Prin decizia nr. 134 din 23 februarie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, a admis recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și intimații N.T., C.N., C.G., D.S.P., D.E., D.P., M.G., S.C. și T.E. împotriva sentinței nr. 1022 din 28 mai 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 7755/1/2007 pe care le-a extins și cu privire la intimații T.I. și M.Ș.P..
A casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Secția penală a Înaltei Curte de Casație și Justiție numai cu privire la intimatul N.T.
A constatat că fată de intimații C.N., C.G., D.S.P., D.E., D.P., M.G., S.C., T.E., T.I. și M.Ș.P. nu s-a pronunțat o soluție de netrimitere în judecată.
A obligat intimatul petent G.I. la plata sumelor de câte 1500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către intimații S.C., D.E. și N.T.
Pe rolul Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a format dosarul nr. 2186/1/2009 având ca obiect plângerea formulată de petiționarul G.I. împotriva rezoluției din 20 iunie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, dispusă în dosarul nr. 1415/P/2006.
Prin rezoluția mai sus-menționată s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. și fals intelectual, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., față de N.T. - judecător la Curtea de Apel Ploiești.
Pentru a se pronunța această rezoluție s-au reținut următoarele :
În cursul anului 1999, petenții G.I. și G.C. s-au adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu patru plângeri penale împotriva magistraților care au soluționat litigiul civil privind revendicarea imobilului situat în Sinaia, județul Prahova respectiv C.S.I.T. și E.D. – judecători la Curtea de Apel Ploiești, G.C. și infracțiunilor prevăzute de art. 289 C. pen., art. 246 C. pen. și art. 2481 C. pen.
Aceste plângeri au fost înregistrate sub nr. 10163/2681/999, la Secția de urmărire penală și criminalistică, fiind respinse prin referate cu motivarea că simpla nemulțumire a petiționarilor în legătură cu soluția pronunțată și cu modul de apreciere a probelor nu constituie indicii privind săvârșirea unor fapte penale de către magistrați.
Este de menționat că aspectele semnalate de petenți nu se refereau la abuzurile magistraților, ci la soluții ale acestora de natură să-i nemulțumească, în contextul unei practici neunitare la nivelul Curții de Apel Ploiești în ceea ce privește retrocedarea imobilelor naționalizate.
La data de 13 martie 2003, petentul G.I. a dresat un memoriu Parchetului Național Anticorupție care a fost remis Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și în care solicita, pe lângă cercetarea judecătorilor sus-amintiți si a judecătorul N.T. de la Tribunalul Prahova care ar fi falsificat sentința civilă nr. 750/2002 (dosarul nr. 9410/2001).
Apreciind că memoriul - înregistrat sub nr. 21281/3921/2003- constituie o revenire la plângerile anterioare, prin referatul nr. 21281/3921/2003 din 16 septembrie 2003, întocmit de procurorul A.M.S., acesta a fost conexat la lucrarea nr. 10163/2681/1999.
Sub semnătura procurorului șef adjunct al Secției de urmărire penală și criminalistică, O.P., s-a comunicat petentului că instituția își menține punctul de vedere exprimat în adresele anterioare.
Petenții G.I. și G.C. au formulat plângere penală împotriva procurorului șef adjunct O.P., considerând că prin semnarea comunicării mai sus-menționate, acesta a comis infracțiunile prevăzute de art. 215 C. pen., art. 291 C. pen. și art. 264 C. pen.
Prin rezoluția emisă la data de 28 iunie 2004 în dosarul nr. 383/P/2004, Secția de urmărire penală și criminalistică a dispus, întemeiat pe dispozițiile art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de procurorul O.P., soluția fiind comunicată petentului la data de 29 iunie 2004.
La data de 06 mai 2004 (deci înainte de a se dispune soluția în dosarul nr. 383/P/2004), petenții s-au adresat Înaltei Curți de Casație și Justiție cu o plângere împotriva actelor procurorului.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin încheierea nr. 285 din 10 decembrie 2004, pronunțată în dosarul nr. 2529/2004, a scos de pe rol cauza având ca obiect plângerea formulată de petenți și a trimis-o Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a se pronunța printr-o rezoluția, conform dispozițiilor art. 278 C. proc. pen.
Prin rezoluția nr. 10466/204/N/2005 din 04 iulie 2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus respingerea ca tardivă și neîntemeiată a plângerii împotriva soluției adoptată de procuror în dosarul nr. 383/P/2004, deși aceasta era îndreptată împotriva actelor procurorului, respectiv ale celor înregistrate sub nr. 10163/2681/1999 din 30 martie 1999.
Urmare unei noi plângeri formulate de petenți, prin rezoluția nr. 14106/3149/2006 din 16 iunie 2006, conducerea secției de urmărire penală și criminalistică a apreciat că soluțiile dispuse în lucrarea nr. 10163/2681/1999 sunt legale și temeinice, respingând plângerea ca neîntemeiată.
La data de 7 noiembrie 2006, petentul G.I. s-a adresat din nou Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind nemulțumit și de rezoluția nr. 14106/3149/2006 a conducerii Secției de urmărire penală și criminalistică, în sensul că nu s-a pronunțat cu privire la plângerea penală adresată Parchetului Național anticorupție la 13 martie 2003, ci cu privire la plângerile penale formulate în cursul anului 1999.
În urma examinării plângerii adresate Parchetului Național Anticorupție s-a constatat că într-adevăr, petentul viza și alte fapte și alte persoane decât cele care au format obiectul plângerilor anterioare, fiind astfel în mod greșit conexată la lucrarea nr. 10163/2681/1999.
Pentru acest motiv, în temeiul dispozițiilor art. 278 C. proc. pen. și art. 220 C. proc. pen., prin rezoluția nr. 13791/5949/2006 din 06 decembrie 2006, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a admis plângerea formulată de G.I., dispunând infirmarea referatului nr. 21281/3921/2003 din 16 septembrie 2003 și înregistrarea plângerii împotriva judecătorului N.T. în evidențele cauzelor penale, formându-se astfel dosarul nr. 1415/P/2006 al Secției de urmărire penală și criminalistică.
Plângerea penală înregistrată inițial la Parchetul Național Anticorupție sub nr. 337/VI 11/1/2003 din 13 martie 2003 reiterează aspectele referitoare la
SC C. SA reprezentând, totodată, o critică vehementă la adresa tuturor persoanelor cu răspunderi în domeniu. De această critică nu este ocolit nici judecătorul C.B. de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a făcut parte dintr-un „comitet" ce a respins o cerere formulată de petentul G.I.
Cu privire la N.T. - judecător la Secția civilă a Tribunalului Prahova, petentul consideră că prin pronunțarea sentinței civile nr. 750 din 06 decembrie 2002 acesta se face „vinovat de săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzut de art. 246 C. pen. și fals intelectual, prevăzut de art. 289 C. pen., atât sub forma comisivă cât și omisivă", solicitând cercetarea penală a magistratului.
Acestuia i se impută că prin modul în care a condus ședințele de judecată a contribuit la tergiversarea soluționării cauzei, deși, în continuarea acuzațiilor, petentul precizează că „blocarea soluționării cererii s-a datorat și formulării cu rea-credință de către SC C. SA a unei cereri reconvenționale". De asemenea, se susține de către petent că „prin îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu și prin înșelăciune îmbrăcând forma tot a abuzului de serviciu, la termenul din 29 noiembrie 2002, N.T. a respins probele propuse a fi încuviințate, atât de noi cât și de C. SA, declarând că este lămurit în privința cauzei și a rămas în pronunțare ..."
În fine, se apreciază că sentința nr. 750 din 06 decembrie 2002 este „produsul falsului intelectual săvârșit de N.T., pentru a favoriza pe acționarii majoritari din SC C. SA și autorii privatizării frauduloase".
Examinând dosarul nr. 9410/2001 al Tribunalului Prahova, secția civilă, s-a constatat de către procuror că acesta a avut ca obiect cererea formulată la 05 octombrie 2001 de G.I. și G.C. prin care reclamanții au chemat în judecată, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 pe „SC C. SA Sinaia, A.P.A.P.S. București, Societatea de Investiții financiare „T." Brașov și Guvernul României, pentru a fi obligată SC C. SA să le restituie imobilul situat în orașul Sinaia, județul Prahova ..."
Prin sentința civilă nr. 750 din 06 decembrie 2002, instanța de judecată a Tribunalului Prahova, judecător T.N. - „a respins ca nefondată acțiunea principală de restituire imobil, daune morale: formulate de reclamanții G.I. și G.C. și, pe cale de consecință, a respins și cererea reconvențională formulată de SC C. SA..."
Ulterior, prin decizia nr. 150 din 19 iunie 2003, pronunțată în dosarul nr. 2163/2003, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul declarat de G.I. și G.C. și, pe cale de consecință, a anulat sentința nr. 750 din 06 decembrie 2002 a Tribunalului Prahova, reținând cauza spre rejudecare.
Din conținutul actelor premergătoare efectuate nu a rezultat indicii de comitere de către magistratul reclamat, a unor fapte de natură penală.
Astfel, s-a constatat de către procuror că petentul G.I. nu indicat vreo faptă penală concreta comisă de judecătorul T.N., și nici vreun mijloc de probă în sensul dispozițiilor art. 222 C. proc. pen., afirmațiile din cuprinsul plângerii neavând vreun suport probator, ele reprezentând expresia nemulțumirii de natură subiectivă a unei persoane care nu a primit satisfacția dorită în fața autorităților judiciare.
Împotriva acestei rezoluții petiționarul G.I. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior.
Procurorul șef de secție prin rezoluția din 24 iulie 2007 dată în dosarul nr. 9139/3593/2007, a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petiționar confirmând astfel rezoluția dată în dosarul nr. 1415/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică.
Nemulțumit și de această rezoluție, petiționarul G.I. a formulat plângere la instanță în temeiul art. 2781 C. proc. pen.
Examinând plângerea formulată prin prisma criticilor formulate și din oficiu, Curtea constată că aceasta este nefondată.
Potrivit art. 246 C. pen., constituie infracțiune de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.
În ce privește activitatea magistraților, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial și ale celui procedural.
Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare și, aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel-și justificarea existenței lor.
În acest context, nemulțumirile părților dintr-un proces cu referire la modul concret de soluționare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraților) care au soluționat cauza.
Instanțele judecătorești ca și parchetele de pe lângă acestea sunt suverane în a aprecia atât probatoriul administrat în cauză, cât și textele de lege care sunt aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar soluțiile pronunțate de acestea nu echivalează cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor ce le revin potrivit legii magistraților și prin urmare nu pot conduce, prin ele însele, la reținerea unor infracțiuni de abuz în serviciu.
Răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție cu referire la infracțiunea analizată, numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmând sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.
În speță petentul a formulat plângere penală împotriva magistratului care a soluționat dosarul nr. 9410/2001 al Tribunalului Prahova, secția civilă, având ca obiect cererea formulată la 05 octombrie 2001 de G.I. și G.C. prin care reclamanții au chemat în judecată, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 pe „SC C. SA Sinaia", A.P.A.P.S. București, Societatea de Investiții financiare „T." Brașov și Guvernul României, pentru a fi obligată SC C. SA să le restituie imobilul situat în orașul Sinaia, județul Prahova.
Prin sentința civilă nr. 750 din 6 decembrie 2002 instanța de judecată a Tribunalului Prahova - judecător T.N. - a respins ca nefondată acțiunea principală de restituire imobil, daune materiale și morale formulate de reclamanții G.I. și G.C. și pe cale de consecință a respins și cererea reconventională formulată de SC C. SA. Ulterior, prin decizia nr. 150 din 19 iunie 2003 pronunțată în dosarul nr. 2163/2003, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul declarat de G.I. și G.C. și pe cale de consecință a casat sentința nr. 750 din 6 decembrie 2002 a Tribunalului Prahova, reținând cauza spre judecare.
Așa cum rezultă și din conținutul actelor premergătoare efectuate afirmațiile petiționarului nu au suport probator, ele fiind doar expresia subiectivă a unei persoane care nu a primit satisfacția dorită în fața autorităților judiciare.
Se constată că judecătorul N.T. a soluționat litigiul pronunțând sentința civilă nr. 750 din 6 decembrie 2002, pe baza probelor administrate în cauză și în condițiile respectării dispozițiilor legale în materie.
De altfel, așa cum o atestă decizia civilă nr. 150/19 iunie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. 2163/2003, petenții au avut la îndemână și au uzat de calea ordinară de atac a apelului, instanța de control judiciar anulând actul procesual civil (sentința civilă nr. 750 din 6 decembrie 2002) criticat în prezenta cauză penală. Altfel spus, eventualele greșeli de judecată au fost remediate în cursul procesului civil.
În mod corect s-a reținut atât de procurorul care a instrumentat plângerea cât și de către procurorul ierarhic superior acestuia că soluția pronunțată nu se circumscrie nici infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 alin. (1) C. pen. și nici infracțiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., astfel încât plângerea de față este nefondată și urmează a fi respinsă conform art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., cu obligarea petiționarului la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ș T E
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul G.I. împotriva rezoluției din 20 iunie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de Urmărire Penală și Criminalistică, dispusă în dosarul nr. 415/P/2006.
Menține rezoluția atacată.
Obligă petiționarul la plata sumei de 150 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor judiciare formulată de intimatul N.T. prin apărător.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi 12 mai 2009.