Asupra recursului de față;
Din actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
Prin sentința penală nr. 50 din 27 aprilie 2007, Tribunalul Teleorman a respins, ca nefondată, cererea inculpatului, de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 182 C. pen.
În baza art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.G.I., la pedeapsa de 9 luni închisoare, cu interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) și b) C. pen., în condițiile art. 71 C. pen., aplicându-se inculpatului și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei principale.
S-a menținut starea de arest preventiv și a computat din pedeapsa aplicată durata prevenției (reținerea și arestarea preventivă) de la 9 ianuarie 2007 la zi.
S-a dispus confiscarea de la inculpat a cuțitului cu mâner metalic și lungimea lamei de circa 10 cm.
A luat act că partea vătămată C.F. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.
A fost admisă acțiunea civilă formulată de Spitalul Clinic de Urgență București Floreasca cu obligarea inculpatului la plata către această parte civilă a sumei de 3248,67 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare și cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în ziua de 10 decembrie 2006, la târgul săptămânal din comuna Mavrodin, partea vătămată C.F. s-a întâlnit cu inculpatul M.G.I.
Întrucât cu aproximativ o săptămână înainte, partea vătămată intervenise pentru aplanarea unui conflict verbal ivit între inculpatul M.G.I. și un coleg de serviciu al părții vătămate, inculpatul a considerat că era momentul răzbunării și după ce i-a adresat părții vătămate insulte (la care nu a primit nici un răspuns), l-a lovit de mai multe ori cu un cuțit în zona abdominală și în picior iar, la încercarea părții vătămate de a se apăra, l-a tăiat și la mâna stângă.
La intervenția martorilor V.F., T.I., C.F. și B.l., inculpatul a părăsit locul incidentului în fugă, l-a îmbrâncit pe martorul B.N., iar cuțitul a rămas în geaca de fâș a acestui martor.
Leziunile cauzate părții vătămate au necesitat 70-80 zile de îngrijiri medicale și au pus în primejdie viața părții vătămate, așa cum rezultă din raportul de constatare medico legală eliberat de S.M.L. Teleorman.
Reținând această stare de fapt, prima instanță a încadrat-o în dispozițiile art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., respingând cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei în art. 182 C. pen. În acest sens s-a reținut că, din modul cum a acționat inculpatul, care a folosit un cuțit cu care l-a lovit pe partea vătămată într-o zonă vitală a corpului, producându-i leziuni care au necesitat 70 - 80 zile de îngrijiri medicale și care i-au pus viața în primejdie, rezultă intenția directă a inculpatului de a ucide victima și nu numai de a-l lovi.
La individualizarea pedepsei, prima instanță a aplicat criteriile de individualizarea a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen., apreciind că față de caracterul grav al faptei comise, dar mai cu seamă de firea violentă a inculpatului și de atitudinea nesinceră și sfidătoare a acestuia nu se impune reținerea circumstanțelor atenuante judiciare față de inculpat.
Împotriva acestei sentințe, inculpatul a declarat apel, criticând-o în principal, sub aspectul individualizării pedepsei, considerând că este prea mare în raport cu atitudinea sinceră de recunoaștere și regret a faptei, astfel că în cauză se pot aplica largi circumstanțe atenuante cu consecința reducerii pedepsei sub minimul special legal.
A lăsat la apreciere, reținerea scuzei provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.
Prin decizia penală nr. 330 din 16 octombrie 2007, Curtea de Apel București a respins recursul inculpatului, ca nefondat, reținând temeinicia și legalitatea hotărârii apelate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul M.G.I.
În motivele scrise de recurs și susținute oral de apărătorul din oficiu al inculpatului, s-a solicitat casarea ambelor hotărâri și în rejudecare reținerea circumstanței atenuante legale a scuzei provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., întrucât din declarația martorilor C.F. și T.I. rezultă că inculpatul și partea vătămată s-au îmbrâncit reciproc. A mai solicitat reducerea pedepsei față împrejurarea că în apel inculpatul a recunoscut fapta.
Examinând recursul declarat de inculpatul M.G.I. împotriva deciziei instanței de apel, în raport de motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385/9 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul inculpatului nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Cu privire la critica adusă de inculpat deciziei din apel, în sensul că greșit nu s-a reținut circumstanța atenuantă legală a scuzei provocării, Înalta Curte reține că potrivit art. 73 lit. b) C. pen., circumstanța atenuantă a provocării există atunci când infracțiunea a fost săvârșită sub stăpânirea unei puternice tulburării sau emoții, determinată de o provocare din partea victimei. Esența provocării este deci o stare psihică (tulburare sau emoție puternică), care, slăbind autocontrolul, explică luarea rezoluției infracționale și înfăptuirea ei.
Astfel, în cazul provocării ne aflăm în prezența a două fapte ilicite: actul provocator care trebuie să se concretizeze într-o faptă dintre cele arătate limitativ în lege (violența, atingerea gravă a demnității) și infracțiunea provocată comisă sub stăpânirea stării de puternică tulburare sau emoție.
Legea nu cere ca fapta provocatorului să fie la fel de gravă ca riposta celui provocat, dar pentru existența unei puternice tulburări sau emoții se presupune, de regulă, ca faptele celor în cauză să aibă o apropiată semnificație.
Or, din întreg materialul probator aflat la dosar, nu rezultă că partea vătămată C.F. ar fi comis o faptă ilicită care să provoace inculpatului o tulburare sau o emoție puternică sub stăpânirea căreia să acționeze în modul arătat.
Din potrivă, din declarațiile martorilor audiați în cauză rezultă că, inculpatul este cel care, întâlnindu-se pe o aleea cu partea vătămată, i-a spus „ .. sclavule” după care, fiind indignat că partea vătămată nu a reacționat în nici un fel și nu s-a oprit din drum, s-a apropiat de aceasta și i-a aplicat din lateral o lovitură cu cuțitul în abdomen. Ridicând mâna pentru a se apăra acesta a fost lovit de inculpat și la mâna stângă.
Împrejurarea că cei doi martori C.F. și T.I. au văzut când cei doi se îmbrânceau, nu dovedește faptul că partea vătămată ar fi avut o atitudine de provocare a inculpatului, în condițiile în care cei doi au declarat că, nu au văzut când cei doi au început să se îmbrâncească dar, au văzut când inculpatul a scos un cuțit și l-a înjunghiat pe partea vătămat.
În concluzie, nu se poate reține față de recurentul inculpat circumstanța atenuantă legală a scuzei provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., așa cum solicită acesta, deoarece atacul a fost început de inculpat care l-a lovit pe partea vătămată, provocându-i leziunile descrise mai sus. Astfel, tulburarea puternică creată de partea vătămată inculpatului, sub imperiul căreia acesta să fi acționat, ca și condiție esențială pentru reținerea art. 73 lit. b) C. pen., în cazul de față, nu există.
Cu privire la critica adusă de inculpat aceleiași decizii, cu referire la individualizarea pedepsei, Înalta Curte constată că primele instanțe au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 72 C. pen., privind criteriile generale de individualizare a pedepsei.
Astfel, instanțele ținând cont de gravitatea faptei inculpatului, relevată de violența deosebită cu care a acționat, de instrumentul folosit și de urmarea gravă care a constat în leziuni ce au necesitat 70-80 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare și care au pus viața victimei în primejdie, de persoana inculpatului, cunoscut ca o fire violentă și răzbunătoare, dar și de limitele de pedeapsă prevăzute de legea specială, au aplicat o pedeapsă orientată spre minimul prevăzut de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. Întrucât nu au fost invocate împrejurări care să nu fi fost analizate de primele instanțe, atunci când au stabilit pedeapsa de 9 ani închisoare și care să impună redozarea acesteia, recursul formulat de inculpat, și sub acest aspect este neîntemeiat urmând să fie respins.
Fată de considerentele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul inculpatului M.G.l., ca nefondat.
În baza art. 88 C. pen., se va deduce din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive de la 9 ianuarie 2007, la 11 iulie 2007, constatând că inculpatul este arestat în altă cauză.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.G.I. împotriva deciziei penale nr. 330 din 16 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.
Constată că recurentul inculpat este arestat în altă cauză.
Deduce din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive de la 09 ianuarie 2007 la 11 iulie 2007.
Obligă recurentul la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi 12 martie 2008.