recurs, în termen legal, inculpatul D.L., solicitând admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și în cadrul rejudecării revocarea măsurii arestării preventive.
În susținerea recursului s-a invocat că nu se justifică menținerea stării de arest, inculpatul aflându-se în stare de deținere provizorie de la 8 august 2005.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate cât și din oficiu cauza, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 și art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin sentința penală nr. 574 din 21 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Galați, în dosarul nr. 2299/P/2005, inculpatul D.L., a fost condamnat, la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 3 alin. (1) și (3) din Legea nr. 678/2001, art. 329 alin. (1), (2) și (3) C. pen.
În sarcina sa, s-a reținut, în esență că, în perioada 2001 - 2003, a racolat, transportat și cazat în Italia două tinere majore cu scopul exploatării lor sexuale prin practicarea prostituției. În aceeași perioadă inculpatul a racolat-o pe martora O.A., minoră în vârstă de 16 ani, acționând prin inducere în eroare și constrângere morală în scopul exploatării acesteia prin practicarea prostituției.
Același inculpat, prin acțiuni repetate desfășurate în baza aceleiași rezoluții infracționale, în perioada 2001 - 2004, a îndemnat, înlesnit și obținut foloase materiale în urma practicării prostituției de către martorele majore P.D., O.D. și D.V.D.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați, apel ce formează obiectul dosarului nr. 287/44/2007.
La termenul de judecată din 15 februarie 2007, fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar a respins, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul D.L., privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, menținând starea de arest a inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
Cu privire la dispoziția de menținere a stării de arest, recursul inculpatului vizând doar acest aspect, Înalta Curte constată următoarele:
Arestarea preventivă a inculpatului s-a dispus în temeiul dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina sa fiind mai mari de 4 ani iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Potrivit dispozițiilor art. 5 paragraful 1 din C.E.D.O. orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă nu a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorităților judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională care la rândul lor trebuie să fie compatibile cu dispozițiile convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului. Altfel spus, să se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 paragraful 1 din Convenție.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectarea, deopotrivă, atât a dispozițiilor cuprinse în legea internă cât și a exigențelor ce decurg din prevederile Convenției.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1603 alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din același articol, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispun prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”.
În cauză, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor procesual penale, anterior invocate, menținând, justificat, starea de arest a inculpatului.
Înalta Curte apreciază că în raport de modalitatea concretă de săvârșire a faptelor, inculpatul racolând părțile vătămate cu scopul de a le obliga la practicarea prostituției în Italia, caracterul repetat al acestora, consecințele infracțiunilor asupra părților vătămate, parte dintre acestea fiind minore, lăsarea în libertate prezintă, în continuare, un pericol concret pentru ordinea publică.
În același timp, se constată ca fiind respectate și dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenție potrivit cu care „orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”.
Dispozițiile invocate instituie un regim juridic diferit al măsurii arestării preventive dispuse înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești, față de arestarea preventivă dispusă printr-o hotărâre de condamnare, diferență, generată de împrejurarea că în cea de-a doua ipoteză, arestarea preventivă se fundamentează pe concluziile unei judecăți, desfășurată cu respectarea exigențelor art. 6 din Convenție, inculpatul fiind condamnat pentru săvârșirea cu vinovăție, a unei infracțiuni.
Aspectele invocate anterior, justifică, astfel, dispoziția instanței de apel, în sensul menținerii arestării preventive.
Pe cale de consecință, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 38515 alin. (1) pct. 1lit. b) C. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.L.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.L. împotriva încheierii din 15 februarie 2007 a Curții de Apel Galați, secția de minori și familie, pronunțată în dosarul nr. 287/44/2007.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.