Asupra recursurilor penale de fată constată:
Prin sentința penală nr. 159 din 13 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori si familie, în Dosarul nr. 118/32/2009, s-a dispus condamnarea inculpatului C.C. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prevăzută de art. 194 C. pen. cu referire la art. 131 din Legea nr. 78/2000 si art. 74 lit. a) - 76 lit. b) C. pen.
În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit conform art. 82 C. pen.
În temeiul art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. privitoare la revocarea beneficului suspendării.
În baza art. 65 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen., constând în interzicerea dreptului de a ocupa funcția de polițist, pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 998-999 C. civ., a fost respinsă acțiunea civilă formulată de partea civilă B.M.B., ca nefondată.
În conformitate cu prevederile art. 30 din Legea nr. 78/2000 s-a dispus publicarea în ziarul M.N. a rezumatului hotărârii definitive de condamnare.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la 1200 lei cheltuieli judiciare statului.
Hotărârea în cauză a fost pronunțată de instanța Curții de Apel Bacău, ca instanță de rejudecare, învestită în acest sens prin Decizia nr. 302 din 29 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, secția penală.
Inițial, procesul penal privind pe inculpatul C.C. a fost soluționat în primă instanță prin sentința penală nr. 85 din 18 octombrie 2007 a Curții de Apel Bacău.
În recursul declarat de parchet si inculpat a fost pronunțată decizia sus-menționată a Înaltei Curți de Casație si Justiție.
Soluția instanței de recurs privind retrimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond a avut în vedere necesitatea completării cercetării judecătorești, prin audierea completă si în condiții de contradictorialitate a tuturor martorilor din lucrări si lămurirea neconcordantelor si neclarităților existente între relatările martorilor de la urmărirea penală si declarațiile date în fata instanței.
În rejudecare, a fost pronunțată sentința penală nr. 159 din 13 noiembrie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori si familie, ce formează obiectul examinării de fată.
Ca situație de fapt, instanța de rejudecare a reținut următoarele:
Inculpatul C.C. deținea funcția de ofițer de politie în cadrul Inspectoratului Județean de Politie Neamț.
În luna iulie 2005, urmărind obținerea unor profituri din tranzacționarea de imobile, inculpatul, de comun acord cu șotia sa, C.M.I., au hotărât să achiziționeze o suprafață de teren, corespunzător sumelor de bani de care dispuneau.
Întrucât nu avea experiența necesară în domeniu, inculpatul a discutat cu agentul de politie M.I. si, prin intermediul acestuia, a intrat în contact cu partea vătămată B.M.B., persoană care deținea calitatea de administrator al SC T.I. SRL Piatra Neamț si desfășura activități de tranzacționare a imobilelor.
Între inculpat si partea vătămată a avut loc o primă întâlnire, în luna august 2005, stabilindu-se ca partea vătămată să achiziționeze pe numele său o suprafață de teren limitrofă municipiului Piatra Neamț, urmând ca inculpatul să contribuie cu suma de 14.000 euro.
Această sumă de bani provenea în parte din economiile inculpatului si ale șotiei sale – 7.000 euro, diferența de până la 14.000 euro fiind împrumutată de la martorul M.V.
La inițiativa inculpatului, care aflase că martora M.L.E. deținea în proprietate o suprafață 7100 mp teren situat în intravilanul comunei Alexandru cel Bun, județ Neamț, compus din două loturi de 4.529 mp si respectiv, 2.587 mp, partea vătămată a achiziționat acel teren pentru inculpat, cu suma de 14.000 euro.
În acest sens a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 august 2005 de BNPA B.D. si B.O.
Cheltuielile vânzării, în cuantum de circa 500 euro, au fost suportate de partea vătămată.
Profitul din tranzacții imobiliare cu terenuri nu putea fi obținut public si în mod legal de către inculpat, având în vedere calitatea sa de ofițer de politie judiciară si restricțiile impuse pe temeiul funcției de art. 45 lit. g) si h) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului.
Din aceste motive, inculpatul a apelat la partea vătămată, stabilind de comun acord modalitatea de împărțire a beneficiilor obținute din revânzarea terenului achiziționat de la martora M.L.E.
Pe baza declarațiilor inculpatului si ale părțile vătămate, s-a reținut că părțile conveniseră parcelarea terenului si revânzarea lui pe loturi, restituirea integrală a sumei de 14.000 euro către inculpat, ca valoare a investiției făcute, si împărțirea egală a sumelor rămase după revânzarea parcelelor.
S-a reținut de către instanță că înțelegerea parților referitoare la condițiile si termenele în care urma să aibă loc restituirea prețului plătit de inculpat si beneficiile obținute din revânzare nu a fost materializată într-un înscris, iar contractul de vânzare-cumpărare al terenului de 7100 mp fusese încheiat de partea vătămată în nume propriu si nu ca reprezentant al SC T.I. SRL.
Conform înțelegerii stabilite, partea vătămată a urmărit căutarea de oportunități pentru vânzarea terenului si a investit personal suma de 300 euro în lucrări de amenajare a terenului.
În cursul lunii noiembrie 2005, partea vătămată a găsit un cumpărător în persoana numitei C.I. pentru un lot în suprafață de 1300 mp teren.
Tranzacția a fost constatată prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 noiembrie 2005 de BNPA B.D. si B.O.
Deși în contract s-a înscris ca preț al vânzării suma de 68.000.000 lei, în realitate prețul plătit de cumpărătoare a fost de 9.500 euro si un autoturism marca W.P., evaluat la circa 10.000 euro, aparținând martorului C.G., fratele cumpărătoarei C.I.
Partea vătămată a ascuns inculpatului tranzacția efectuată si a remis soției acestuia suma de 2.000 euro, justificând-o ca avans pentru vânzarea unui lot de teren.
În luna decembrie 2005, cu ocazia constatării unor avarii la autoturismul W.P., ce aparținuse martorului C.G., inculpatul a aflat despre vânzarea terenului si prețul real plătit de cumpărătoare.
În acest context, inculpatul s-a deplasat la biroul părții vătămate si i-a cerut acesteia să-i revândă prin notariat restul suprafeței de teren de 5800 mp si restituirea sumei de 16.900 euro, reprezentând valoarea investiției inițiale si jumătate din profitul obținut din vânzarea lotului de 1300 mp, sumă ce urma să fie redusă cu contravaloarea cheltuielilor de amenajare efectuate de partea vătămată.
Deși suma pretins datorată nu corespundea celei asupra cărora părțile conveniseră inițial, partea vătămată a acceptat să dea o declarație olografă prin care se obliga să achite soției inculpatului suma de 16.650 euro reprezentând contravaloarea suprafeței de 1300 mp teren si să nu vândă restul de 5800 mp teren până la întocmirea actelor de constatare a sumei datorate la notariatul public, fiind stabilită în acest sens data de 15 decembrie 2005.
Angajamentul părții vătămate, materializat în înscrisul olograf intitulat declarație, a fost semnat la 12 decembrie 2005.
Conform angajamentului luat, la data de 15 decembrie 2005, partea vătămată si soția sa, B.V., s-au deplasat la biroul notarului public B.O., unde au încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat, prin care suprafața de 5800 mp teren a trecut în proprietatea soției inculpatului, C.M.I.
Cheltuielile ocazionate de vânzare, în cuantum de 720 RON, au fost suportate de partea vătămată.
Întrucât partea vătămată nu dispunea de suma de 16.650 euro, a cerut inculpatului un răgaz pentru achitarea acesteia, timp în care urma să vândă si autoturismul obținut ca preț al vânzării suprafeței de 1300 mp teren.
Partea vătămată nu a reușit să vândă autoturismul si nici nu a dispus de alte posibilități pentru achitarea sumei datorate inculpatului.
În ziua de 7 februarie 2006, în jurul orei 12,00, inculpatul împreună cu soția sa s-au deplasat la biroul soției părții vătămate, căreia i-au arătat declarația părții vătămate privitoare la recunoașterea datoriei de 16.650 euro, spunându-i că dacă nu vor primi suma de bani, plus o dobândă săptămânală de 10%, vor avea de suferit, prin efectuarea unor controale la firmele pe care le administrau, din partea gărzii financiare, O.P.C. sau alte persoane, subînțelegându-se că acestea din urmă erau recuperatori.
În aceeași zi, inculpatul s-a deplasat si la sediul firmei părții vătămate, fată de care a continuat acțiunea de intimidare; inculpatul i-a solicitat părții vătămate plata sumei de 20.000 euro incluzând si dobânzile calculate la suma pretinsă inițial.
S-a reținut de către instanță că pentru obținerea unei plăti nedatorate, inculpatul a recurs la amenințări efective asupra părții vătămate si familiei sale, prin afirmații de genul: te vei trezi fără soție, să nu uiți că ai o mamă, își voi trimite un control de la garda financiară, voi interveni într-un litigiu pe care-l ai la Judecătoria Bacău cu R.V., voi pune recuperatori pe urma ta, voi pune persoane care-si vor da foc la firmă ori la casă.
De asemenea, s-a reținut că amenințările făcute la adresa părții vătămate au inclus si punerea sa sub acuzație, prin fabricarea unui dosar penal.
S-a mai reținut de către instanță că, după exercitarea acestor presiuni si acte de intimidare, inculpatul i-a cerut părții vătămate să se deplaseze în aceeași zi, la ora 13,00, la notar si să recunoască că ar fi primit de la el un împrumut în valoare de 20.000 euro, urmând ca după întocmirea actului notarial să distrugă înscrisul olograf din 12 decembrie 2005.
Atitudinea manifestată de inculpat în relația cu partea vătămată si constrângerile exercitate asupra acesteia au fost confirmate de martorii P.F.D., P.C., A.F.M. si B.G., angajați ai societății administrate de partea vătămată, precum si de martorul A.P. - client al firmei, prezenți la sediul SC T.I. SRL, în ziua de 7 februarie 2006.
Sub imperiul temerii create de violentele exercitate asupra sa de către inculpat, partea vătămată a acceptat să se întâlnească cu acesta, în cursul aceleiași zile, în zona C.C. din municipiul Piatra Neamț.
Partea vătămată a venit la locul stabilit însoțit de soția sa si fratele acesteia, martorul L.C.V., persoană pe care a rugat-o să îi însoțească întrucât se temea pentru integritatea sa fizică si a soției sau alte forme de intimidare pe care inculpatul le-ar fi putut exercita asupra lor.
În parcarea din fata C.C., între partea vătămată si inculpat a avut loc o discuție si, întrucât partea vătămată refuzat încheierea contractului dorit de inculpat, acesta din urmă a amenințat partea vătămată că va trimite recuperatori la firma sa si a soției sale.
În ziua următoare, partea vătămată a formulat plângere penală împotriva inculpatului, înregistrată la D.N.A. - Serviciul Teritorial Bacău.
S-a reținut de către instanță că în realizarea activității infracționale, constând în constrângerea psihică a părții vătămate spre a o determina să-i dea o sumă de bani necuvenită, în ziua de 8 februarie 2006, inculpatul l-a contactat personal pe comisarul sef divizie din cadrul Gărzii Financiare, martorul A.M., si l-a informat că se afla în posesia unui înscris privitor la o tranzacție a SC T.I. SRL, că respectiva tranzacție nu fusese evidențiată în contabilitatea firmei si că, în aceste condiții, se impune efectuarea unui control.
S-a reținut de către instanță că această acțiune a inculpatului a constituit o formă indirectă de constrângere a părții vătămate, săvârșită în scopul obținerii unui folos injust.
Controlul efectuat de comisarul gărzii financiare nu a produs repercusiuni asupra părții vătămate, concluziile exprimate fiind în sensul că aspectul semnalat avea natura unui litigiu civil.
În raport de situația de fapt expusă, instanța a constatat că inculpatul se face vinovat de săvârșirea faptei reținute în sarcina sa prin rechizitoriu si că aceasta constituie infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 194 C. pen. cu referire art. 131 din Legea nr. 78/2000.
Inculpatul si-a susținut nevinovăția, arătând că prin acțiunile sale a încercat recuperarea unei sume de bani de la partea vătămată, sumă de bani ce îi era datorată si că acțiunile sale nu au urmărit decât valorificarea unui drept licit personal si determinarea părții vătămate la îndeplinirea unei obligații asumate convențional.
Instanța a înlăturat apărarea inculpatului, reținând că elementele de fapt relevate de probele administrate impuneau concluzia că acțiunile/inacțiunile părții vătămate din 12 decembrie 2005, 15 decembrie 2005 si 7 februarie 2006, nu constituiau expresia voinței libere a părții vătămate, ci rezultatul unei manifestări de voință viciate de existenta unei stări de temere gravă indusă de inculpat, prin exercitarea unor acte de amenințare.
S-a arătat în acest sens că actele juridice încheiate la 12 decembrie 2005 si 15 decembrie 2005 aveau la bază un consimțământ viciat, obținut ca urmare a constrângerii morale exercitate de inculpat asupra părții vătămate, care își folosise în acest scop autoritatea pe care o avea în calitate de ofițer de politie judiciară.
Vicierea consimțământului părții vătămate a fost reținută de instanță pe baza conținutului respectivelor declarații - evident păgubitoare pentru partea vătămată - si depozițiile martorilor audiați în cauză care au confirmat presiunile exercitate de inculpat asupra părții vătămate, prin proferarea de amenințări îndreptate împotriva acesteia si a familiei sale.
Caracterul abuziv al actelor încheiate a fost reținut de instanță si în raport de faptul că toate cheltuielile ocazionate de trecerea proprietății suprafeței de 5800 mp teren pe numele inculpatului fuseseră suportate de partea vătămată si nu de cumpărător, așa cum era normal, potrivit dispozițiilor civile în vigoare, în lipsa unei înțelegeri derogatorii.
De asemenea, instanța a constatat că inculpatul a acționat în săvârșirea faptei cu forma de vinovăție cerută de lege.
S-a arătat în acest sens că infracțiunea de șantaj se săvârșește cu intenție directă si include ca scop dobândirea în mod injust a unui folos, pentru sine sau pentru altul.
Pentru existenta infracțiunii nu se cere ca persoana constrânsă să satisfacă pretenția făptuitorului, esențial fiind ca constrângerea exercitată să se săvârșească în acest scop si să se încalce astfel libertatea morală a persoanei vătămate.
În circumstanțele cazului, instanța a constatat că acțiunile de constrângere exercitate de inculpat asupra părții vătămate si familiei sale, prin abuz de autoritate, au avut ca scop obținerea în mod injust a unui folos necuvenit, sumele de bani pretinse părții vătămate fiind cu mult superioare celor efectiv datorate, potrivit înțelegerii inițiale.
Folosul injust urmărit de inculpat a constat în suma de 5.500 euro, reprezentând diferența dintre cei 14.500 euro – prețul plătit pentru achiziționarea suprafeței de 7100 mp teren si suma de 20.000 euro pretinsă de inculpat parții vătămate, prin acțiunile de amenințare săvârșite la 7 februarie 2006, sumă de bani ce urma a fi consemnată ad probationem într-un contract de împrumut încheiat la un notar public, în aceeași zi.
În analiza impusă de apărările formulate de inculpat, instanța a arătat că si în ipoteza în care folosul urmărit de inculpat era unul licit, infracțiunea de șantaj tot subzista din moment ce se urmărise realizarea lui în mod injust.
Inculpatul a contestat si susținerea acuzării referitoare la faptul că în săvârșirea acțiunilor de șantaj s-ar fi folosit de calitatea sa de ofițer de politie judiciară.
Martorii audiați si partea vătămată au declarat însă că inculpatul purta uniforma de polițist în cadrul întrevederilor avute la sediul SC T.I. SRL.
Instanța a arătat că aspectul invocat nu era esențial în stabilirea faptului de a ști dacă inculpatul se folosise sau nu de calitatea sa de polițist în săvârșirea faptei de șantaj.
S-a reținut de către instanță că partea vătămată cunoștea încă de la momentul încheierii convenției cu inculpatul că acesta deținea calitatea de ofițer de politie si că tocmai această calitate a provocat starea de temere părții vătămate care a avut reprezentarea că inculpatul ar fi putut să-si folosească discreționar puterile conferite de statutul profesional.
În raport de toate aceste elemente, instanța de rejudecare a reținut vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii de șantaj asupra părții vătămate B.M.B.
Totodată, a fost înlăturată solicitarea inculpatului privind restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, cerere justificată în raport de faptul că probele în acuzare fuseseră administrate înainte de începerea urmăririi penale, în etapa actelor premergătoare.
S-a arătat de către instanță că numai nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la sesizarea instanței constituie temei de restituire a cauzei la procuror, or, în caz, aspectele invocate vizau caracterul ilegal al mijloacelor de probă obținute de procuror în cursul urmăririi penale.
Cu privire la acest fapt, instanța a constatat că într-adevăr o parte din actele de urmărire penală fuseseră efectuate înainte de începerea urmăririi penale.
Cu toate acestea, a considerat că respectivele acte nu puteau fi considerate irelevante din punct de vedere juridic deoarece informațiile pe care le conțineau fuseseră supuse dezbaterii contradictorii a părților în cadrul cercetării judecătorești.
Mai mult, s-a arătat că situația de fapt reținută de instanță si în raport de care se concluzionase asupra vinovăției inculpatului, nu se întemeia decisiv pe probele de la urmărire penală.
S-a mai arătat si că stabilirea adevărului judiciar se realizează prin evaluarea probelor administrate în ambele faze ale procesului penal.
În ceea privește individualizarea judiciară a pedepsei, aceasta s-a făcut cu observarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., ținându-se seama de gradul de pericol social concret al infracțiunii, dedus si din dimensiunea stării de pericol produse si modul de comitere a faptei, precum si de persoana inculpatului.
Instanța a reținut în favoarea inculpatului circumstanța atenuantă judiciară prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. în raport de buna conduită avută înainte de săvârșirea faptei si situația sa personală, căsătorit, cu un copil minor în întreținere.
S-a apreciat că prin aplicarea unei pedepse de 3 ani închisoare, fără executare în regim de detenție, în condițiile art. 81 C. pen., scopul preventiv-educativ al pedepsei poate fi obținut.
Alături de pedeapsa principală s-a aplicat inculpatului si pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa funcția de polițist, având în vedere că de această calitate se folosise inculpatul la săvârșirea faptei pentru care a fost condamnat.
Sub aspectul laturii civile, instanța a constatat că sentința pronunțată în primul ciclu procesual nu a fost atacată de partea civilă, iar recursul procurorului a vizat exclusiv latura penală a procesului.
Ca atare, s-a considerat că latura civilă a cauzei a intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi reexaminată în al doilea ciclu procesual, după casarea cu trimitere dispusă de instanța supremă.
Pe acest considerent, instanța a respins, ca nefondată, acțiunea civilă formulată de partea civilă B.M.B.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție – D.N.A. - Serviciul Teritorial Bacău si inculpatul C.C.
Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., parchetul a susținut că pedeapsa aplicată inculpatului a fost greșit individualizată, atât în cuantum, cât si ca modalitate de executare.
S-a arătat în acest sens că infracțiunea reținută în sarcina inculpatului impunea aplicarea unei pedepse mai aspre având în vedere circumstanțele de săvârșire a faptei, cu referire specială la modalitatea concretă de comitere a acesteia si calitatea de ofițer de politie a inculpatului.
De asemenea, s-a arătat că inculpatul a avut o poziție nesinceră pe parcursul procesului penal si, după comiterea faptei, a încercat preconstituirea de probe în favoare, prin sesizarea organelor abilitate cu protecția internă a cadrelor M.I.R.A, deși de acest aspect inculpatul trebuia să tină seama la momentul inițial al încheierii tranzacției imobiliare cu partea vătămată, în condiții de clandestinitate.
A fost criticată si greșita reținere a circumstanței atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., susținându-se că pedeapsa aplicată nu se justifica a fi redusă sub minimul special.
S-a arătat că în raport de periculozitatea socială deosebită a inculpatului este necesară aplicarea unei pedepse peste minimul special si înlocuirea modalității de executare stabilită de prima instanță, regim sancționator care să asigure prevenția specială.
Prin recursul declarat de inculpatul C.C., hotărârea pronunțată în cauză a fost criticată pe temeiul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., susținându-se că prima instanță ar fi stabilit o stare de fapt neconformă probatoriului administrat, având ca urmare greșita condamnare a inculpatului pentru infracțiunea de șantaj.
S-a arătat că între părțile în cauză se încheiase o convenție si că în baza respectivei înțelegeri partea vătămată se obligase să achiziționeze un teren cu banii avansați de inculpat, teren pe care să îl revândă ulterior, iar profitul astfel obținut să fie împărțit în mod egal, după restituirea către inculpat a investiției inițiale.
După cumpărarea terenului, partea vătămată a revândut o porțiune din imobil către o terță persoană, reținând întreaga sumă obținută din vânzare si un autoturism pe care îl primise în contul unei părți din preț.
S-a arătat de către inculpat că în cadrul discuțiilor ulterioare avute cu partea vătămată nu a încercat decât responsabilizarea acesteia asupra obligațiilor ce îi reveneau, fără a exercita presiuni, amenințări sau alte acte de intimidare.
S-a mai arătat că solicitarea inculpatului privind transmiterea proprietății asupra diferenței de teren rămasă nevândută a urmărit diminuarea pagubei cauzate prin comportamentul fraudulos al părții vătămate.
S-a susținut că probele administrate în cauză nu confirmau pretinsele acte de constrângere, presiuni si amenințări comise asupra părții vătămate.
În același sens, s-a arătat că nici uniforma ori calitatea de polițist a inculpatului nu puteau fi considerate ca elemente sau împrejurări de natură a insufla părții vătămate o stare de temere gravă, având în vedere că partea vătămată îl cunoscuse pe inculpat în această calitate, ceea ce nu îl împiedicase însă să adopte un comportament fraudulos în relația contractuală.
Tot astfel, s-a arătat că inculpatul a revendicat un drept legitim si că, în aceste condiții, infracțiunea de șantaj nu există.
Pentru toate aceste motive, dezvoltate pe larg si în susținerea orală a recursului, s-a solicitat casarea hotărârii primei instanțe si, în rejudecare, achitarea inculpatului pentru infracțiunea de șantaj, pe temeiul dispozițiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Examinând hotărârea atacată în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele cauzei, conform dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile sunt fondate pentru existența cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., luat în considerare din oficiu si care necesită a examinare prioritară celorlalte motive invocate.
Se reține în acest sens că procesul penal privind pe inculpat a fost soluționat într-un prim ciclu procesual prin sentința penală nr. 85 din 18 octombrie 2007 a Curții de Apel Bacău si Decizia nr. 302 din 29 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, secția penală.
Prin decizia instanței de recurs, cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de fond, fără nici o altă precizare sub aspectul menținerii anumitor dispoziții ale sentinței atacate.
În considerentele deciziei de casare au fost arătate motivele care au condus la pronunțarea soluției, reținându-se că prima instanță nu efectuase o temeinică cercetare judecătorească, stabilind situația de fapt si vinovăția inculpatului pe baza unor probe nelegal administrate.
Ca urmare, dosarul cauzei a fost trimis aceleiași instanțe spre rejudecare si soluționat prin sentința ce face obiectul examinării de față.
În cadrul controlului exercitat din oficiu, conform dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată instanța de rejudecare a pronunțat o hotărâre nelegală, considerând greșit că judecata era limitată doar la soluționarea laturii penale a cauzei, acțiunea civilă exercitată în proces dobândind autoritate de lucru judecat prin decizia instanței de casare si a exprimat contradictoriu această concluzie, în considerente si dispozitivul hotărârii.
Stabilind că obiectul judecății în fond după casare era limitat rezolvării acțiunii penale, instanța de trimitere a interpretat greșit dispozitivul deciziei de casare si nu a ținut seama de măsura în care cauza fusese devoluată judecății instanței de control judiciar, ca efect al recursului declarat de procuror.
Instanța de trimitere a considerat că declarația de recurs a procurorului, restrânsă numai la soluția laturii penale, impunea ca exercitarea controlului judiciar să se efectueze în aceste limite.
Însă, recursul declarat de procuror în defavoarea inculpatului si împotriva unei hotărâri care potrivit legii nu poate fi atacată cu apel, devoluează cauza în întregime, sub toate aspectele de fapt si de drept, instanța de control judiciar fiind îndreptățită să procedeze la o examinare globală a cauzei si să decidă în defavoarea sau, dimpotrivă, în favoarea inculpatului.
Casarea cu trimitere spre rejudecare, sub motivul neadministrării complete si în condiții de legalitate a probatoriului propus în acuzare, vizează deopotrivă si latura civilă a procesului, indiferent că motivarea soluției nu se referă expres si la acest lucru.
Sub acest aspect este de menționat că acțiunea civilă exercitată în procesul penal își are izvorul în același fapt material ca si acțiunea penală.
Aceasta înseamnă că acțiunea civilă nu poate fi soluționată decât subsecvent acțiunii penale, despăgubirile civile acordându-se pentru prejudiciile cauzate direct prin infracțiune.
În situația în care acțiunea penală nu a fost corect rezolvată si din acest motiv s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, casarea privește si soluția pronunțată în latura civilă a procesului, fiind de neconceput ca rezolvarea acțiunii civile să se facă în lipsa stabilirii existenței faptei ce constituie infracțiune, unicul temei de acordare a despăgubirilor civile în procesul penal.
Prin urmare, instanța de rejudecare nu era îndreptățită să constate că prima hotărâre ar fi fost casată numai sub aspectul laturii penale si că în privința despăgubirilor solicitate de partea civilă, hotărârea a rămas definitivă.
Procedând în acest mod, acțiunea civilă formulată de partea civilă B.M.B. a rămas nerezolvată în procesul penal.
Deși în considerentele sentinței au fost arătate motivele pentru care instanța de rejudecare a considerat că nu era învestită si cu soluționarea laturii civile a cauzei, dispozitivul hotărârii constată contrariul, cuprinzând soluția de respingere a acțiunii civile.
Or, dacă hotărârea primei instanțe era definitivă în ceea ce privește latura civilă a cauzei, așa cum s-a menționat în considerente, dispozitivul sentinței pronunțate de instanța de rejudecare trebuia să reflecte exclusiv rezolvarea acțiunii penale.
În speță, însă, dispozitivul instanței de rejudecare constată expres rezolvarea pe fond a acțiunii civile în timp ce în considerente se indică cu claritate si fără echivoc că o asemenea examinarea nu a avut loc, precum si motivele care au determinat să se procedeze în acest mod.
Prin urmare, existând contrarietate între considerente si dispozitiv, hotărârea instanței de rejudecare este lovită de nulitate, neputându-se stabili dacă si în ce anume fel a fost rezolvată acțiunea civilă, chestiune ce intra în competența instanței de rejudecare, având în vedere limitele în care operase casarea dispusă anterior în cauză.
Neregularitatea constatată atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., situație în care Înalta Curte de Casație si Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție – D.N.A. - Serviciul Teritorial Bacău si inculpatul C.C., va casa în integralitate sentința atacată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, urmând ca, în rejudecare, să se procedeze la o examinare completă a cauzei, atât sub aspectul laturii penale, cât și a laturii civile.
Se vor menține actele procedurale îndeplinite în fața instanței până la termenul din 5 noiembrie 2009, conform dispozițiilor art. 38517 alin. (4) si art. 383 alin. (3) C. proc. pen.
Cu ocazia rejudecării acțiunii penale, urmează a fi analizată măsura în care funcția deținută de inculpat constituia o împrejurare de natură a insufla părții vătămate o stare de temere gravă, având în vedere că partea vătămată cunoștea că inculpatul avea calitatea de ofițer de poliție atunci când a decis să obțină împreună venituri din tranzacții imobiliare, iar acest fapt se pare că nu a contribuit la respectarea de către partea vătămată a înțelegerii inițiale convenite cu inculpatul.
De asemenea, instanța de rejudecare urmează a verifica si aplicabilitatea în caz a dispozițiilor art. 170 C. proc. pen., privitoare la repunerea părților în situația anterioară, în sensul desființării înscrisurilor încheiate cu vicierea consimțământului părții vătămate, în măsura în care se constată că raporturile obligaționale prevăzute de respectivele acte juridice reflectă o situație rezultată în mod vădit din comiterea infracțiunii.
În rejudecare, vor fi avute în vedere si celelalte critici formulate în cadrul motivelor de recurs.
Văzând si dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Serviciul Teritorial Bacău și de inculpatul C.C. împotriva sentinței penale nr. 159 din 13 noiembrie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie.
Casează sentința penală recurată și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Menține actele procedurale îndeplinite în fața instanței până la termenul din 5 noiembrie 2009.
Suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va plăti din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 22 martie 2010.