Asupra recursului de față,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1369 din 30 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. 9357/325/2006 s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA prin Primar și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA și a fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 3326,9 lei reprezentând chiria datorată și neachitată pentru 60 de zile, respectiv 1 iunie 2004 – 1 august 2004 și penalități de întârziere de 0,5 % calculate pentru 30 de zile neachitate.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA și MUNICIPIUL TIMIȘOARA prin Primar solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii în totalitate a acțiunii formulate. În motivare s-a arătat, că în mod greșit, prima instanță a respins petitele privind rezilierea contractului de închiriere și evacuarea pârâtei din spațiul locativ, cât timp pârâta nu a încheiat un proces-verbal de predare - primire al spațiului cu reclamantele. De asemenea, în mod greșit prima instanță a apreciat că majorările de întârziere solicitate prin acțiune nu au temei contractual, instanța neobservând dispozițiile Ordonanței nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală care prevede aceste majorări, precum și ale H.C.L.M.T. nr. 18 din 20 iulie 2004, hotărâre care prevede că pentru chiriile restante din perioada 1 ianuarie 2001-28 februarie 2003 se datorează majorări și penalități de întârziere dacă nu au fost achitate chiriile restante până la data de 31 decembrie 2004.
Prin decizia civilă nr. 99 din 22 mai 2008, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunța, astfel a reținut că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică în condițiile în care în privința petitelor acțiunii referitoare la rezilierea contractului și evacuarea din spațiu, nu s-a demonstrat că pârâta mai ocupă spațiul închiriat, și că mai exercită drepturile conferite de contractul de închiriere. Aceasta în condițiile în care, așa cum a reținut și prima instanță, societatea pârâtă este dizolvată, conform informațiilor furnizate de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Timiș, iar din actele de procedură comunicate la sediul înscris în Registrul Comerțului rezultă că nici în fapt această societate nu se mai află în spațiul respectiv.
Neîncheierea unui proces-verbal de predare-primire între pârâtă și entitățile reclamantei nu este de natură a conduce la constatarea că raporturile contractuale de închiriere se perpetuează și în prezent, dimpotrivă această stare de fapt aproprie prezumția că societatea pârâtă nu mai există ca entitate locatară și, deci bine s-a reținut la instanța de fond că reclamanta nu justifică interesul.
În privința majorărilor de întârziere pentru chirii neachitate pentru perioada 1 iunie 2004-31 august 2006 s-a reținut că părțile nu au prevăzut prin contract o asemenea sancțiune, iar Codul de procedură fiscală face referire la penalități de întârziere iar nu la majorări de întârziere. H.C.L.M.T. nr. 18 din 20 iulie 2004, care într-adevăr sancționează într-o anumită măsură cu majorări de întârziere neefectuarea plății chiriilor restante anterioare datei de 28 februarie 2003, deci, nu se poate aplica chiriilor restante din perioada invocată de însăși reclamantele apelante, perioadă care se situează după luna iunie 2004.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanții au formulat recurs în termenul legal, invocând nelegalitatea hotărârii pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și au susținut, în esență, că instanța de apel a făcut confuzie între penalitățile de întârziere și majorări de întârziere și temeiul legal, nesocotind dispozițiile legale incidente în cauză și invocate, respectiv O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003 privind Codul de procedură fiscală care prevăd că pentru neplata la termenul de scadență a obligațiilor de plată se datorează dobânzi și penalități de întârziere, solicitate în cauză pentru perioada 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2005, iar pentru perioada ulterioară majorări de întârziere calculate în baza H.C.L.M.T. nr. 182/2001.
Totodată, instanța de apel a ignorat modificarea adusă art. 6 din contract prin H.C.L.M.T. nr. 182/2001, potrivit căreia sancțiunea pentru întârzierea plății se aplică și după expirarea celor 30 de zile, până la data achitării debitului.
Recursul este nefondat.
Ceea ce rezultă, în speță, din motivarea hotărârii instanței de apel este faptul că, pe de o parte, sancțiunea plății unor daune moratorii pentru întârzierea plății prețului trebuie reglementată de părți prin convenție expresă, ceea ce nu s-a dovedit în cauză, iar pe de altă parte, invocarea, în acest scop a dispozițiilor în materie fiscală nu poate fi primită față de raportul juridic de drept privat și nu fiscal în care se află părțile și nici ale H.C.L.M.T. nr. 18/2004, deoarece ele nu sunt incidente vizând obligații neonorate anterior datelor pentru care s-au calculat majorările de întârziere. În acest sens este de observat referatul de la fila 8 întocmit chiar de către reclamantă din care rezultă că restanțele privesc debite pentru perioada 2004, 2005.
Cât privește modificarea art. 6 din contract, este fără relevanță juridică, față de limitele aplicării clauzei penale, prin H.C.L.M.T. nr. 182/2001, majorându-se doar cuantumul în condițiile stipulate prin contract, iar prin H.C.L.M.T. nr. 18/2004 au fost avute în vedere doar anumite debite.
Așa fiind, se constată că instanța de apel a dat o interpretare corectă contractului fără a denatura voința părților iar dispozițiile legale incidente au fost corespunzător aplicate încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de MUNICIPIUL TIMIȘOARA, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA și C.L.M. TIMIȘOARA, împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara nr. 99 din 22 mai 2008, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2009.