Asupra recursului de față
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 250/F din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respinsă, ca nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul G.I.D. împotriva sentinței penale nr. 169 din 27 iunie 2008 pronunțată de aceeași instanță, care a recunoscut sentința penală pronunțată de Judecătoria Sintra din Portugalia, prin care a fost condamnat la pedeapsa de 14 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor și s-a dispus transferul său în România pentru continuarea executării pedepsei.
În motivarea contestației, condamnatul a arătat că prin hotărârea de recunoaștere a sentinței de condamnare pronunțată de autoritățile judiciare portugheze, Curtea de Apel București nu s-a pronunțat cu privire la reconversia pedepsei, întrucât exista o neconcordanță între legea penală portugheză și cea română privind aplicarea pedepsei. S-a mai susținut că suferă de oligofrenie într-o fază gravă, situație în care trebuia examinat în ce măsură, legea penală română pedepsește sau nu pe făptuitorul aflat în această situație. în concluzie, a solicitat aplicarea prevederilor Codului penal român, referitor la beneficiul cauzelor de atenuare a pedepsei și reducerea acesteia sub limita minimă de 10 ani prevăzută de art. 174 C. pen., ca urmare a reținerii în favoarea sa a circumstanței atenuante legale prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen.
Ca temei de drept a fost invocată Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptate la Strasbourg și ratificată de România, prevederile art. 10 pct. 2, art. 11 și art. 461 lit. d) C. proc. pen. raportat la art. 144 și art. 146 din Legea nr. 302/2004, modificată.
Analizând actele dosarului, instanța a reținut următoarele:
Prin sentința penală nr. 169 din 27 iunie 2008 a Curții de Apel București, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, a recunoscut sentința penală pronunțată în dosarul nr. 294/3 OGDNS al Judecătoriei Sintra-Portugalia, prin care cetățeanul român G.I.D. a fost condamnat la pedeapsa de 14 ani închisoare și s-a dispus transferarea condamnatului din Portugalia în România pentru continuarea executării pedepsei.
S-a dedus din pedeapsa aplicată condamnatului perioada executată de la 4 iulie 2003 la zi.
S-a reținut că fapta comisă de condamnat are corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv ale infracțiunii prevăzute de art. 174 C. pen., sancționată cu închisoare de la 10 la 20 de ani închisoare.
Sentința Curții de Apel București de recunoaștere a hotărârii de condamnare și transfer a persoanei condamnate G.I.D. a fost atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, pe motiv că s-a recunoscut numai pedeapsa închisorii, nu și măsura de siguranță constând în expulzarea condamnatului de pe teritoriul Portugaliei, cu interdicția înapoierii pe o perioadă de 10 ani.
Prin decizia penală nr. 1337 din 10 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul pachetului, ca nefondat, apreciind că sentința penală a Judecătoriei Sintra a fost recunoscută în integralitatea sa de către instanța românească, inclusiv măsura de siguranță a expulzării.
S-a reținut că persoana condamnată G.I.D. nu a recurat sentința de recunoaștere a hotărârii străine de condamnare și transferul său în România pentru continuarea executării pedepsei, astfel că nu o mai poate critica pe calea contestației la executare.
Având în vedere că din interpretarea dispozițiilor art. 146 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 modificată, rezultă că procedura de schimbare a condamnării poate avea loc și după ce persoana condamnată a fost transferată în vederea continuării executării pedepsei, ceea ce presupune că sentința de recunoaștere a hotărârii de condamnare pronunțată de instanța străină a rămas definitivă, instanța a apreciat că cererea condamnatului este susceptibilă de a fi analizată prin prisma cazului de contestație la executare prevăzut de art. 461 lit. d) C. proc. pen., în măsura în care se invocă o incompatibilitate între felul sau durata pedepsei aplicate de instanța străină cu legislația română, ceea ar presupune o împiedicare la executare.
Examinând actele dosarului, prima instanță a respins contestația la executare, reținând, în esență, următoarele:
Art. 9 paragraful 1 lit. b) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983 și art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare, permit autorităților competente ale statului de executare să aleagă între două proceduri alternative de executare:
- fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătorești, situația în care este obligatoriu a se respecta felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare;
- fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre a acestui stat dată într-o procedură judiciară sau administrativă, înlocuind astfel sancțiunea aplicată în statul de condamnare printr-o sancțiune prevăzută de legislația statului de executare pentru aceeași infracțiune.
Statul de executare este continuatorul statului de condamnare, principiu care rezultă din art. 10 paragraf 1 din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, care prevede că, în caz de continuare a executării, statul de executare este legat de natura juridică și durata sancțiunii, atunci când aceasta este compatibilă cu legislația proprie.
Potrivit art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, conversia sau schimbarea condamnării poate avea loc doar dacă felul pedepsei aplicate de instanța străină sau durata acesteia sunt incompatibile cu legislația română, deoarece executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare.
În speță, contestatorul a fost condamnat la o pedeapsă de 14 ani închisoare pentru săvârșirea unei infracțiuni de omor, prevăzută de art. 131 C. pen. portughez, care prevede o pedeapsă de la 8 la 16 ani închisoare.
Instanța a constatat că nu există vreo incompatibilitate, deoarece infracțiunea de omor este reglementată și de Codul penal român, iar limitele de pedeapsă sunt de la 8 la 16 ani închisoare.
Așa fiind, a constatat că cererea de reindividualizare judiciară a pedepsei prin reținerea unor circumstanțe atenuante nu poate fi primită în această procedură, deoarece în măsura în care felul și durata pedepsei aplicate de instanța portugheză sunt pe deplin compatibile cu legea română, iar statul român a optat pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, respectarea duratei pedepsei este obligatorie potrivit art. 145 din Legea nr. 302/2004 și de art. 10 paragraf 1 din Convenție. S-a mai reținut că apărarea contestatorului presupune o analiză a fondului cauzei, ceea ce nu este admisibil pe calea contestației la executare.
Împotriva acestei sentințe, contestatorul a declarat recurs, solicitând, prin apărătorul ales, în principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei la Curtea de Apel București pentru a examina toate criticile și a se pronunța pe fondul contestației, conform jurisprudenței și deciziilor pronunțate în recursul în interesul legii. în subsidiar, a solicitat reținerea cauzei și pronunțarea asupra admisibilității contestației pe fond, susținând că instanța trebuia să adapteze pedeapsa, conform dreptului național, la norma incriminatoare română și să țină seama de faptul că și judecătorul din Portugalia a reținut că a săvârșit fapta sub o puternică tulburare.
Din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că prima instanță a apreciat, în mod corect, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul condamnat.
Din economia dispozițiilor art. 144 din Legea nr. 302/2004, referitoare la efectele transferării pentru statul de executare, în speță, statul român, autoritățile competente ale acestuia sunt obligate:
a) fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătorești, în condițiile în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, caz în care trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare;
b) fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislația română pentru aceeași infracțiune, în condițiile în care felul pedepsei aplicate sau durata acesteia sunt incompatibile cu legislația română.
Din interpretarea logică a textului mai sus-arătat, rezultă că, odată admisă sesizarea procurorului cu privire la cererea de transferare în vederea continuării executării pedepsei aplicate de statul portughez, instanța română este obligată să opteze pentru una din cele două variante mai sus-menționate.
În cauză, așa cum rezultă din actele dosarului, după exprimarea consimțământului de către condamnat, la data de 19 februarie 2008, în vederea transferării sale într-un penitenciar din România, instanța română, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de lege (dubla incriminare și existența corespondentului între faptele reținute în sarcina condamnatului în Portugalia și legislația penală română), a dispus, prin hotărâre judecătorească, continuarea executării pedepsei aplicate în statul străin.
Așadar, optând pentru varianta prevăzută la lit. a) a art. 144 din Legea nr. 302/2004, exista obligația să se respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare, care de altfel corespund legislației române. Textul menționat face referire la felul și cuantumul pedepsei, care nu depășește maximul general prevăzut de legea penală română, întrucât infracțiunile săvârșite de contestator sunt pedepsite cu închisoarea de la 10 la 20 ani închisoare.
În realitate, criticile contestatorului se referă la modalitatea procedurii judiciare a recunoașterii pedepsei și a dispunerii executării ei în țară, acesta fiind singurul moment procesual în care puteau fi invocate susținerile referitoare la conversia pedepsei. Reconversia pedepsei nu poate avea loc pe calea contestației la executare, deoarece competența aparține numai instanței investită cu recunoașterea hotărârii.
Sub același aspect, dispozițiile art. 144 și art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 stabilesc cadrul procesual limitat în care statul de executare (instanța română) se poate pronunța, după recunoașterea hotărârii unui stat străin, asupra transferării condamnatului în vederea continuării executării pedepsei. Din această perspectivă, statul de executare nu are competența de a opera conversia sau schimbarea condamnării, decât în situația unei incompatibilități cu legislația română. Din interpretarea acestor texte, rezultă, per a contrario, că instanța română nu este competentă să aprecieze asupra fondului hotărârii pe care o recunoaște, cum sunt cuantumul, modul de stabilire a pedepsei sau aplicarea circumstanțelor atenuante.
Așa fiind, adaptarea pedepsei la normele interne, în condițiile art. 10 din Convenția de la Strasbourg, nu reprezintă o obligație pentru statul de executare, instanța română, ci doar o alternativă, prevăzută numai în condițiile în care felul pedepsei aplicate sau durata acesteia sunt incompatibile cu legislația română.
Drept urmare, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, neimpunându-se casarea acesteia, deoarece în cadrul acestei căi extraordinare de atac, instanța nu se poate substitui instanței competente, care poate dispune asupra transferului persoanei condamnate printr-o hotărâre a unui stat străin, recunoscută în condițiile legii.
Pentru aceste considerente, urmează ca recursul declarat de recurentul contestator G.I.D. împotriva sentinței penale nr. 250/F din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul contestator G.I.D. împotriva sentinței penale nr. 250/F din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă recurentul contestator la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 18 martie 2010.