Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 263 din 10 decembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul R.G. împotriva rezoluției din 24 septembrie 2007 emisă în dosarul nr. 1230/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a rezoluției nr. 1635/II-2/2007 din 25 octombrie 2007 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
A menținut soluția atacată.
A obligat petentul la cheltuieli judiciare către stat în sumă de 200 lei, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu a fost avansată din fondul Ministerului Justiției.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petiționarul pentru motivele arătate în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de petiționar sub toate aspectele conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că la 9 august 2007 s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București plângerea numitului R.G. împotriva judecătorului, M.I.L. de la Judecătoria Sectorului 4 București, în legătură cu modalitatea în care, fiind delegat pentru supravegherea executării pedepselor, a soluționat dosarul nr. 347/2007 al acestei instanțe.
Fiind audiat, la 18 septembrie 2007, petiționarul a arătat că dosarul sus-menționat a avut ca obiect sesizarea sa referitoare la împrejurarea că, în cursul judecării unei cauze penale în care era arestat (dosarul nr. 368/4/2007 al aceleiași instanțe), la termenul din data de 7 iunie 2007, nu i-au fost scoase cătușele, deși judecătorul a dispus în acest sens; sesizarea a fost respinsă, deși din audierea înregistrării ședinței și analiza transcrierii acesteia, a rezultat că aspectele pe care le învederase sunt reale. Numitul R.G. a arătat că, în legătură cu aceste aspecte, înțelege să formuleze plângere penală împotriva judecătorului M.I.L., pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 268 și art. 289 C. pen.
Prin rezoluția din 24 septembrie 2007 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în dosarul nr. 1230/P/2007 s-a dispus în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de judecătorul M.I.L. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzută de art. 246, art. 268 și art. 289 C. pen.
Organul de urmărire penală în motivarea rezoluției a arătat că în sarcina magistratului mai sus menționat nu se poate reține săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 268 C. pen., deoarece aceasta constă în fapta de a pune în mișcare acțiunea penală, de a dispune arestarea, de a trimite în judecată sau a condamna o persoană, știind că este nevinovată.
Or, în cauză a fost vorba de soluționarea unei cereri privind drepturile deținuților, iar nu de un dosar penal care să implice o dispoziție de natura celei cerute pentru existența infracțiunii de represiune nedreaptă.
S-a mai arătat, de asemenea că, în speță nu sunt incidente nici dispozițiile art. 246 și 289 C. pen., având în vedere că cenzurarea unei hotărâri judecătorești, inclusiv în ceea ce privește aprecierea probelor, se poate realiza doar prin exercitarea căilor de atac, orice alte modalități, între care și soluționarea unor plângeri penale împotriva magistraților, reprezentând o încălcare a principiului independenței puterii judecătorești, consacrat în numeroase norme interne și internaționale.
Prin rezoluția nr. 1635/II-2/2007 din 25 octombrie 2007 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulate de petent și s-a menținut soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă în dosarul nr. 1230/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, ca fiind legală și temeinică.
Instanțele judecătorești sunt suverane a aprecia atât probatoriul administrat în cauză cât și textele de lege care sunt aplicabile dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare iar soluțiile pronunțate de acestea nu echivalează cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor ce le revin potrivit legii magistraților și prin urmare nu pot conduce prin ele însele la reținerea unor infracțiuni de abuz în serviciu sau de fals.
Răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.
În speță, se constată că nu există elemente care să genereze cel puțin suspiciuni în sensul unei atitudini de rea-credință a intimatei în soluționarea cauzei și având în vedere că reaua-credință nu se prezumă, în mod corect s-a apreciat că nu se justifică începerea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 268 și art. 289 C. pen.
Pentru considerentele mai sus arătate unite cu cele ale sentinței penale atacate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționar, obligându-l pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul R.G. împotriva sentinței penale nr. 263 din 10 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 18 martie 2008.