Asupra recursului de față,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 18 martie 2009 pronunțată în dosarul nr. 150/59/2009, Curtea de Apel Timișoara, fiind investită cu soluționarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar și legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului R.V., în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b, art. 139 alin. (1), art. 136 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea Timișoara dispunând măsura prevăzută de art. 145 C. proc. pen.
Prima instanță a reținut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A.- S.T. Timișoara, inculpatul R.V. a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la trafic de influență prevăzută de art. 26 raportat la art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și complicitate la cumpărarea de influență prevăzută de art. 26 raportat la art. 61 din Legea nr. 78/2000 și favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C. pen.
Fapta reținută în sarcina inculpatului a constat în aceea că, în perioada iulie – august 2008, cunoscând intențiile frauduloase ale învinuiților S.I. și S.I. în calitatea sa de comisar șef de poliție, care încercau să găsească contra unei sume de bani o persoană cu influență pe lângă magistrații Înaltei Curți de Casație și Justiție (pentru soluționarea favorabilă a unei cereri de strămutare) a cauzei în care era cercetat S.I. (pe rolul instanțelor din Timișoara) i-a sprijinit, punându-i în legătură cu avocat T.T.M. (B. Bihor) participând și la discuțiile dintre aceștia, pretinzând suma de 7000 euro de la învinuita S.I.
Ulterior, după respingerea cererii de strămutare, cei doi inculpați S. au cerut restituirea sumei de 2000 euro (dată drept avans din care T.M. le-a restituit 1500 euro și personal 500 euro iar diferența prin inculpatul R.V.).
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, au încetat că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, nu în ultimul rând că, în prezenta cauză doar acest inculpat se mai află în stare de arest preventiv.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs parchetul criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul nerespectării dispozițiilor art. 160b C. proc. pen., dar și referitor la soluția de înlocuire a măsurii arestării.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut că, măsura luată de instanță potrivit calificării este de fapt „Obligarea de a nu părăsi țara”, art. 136 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în timp ce toată motivarea se referă la măsura obligării de a nu părăsi localitatea, art. 136 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
Totodată, s-a susținut că la aprecierea gradului de pericol social concret pentru ordinea publică, pe care l-ar prezenta lăsarea inculpatului în stare de libertate, instanța de fond trebuia să aibă în vedere calitatea acestuia (comisar șef poliție) reacția opiniei publice și rezonanța negativă a faptelor, posibilitatea de a încerca influențarea martorilor și deci o influențare negativă asupra desfășurării procesului penal.
Examinând cauza sub aspectul criticilor formulate în conformitate cu dispozițiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin rechizitoriul din 2 februarie 2009 emis de D.N.A., secția de combatere a corupției, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzută de art. 26 raportat la art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 26 raportat la art. 61 din Legea nr. 78/2000 și art. 264 C. pen.
Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (7) și (8) C. proc. pen., liberarea provizorie se dispune de instanța de judecată alegerea făcându-se în corelație cu scopul acesteia cu gradul de pericol social al infracțiunii, cu sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia.
Or constatarea infracțiunilor și pedeapsa mai mare de 4 ani prevăzută de lege pentru aceste infracțiuni sunt incontestabile, fiind îndeplinite cerințele prevăzută de art. 148 lit. b) și prima condiție impusă de art. 148 lit. h) C. proc. pen., Înalta Curte în soluționarea prezentei cauze, are în vedere și îndeplinirea celeilalte condiții impusă în mod cumulativ de art. 148 lit. h), respectiv pericolul social concret pentru ordinea publică rezultat de lăsarea în libertate a inculpatului.
În acest sens, se apreciază că în mod greșit instanța de fond a considerat că a dispărut pericolul concret pentru ordinea publică, întrucât inculpatul, trimis în judecată și suspendat din funcția din care ulterior a și demis, nu mai poate săvârși același gen de infracțiuni.
La stabilirea gradului de pericol social concret pentru ordinea publică, pe care l-ar reprezenta lăsarea inculpatului în stare de libertate, Înalta Curte are în vedere atât gradul de pericol social al faptelor și al persoanei lui, în sensul relaționării dintre împrejurările reale și personale ale infracțiunilor comise și rezultatul socialmente periculos, faptele aducând atingere gravă imaginii justiției și renume al magistraților, prin conduita avută, lăsând impresia că îi poate influența în pronunțarea unor anumite soluții.
Pericolul pentru ordinea publică își găsește expresia și prin starea de neliniște, prin sentimentul de insecuritate în rândul societății generat de faptul că, persoane bănuite de săvârșirea unor infracțiuni de o gravitate deosebită sunt cercetate și judecate în stare de libertate.
Pe de altă parte nu poate fi ignorat faptul că inculpatul, comisar de poliție, la data săvârșirii faptei avea poziția socială și abilitățile necesare pentru a putea influența martorii și a ignora aflarea adevărului.
De altfel nu se poate invoca principiul identității de tratament pe durata procesului penal atâta timp cât ceilalți inculpați nu se regăsesc într-o situație identică cu acesta.
Astfel, Înalta Curte apreciază că, în prezent, temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului prevăzută de art. 143 și 148 lit. b) și h) C. proc. pen., nu s-au schimbat impunându-se în continuare privarea de libertate.
Ca atare încheierea recurată nefiind legală și temeinică, recursul declarat de parchet va fi admis și rejudecând, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., menține măsura arestării preventive a inculpatului R.V., menținând și celelalte dispoziții ale încheierii atacate.
Se va lua act de declarația de retragere a recursului inculpatului împotriva aceleiași încheieri.
Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – S.T. Timișoara împotriva încheierii din 18 martie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 150/59/2009, privind pe inculpatul R.V.
Casează în parte încheierea sus-menționată cu privire la înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea Timișoara și, rejudecând:
În baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., menține măsura arestării preventive a inculpatului R.V.
Menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate.
Ia act de retragerea recursului declarat de inculpatul R.V. împotriva încheierii sus-menționate.
Obligă recurentul inculpat să plătească statului suma de 200 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 24 martie 2009.