Asupra contestației în anulare de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin decizia penală nr. 3739 din 18 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.M.I.L. împotriva deciziei penale nr. 26/ A din 21 februarie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.
A fost obligat recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
S-a reținut că Tribunalul Maramureș, secția penală, prin sentința penală nr. 335 din 27 iunie 2007, a condamnat inculpatul S.M.I.L., la 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals prevăzută și pedepsită de art. 291 C. pen.
În temeiul art. 81 C. pen., a suspendat condiționat executarea pedepsei, pe durata termenului de încercare de 4 ani.
A aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. și în baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei a dispus suspendarea pedepsei accesorii.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpat S.M.I.L. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de participație improprie la înșelăciune prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen.
A constatat că părțile vătămate nu s-au constituit părți civile.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că părțile vătămate M.M.L. și M.D. (soți), respectiv inculpatul S.M.I.L., se cunosc de mai mulți ani, deținând societăți comerciale prin intermediul cărora au derulat relații de afaceri.
În perioada 1997 - 1998 părțile vătămate au achiziționat prin contracte de vânzare-cumpărare autentice, 3 imobile situate în municipiul Baia Mare și anume: apartamentul de pe str. I.L. Caragiale de la vânzătorii L.V. și L.M. (primul cumnat al inculpatului), conform contractului autentificat sub nr. 646 din 31 august 1998, apartamentul de pe str. Petru Rareș de la vânzătorii S.L. și S.A. (părinții inculpatului) conform contractului autentificat sub nr. 645 din 31 august 1998; casa de pe str. Marinarilor (de la inculpatul S.M.I.L.) conform contractului autentificat sub nr. 12031 din 13 octombrie 1997.
După încheierea contractelor, părțile vătămate și-au înscris dreptul de proprietate în C.F., însă în cele 2 apartamente au continuat să locuiască inculpatul, respectiv părinții acestuia care au suportat toate cheltuielile de întreținere. Împrejurarea susmenționată a fost motivată de părțile vătămate prin aceea că au achiziționat imobilele ca investiție, urmând a le valorifica în timp, permițând foștilor proprietari să le folosească cu titlu gratuit, date fiind bunele relații existente între ei la acea vreme.
În vara anului 2003, partea vătămată M.M. a comunicat inculpatului că intenționează să vândă apartamentele, întrebându-l dacă este interesat să le cumpere, în caz contrar punându-se problema eliberării spațiilor. Inculpatul s-a exprimat că urmează să se decidă.
La data de 10 septembrie 2003, inculpatul S.M.I.L., însoțit fiind de fratele său, martorul S.D., s-au deplasat la B.N.P. M.I. din localitatea Șomcuta Mare, primul având asupra sa procura specială datată „22 martie 1999” care purta mențiunea emiterii B.N.P. B.G., Sediul Râmnicu Vâlcea. Procura sus-menționată atesta în mod nereal că părțile vătămate M.M. și M.D. au împuternicit pe inculpatul S.M.I.L. „să vândă oricărei persoane interesate” casa și cele două apartamente identificate prin numerele C.F. și topografice arătate, mandatarul urmând „a încasa prețul vânzării și a încheia în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare”.
În considerarea procurii sus-menționate, organul notarial a procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 831 din 10 septembrie 2003 potrivit căruia inculpatul S.M.I.L., în calitate de împuternicit al părților vătămate, vindea martorului S.D. apartamentele și casa identificate prin numere C.F. și numerele topografice, la prețul total de 735.000.000 lei. Ulterior, în considerarea acestui contract, învinuitul S.D. și soția sa S.N. și-au înscris dreptul de proprietate asupra imobilelor în C.F.
Cercetările efectuate în cauză au stabilit că procura în discuție este falsă, în sensul că nu a fost emisă cu consimțământul părților vătămate, respectiv de o autoritate competentă. Potrivit înscrisurilor existente la dosar, numitul B.G. a fost numit notar public prin Ordinul nr. 1653/C/3 O. O 7. 1999 însă, s-a înscris în R.B.N. ale Curții de Apel Pitești doar la data de 30 septembrie 1999, când a început să funcționeze, procura în litigiu nefiind înregistrată în evidența biroului și nefiind semnată de notarul susmenționat.
Totodată, raportul de expertiză nr. 110.812 din 22 iulie 2004 întocmit de I.P.J. Maramureș - Serviciul Criminalistic, a concluzionat că semnăturile de pe actul intitulat „procură specială” de la rubrica „mandant” nu au fost executate de M.M. și M.D., iar semnătura de pe reversul aceluiași act de la rubrica „notar public” nu a fost executată de către notarul B.G.; această din urmă semnătură nu prezintă elemente de asemănare cu cele ale inculpatului S.M.I.L.
La scurt timp după încheierea contractului sus-menționat, martorul S.D. a încercat să intre prin violență în posesia imobilului situat pe str. Marinarilor, declarându-se proprietarul de drept al acestuia.
Sesizându-se în aceste circumstanțe despre existența contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, părțile vătămate au formulat acțiune civilă în justiție, care a format obiectul dosarului nr. 787/2003 al Judecătoriei Șomcuta Mare. Prin sentința civilă nr. 150 din 16 martie 2004 a instanței arătate, s-a admis acțiunea reclamanților și s-a constatat nulitatea absolută a actului întitulat „procură specială” care poartă mențiunea autentificării sub nr. 572 din 22 martie 1999 și, totodată, a contractului vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 831 din 10 septembrie 2003 prin care inculpatul a vândut fratelui său cele trei imobile; totodată s-a dispus radierea înscrierii dreptului de proprietate al pârâților S.D. și S.N. din C.F., referitor la cele 3 imobile.
Hotărârea instanței de fond a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 41/ A din 11 februarie 2005 a Curții de Apel Cluj, urmare respingerii, ca nefondat, a apelului formulat de S.D. și ca inadmisibil al celui formulat de inculpatul S.M.I.L.
Inculpatul nu a recunoscut săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată și a susținut că în anul 1996 a împrumutat de la partea vătămată M.M. suma de 50.000 mărci, iar pentru garantarea împrumutului a încheiat cu părțile vătămate contracte de vânzare-cumpărare pentru cele trei imobile.
A mai arătat că, deoarece o parte din împrumut a fost restituit, a apelat la părțile vătămate în sensul acordării și a altor împrumuturi urmând ca până în anul 2000 să restituie toți banii.
Referitor la proprietatea celor 3 imobile a susținut că, deoarece figura inculpat într-un dosar de evaziune fiscală, nu a înscris imobilele pe numele său.
În condițiile date, în 2003 deoarece părțile vătămate intenționau să plece în S.U.A. fără ca situația juridică a imobilelor să fie reglementată, i-au înmânat o procură pe care a prezentat-o notarului cu ocazia vânzării imobilelor, procură care s-a dovedit ulterior că este falsă.
Prima instanță a motivat că în legătură cu autenticitatea procurii speciale, de care inculpatul a înțeles să se folosească în fața notarului nu se impun discuții, dată fiind soluția pronunțată de Judecătoria Șomcuța Mare prin sentința civilă nr. 150/2004 prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului intitulat „Procură Specială” care poartă mențiunea autentificării sub nr. 572 din 22 martie 1999 de către notarul public B.G.
Prin aceeași sentință, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare, încheiat în baza acestei procuri și radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea martorului S.D. și a numitei S.N., soția acestuia.
Prima instanță l-a achitat pe inculpat pentru infracțiunea de participație improprie la infracțiunea de înșelăciune cu motivarea că greșit se susține în actul de inculpare că inculpatul l-a determinat pe notar să încheie contractul de vânzare cumpărare uzând în acest scop de o procură specială falsificată și că în acest fel notarul, în calitate de autor, ar fi săvârșit infracțiunea de înșelăciune, fără vinovăție. Se mai arată că acțiunea de inducere în eroare specifică infracțiunii de înșelăciune a avut consecințe asupra martorului (cumpărător) S.D., singurul care avea dreptul să se constituie parte civilă în cauză, dar S.D. a fost scos de sub urmărire penală și a devenit martor în cauză.
Împotriva sentinței au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș și inculpatul.
Prin apelul parchetului, sentința a fost criticată ca nelegală și netemeinică sub aspectul greșitei achitări a inculpatului. S-a motivat că inculpatul a săvârșit infracțiunea de participație improprie la înșelăciune, chiar dacă inducerea în eroare a părților vătămate nu s-a realizat în mod direct prin prezentarea de către inculpat a unei situații necorespunzătoare adevărului și în mod indirect prin inducerea în eroare a notarului în sensul că inculpatul a fost împuternicit de părțile vătămate să procedeze la vânzarea unor imobile, determinându-l pe notar să încheie un contract de vânzare-cumpărare aparent valabil, având și consecința producerii unor pagube în patrimoniul părților vătămate, prin transmiterea proprietății celor trei imobile către S.D.
Inculpatul S.M.I.L. a criticat sentința ca nelegală și netemeinică, susținând, în esență că greșit a fost condamnat pentru infracțiunea de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen., deoarece deși s-a stabilit că procura este falsă, acest lucru nu s-a putut bănui că era falsă fiindu-i înmânată chiar de partea vătămată M.M.
În subsidiar, a solicitat reținerea de circumstanțe atenuante, precum și scuza provocării, deoarece fapta a fost comisă sub stăpânirea unei puternice tulburări determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă printr-o acțiune ilicită gravă, astfel în ciuda plății datoriei, partea vătămată a refuzat întoarcerea vânzării-cumpărării făcute în scopul garantării datoriei, garanție ce purta asupra celor 3 imobile.
Curtea de Apel Cluj, secția penală, prin decizia nr. 26/ A din 21 februarie 2008, a admis apelul procurorului și a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.
A desființat parțial sentința doar sub aspectul greșitei achitări și a încadrării juridice.
Rejudecând, a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea de participație improprie la înșelăciune prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., în infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 74 C. pen. A condamnat pe inculpat pentru infracțiunea de înșelăciune, la pedeapsa de 5 ani închisoare și, la 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals prevăzută de art. 291 C. pen. A înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen., dispusă de prima instanță pentru pedeapsa aplicată ca urmare a reținerii infracțiunii de uz de fals.
În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe timp de 2 ani.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Nemulțumit de această hotărâre inculpatul, în termenul legal, a atacat-o cu recurs.
Prin motivele de recurs scrise a solicitat casarea deciziei, menținerea sentinței în ce privește achitarea pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. și achitarea pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 291 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. pen.
În subsidiar, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12, 17 și 14 C. proc. pen.;
A cerut casarea deciziei și schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. și aplicarea unei pedepse sub minimul special, reținerea de circumstanțe și pentru infracțiunea prevăzută de art. 291 C. pen. și reducerea pedepsei și aplicarea dispozițiilor art. 81 sau 861 C. pen.
Examinând hotărârile atacate, în raport cu motivele invocate, Curtea constată în baza lucrărilor și a materialului probator din dosarul cauzei, recursul nefondat.
Printr-o vastă și convingătoare motivare instanța de apel a reținut că inculpatul a săvârșit atât infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cât și infracțiunea de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. S-a motivat că după ce în anul 2003, părțile vătămate i-au spus inculpatului că intenționează să vândă imobilele, oferindu-le spre cumpărare în caz contrar cerându-i să le elibereze, inculpatul a pus la cale înșelarea părților vătămate. Din raportul de expertiză grafologică efectuat în cauză rezultă că procura prezentată la încheierea contractului de vânzare între inculpat vânzător și fratele S.D. cumpărător, nu poartă semnăturile părților vătămate, inculpatului și notarului public B.G. Procura specială datată 23 martie 1999 emisă de B.N.P. B.G. din Râmnicu Vâlcea nu putea fi emisă de acest birou, deoarece B.G. a fost numit notar public ulterior datei de pe procură, 23 martie 1999, iar procura nu apare în registrele biroului.
Așa fiind, în mod corect, s-a reținut că folosind o procură falsă care nu putea proveni de la părțile vătămate, fiind ultimele persoane având interesul să piardă nu numai proprietatea, ci și contravaloarea imobilelor și vânzând fratelui său imobilele, prin scoaterea fără drept din patrimoniul persoanei vătămate a celor 3 imobile le-a produs un prejudiciu.
Instanța de apel a motivat că nu poate fi reținută în cazul infracțiunii de înșelăciune circumstanța legală a scuzei provocării, deoarece nu exista nimic ilicit în amenințarea părții vătămate de a-și exercita atributele dreptului de proprietate (dreptul de a vinde) în deplinătate, asupra imobilelor, care erau înscrise în cartea funciară la numele său și al soției.
Nici motivul de recurs privind greșita individualizare a pedepselor nu este fondat. Prin hotărârea a cărei casare se cere, instanța a avut în vedere condițiile concrete ale săvârșirii infracțiunii, vârsta inculpatului și mai ales faptul că prejudiciul a fost recuperat, astfel că justificat a reținut circumstanțe atenuante și a aplicat o pedeapsă situată la jumătatea minimului special al pedepsei prevăzute în art. 215 alin. (5) C. proc. pen.
Recursul a fost respins, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., iar inculpatul obligat în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., la cheltuieli judiciare statului.
II. Împotriva acestei decizii penale a declarat contestație în anulare condamnatul S.M.I.L. solicitând, în temeiul cazurilor de contestație în anulare prevăzute de art. 386 lit. a) și b) C. proc. pen., admiterea în principiu a acesteia, considerând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de aceste texte de lege, inculpatul nu a fost legal citat, fiind în imposibilitate de prezentare și de a încunoștiința instanța, întrucât se afla internat în spital sub tratament cu sedative.
Examinând admisibilitatea în principiu a contestației în anulare de față în conformitate cu art. 391 alin. (1) C. proc. pen. (fără citarea părților), Înalta Curte are în vedere, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, că această contestație în anulare formulată de contestatorul S.M.I.L. se privește ca inadmisibilă și urmează a fi respinsă ca atare în temeiul textului de lege deja citat.
Astfel, sub aspectul examinării în conformitate cu art. 391 alin. (2) C. proc. pen., a cererii de contestare în anulare de față se are în vedere că, deși formal sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest text, respectiv contestația este făcută în termenul prevăzut de lege și motivele pe care se sprijină aceasta sunt din cele prevăzute în art. 386 C. proc. pen., Înalta Curte are în vedere că înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu susțin motivul corespunzător cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen., ce desemnează situația „când procedura de citare pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii.”
Astfel, contestatorul pretinde că deși a fost citat la adresa din municipiul Baia Mare, str. I.L. Caragiale, județul Maramureș, aceasta reprezenta o adresă pur formală, întrucât a locuit din luna mai anul 2007 în Municipiul București, str. Drumul Murgului.
Nepertinența criticii este vădită, întrucât potrivit dispozițiilor exprese ale art. 177 alin. (2) C. proc. pen., „dacă printr-o declarație dată în cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul a indicat un alt loc pentru a fi citat, el este citat la locul indicat”, ceea ce în speță, condamnatul nu a încunoștințat instanța de recurs că nu mai locuiește la adresa sa de domiciliu deja indicată în municipiul Baia Mare.
Așa fiind, rezultă că procedura de citare a sa efectuată la domiciliul său a fost legal îndeplinită în condițiile legii, respectiv, prin conformarea deplină la dispozițiile art. 177 alin. (1) C. proc. pen.
Concomitent, nu este întemeiată nici critica prin care se reține că pe perioada desfășurării procesului în fața instanței de recurs, respectiv lunile septembrie – noiembrie 2008, a fost supus unui tratament neuro-psihiatric intens, fapt ce a determinat imposibilitatea sa de prezentare în fața instanței și prin care se tinde la întemeierea cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen., desemnat de ipoteza „când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare”.
Prin urmare, rezultă fără echivoc, că sus-numitul contestator S.M.I.L. nu a depus ori invocat dovezi relative la cea de-a doua condiție pretinsă prin textul de lege sus-citat, respectiv imposibilitatea de a încunoștința instanța de recurs despre împiedicarea de a se prezenta la termenul la care s-a judecat cauza de către acea instanță și care trebuie întrunită cumulativ cu condiția relativă la existența obiectivată a acestei împiedicări.
Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul S.M.I.L. împotriva deciziei penale nr. 3739 din 18 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.
Obligă contestatorul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 25 martie 2009.