Deliberând asupra recursului de față, pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei constată următoarele:
Prin încheierea din 4 martie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de apelantul inculpat M.N.D., iar în temeiul art. 3002 – art. 160b alin. (3) C. proc. pen. s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului.
Pentru a dispune astfel, instanța de apel a constatat următoarele:
Prin prisma existenței probelor din care rezultă presupunerea că inculpatul a comis infracțiunile pentru care a fost găsit vinovat și condamnat în primă instanță, printr-o hotărâre nedefinitivă, la pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții, prin mijloace frauduloase, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen. și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen., Curtea a apreciat că cererea inculpatului apelant intimat în cauză, de liberare provizorie sub control judiciar, este neîntemeiată.
S-a arătat că în jurisprudența C.E.D.O. au fost dezvoltate patru motive acceptabile de a se refuza eliberarea sub control judiciar: riscul ca inculpatul să nu se prezinte la proces, probabilitatea ca, în cazul eliberării, acesta să încerce să împiedice desfășurarea procesului, să comită alte infracțiuni, ori să tulbure ordinea publică (cauzele SBC c. Regatului Unit - 19 iunie 2001, S. c. Rusiei 25 iulie 2003, S. c. Austriei - 10 noiembrie 1969, W. c. Germaniei - 27 iunie 1968, M. c. Austriei - 10 noiembrie 1969 și L. c. Franței-26 iunie 1991).
Raportat la aceste criterii, având în vedere pericolul social al faptelor presupus comise de inculpatul în cauză, impactul negativ produs asupra ordinii sociale, Curtea a apreciat că, în acest moment procesual, al apelurilor declarate de parchet și partea civilă, și în pofida împrejurării că, formal, cererea acestuia îndeplinește condițiile legale, se impune judecarea sa în continuare, în detenție preventivă.
Liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură limitativă de drepturi care reprezintă, în esență, o constrângere a libertății mai puțin gravă decât arestarea preventivă, instituită pentru a se asigura buna administrare a justiției precum și pentru a împiedica comiterea de fapte periculoase.
La fel ca și măsura privativă de libertate instituită prin art. 136 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., presupune existența temeiurilor de fapt și de drept care o justifică iar scopul vizat de această măsură extremă poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar.
De aici, a rezultat că aplicarea dispozițiilor legale care reglementează liberarea provizorie se poate justifica în cazul unor infracțiuni mai puțin grave, luându-se în considerare încrederea pe care o poate oferi inculpatul că, lăsat în libertate, nu va mai săvârși și alte infracțiuni, își va îndeplini obligațiile ce i se impun și că nu va exista riscul de fugă, de natură să împiedice continuarea judecății, astfel că, se apreciază că liberarea inculpatului nu este oportună.
Pentru buna desfășurare a judecății apelurilor declarate în cauză, Curtea a apreciat în pofida susținerilor apărării, că se impune privarea de libertate în continuare a inculpatului apelant intimat în cauză și că eliberarea acestuia, chiar subsumată unor garanții ori obligații - în acest moment procesual poate fi de natură să provoace o tulburare a ordinii publice, susținere care este în acord și cu jurisprudența instanței de contencios european, așa cum rezultă și prin prisma deciziilor S. contra Poloniei din 13 decembrie 2005 și G. contra Bulgariei din 3 iulie 2008.
Totodată, Curtea a avut în vedere și persoana acuzatului care nu prezintă suficiente garanții în vederea evitării riscului ca să nu se prezinte la proces, al încercării de împiedicare a desfășurării procesului ori de comitere a altor infracțiuni.
Această apreciere este susținută, în opinia Curții, de circumstanțele cauzei, mijloacele și metodele folosite, urmarea produsă, având în vedere gravitatea acuzațiilor aduse inculpatului, existând presupunerea rezonabilă că, în două rânduri, a retras fraudulos importante sume de bani din contul bancar al titularului real, pretinzând că îi aparține și folosind un document de identitate contrafăcut, precum și împrejurarea că a mai suferit anterior condamnări definitive pentru infracțiuni contra patrimoniului, fiind la data presupuselor fapte comise, fără ocupație și loc de muncă și deci lipsit de mijloace licite de subzistență.
Referitor la starea de arest a inculpatului, instanța a făcut următoarele considerații.
Prin rechizitoriul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, înregistrat sub nr. 3153/P/2007, din data de 18 mai 2009, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului M.N.D., pentru săvârșirea infracțiunilor de: complicitate la înșelăciune, cu consecințe deosebit de grave, faptă prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., constând în aceea că, în luna noiembrie 2006, împreună cu numiții M.D.Ș., B.T., I.V. și alte persoane neidentificate, prin falsificarea de documente de identitate, acte bancare și prezentare sub identități false la funcționarii B.R.D., au solicitat și retras, din contul lui M.V., suma de 1.394.400 lei, înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în ziua de 28 noiembrie 2006, falsificată pe numele M.V., s-a prezentat la sediul B.R.D.G.S.G., sucursala Constanța, sub identitate falsă și, în două rânduri, a ridicat 10.000 RON, respectiv 180.000 RON, din contul părții vătămate, sume pe care le-a însușit; fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută și pedepsită de art. 290 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în ziua de 28 noiembrie 2006, la B.R.D.G.S.G., sucursala Constanța, a completat: documentul de „Retragere Numerar/ Cash W.”, pentru suma de 180.000 RON, în numele părții vătămate M.V., pe care l-a semnat în fals, și l-a depus la bancă; documentul de „retragere Numerar/ Cash W.” pentru suma de 10.000 RON, în numele părții vătămate, pe care l-a semnat în fals și depus la bancă; a completat „Declarația privind identitatea beneficiarului real" în numele lui M.V., din 28 noiembrie 2006, pe care a semnat-o, în fals, și a depus-o la bancă, complicitate la fals material în înscrisuri oficiale, faptă prevăzută și pedepsită de art. 26 raportat la art. 288 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în luna noiembrie 2006, a pus la dispoziția AN, fotografia sa tip C.I., pe baza căreia s-a întocmit, în fals, cu datele de identificare ale părții vătămate M.V., dar cu fotografia învinuitului, document de identitate folosit la săvârșirea infracțiunilor descrise mai sus, uz de fals, faptă prevăzută și pedepsită de art. 291 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în ziua de 28 noiembrie 2006, a folosit C.I., cu datele de identificare ale părții vătămate M.V., dar cu fotografia învinuitului, în două rânduri, și a indus în eroare funcționarii B.R.D., sucursala Constanța, obținând suma de 180.000 RON, respectiv 10.000 RON.
Prin sentința penală nr. 262 din data de 1 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalului București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 21039/3/2009, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul M.N.D. și, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a achitat inculpatul sub aspectul complicității la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a achitat inculpatul sub aspectul complicității la săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 26 raportat la art. 288 alin. (1) C. pen.
În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 lit. b) C. pen. a condamnat inculpatul M.N.D. la 6 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.
În baza art. 71 C. pen. s-a dispus interzicerea inculpatului a exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., după rămânerea definitivă a hotărârii, până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.
În baza art. 290 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 37 lit. b) C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului la 1 an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
În baza art. 71 C. pen. s-a dispus interzicerea inculpatului a exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a C. pen., după rămânerea definitivă a hotărârii, până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., a dispus contopirea pedepselor aplicate în prezenta cauză în pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare și, în temeiul art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II–a, lit. b) C. pen., după rămânerea definitivă a hotărârii, până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.
În baza art. 350 alin. (1) C. pen. s-a menținut arestarea preventivă a inculpatului; în baza art. 88 C. pen. s-a dedus reținerea și arestarea preventivă, din 11.11.2009 la zi.
În baza art. 14, art. 346 alin. (1) C. proc. pen., art. 998 și urmat. C. civ. s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 41.127,06 RON către partea civilă B.R.D.G.S.G. SA, respectiv la plata sumei de 151.510,75 RON către partea civilă B.I.M.L.T.D., cu titlu de despăgubiri civile.
În baza art. 14, art. 346 alin. (1) C. proc. pen., s-au respins, ca neîntemeiate, acțiunile civile formulate de părțile civile B.R.D.G.S.G. SA și B.I.M.L.T.D., având ca obiect recuperarea prejudiciului produs pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen.
În baza art. 353 alin. (1) C. proc. pen., art. 163 C. proc. pen., a respins, ca fiind fără obiect, cererea de înființare a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului, formulată de părțile civile.
În baza art. 348 C. proc. pen. a desființat cele două formulare de „Retragere numerar/ cash W." emise de B.R.D.G.S.G. SA pe numele M.V., datate 28 noiembrie 2006 și formularul „Declarația privind identitatea beneficiarului real", completat cu numele M.V. și datat 28 noiembrie 2006.
Prin încheierea din data de 12 martie 2009, a Tribunalului București, secția I penală, din Dosarul nr. 9907/3/2009, s-a dispus arestarea și emiterea mandatului de arestare preventivă nr. 55/UP/12 martie 2009, pe numele inculpatului M.N.D., pe o perioadă de 29 zile, de la 12 martie 2009, până la 09 aprilie 2009, măsură ce a fost prelungită, succesiv, până la data de 07 iunie 2009, reținându-se că, există indicii temeinice cu privire la săvârșirea de către acesta a faptelor pentru care este cercetat și că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 148 lit. a) și f) C. proc. pen., întrucât acesta a fugit, ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, iar lăsarea lui în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică în raport de circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, cuantumul mare al prejudiciului cauzat și nerecuperarea acestuia de la inculpat.
În cauză, a fost stabilită, legal, existența infracțiunii și vinovăției în legătură cu comiterea acesteia, printr-o hotărâre de condamnare pronunțată în prima instanță, iar între deținerea preventivă a inculpatului și condamnare există o legătură suficientă pentru a se considera, cum, în mod corect, a apreciat instanța de fond, că ne aflăm în prezența unei detenții legale, urmare a condamnări inculpatului de un tribunal competent, astfel cum, constant, a stabilit instanța europeană, în interpretarea art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenție, care dispune că „deținerea unei persoane este legală dacă are la bază o condamnare pronunțată de un tribunal competent".
Temeiul de drept al arestării inculpatului s-a circumscris dispozițiilor prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., fiind apreciat în raport cu circumstanțele reale ale cauzei și cu persoana inculpatului.
Față de dispozițiile art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța are obligația să verifice, în tot cursul judecății, inclusiv în căile de atac, dar nu mai târziu de 60 zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând conform art. 160b C. proc. pen.
În speță, analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului este mai mare de 4 ani închisoare, iar lăsarea acestuia în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, prin sentimentul de insecuritate pe care l-ar provoca în rândul societății civile, raportat la natura și gravitatea faptelor ce i s-au reținut în sarcină și modalitatea concretă și organizată de a acționa, prin inducerea în eroare a funcționarilor băncii, ca urmare a folosirii de înscrisuri și acte de identitate false, caracterul repetat al faptei, cuantumul mare al prejudiciului, circumstanțele personale ale inculpatului (recidivist, ultima condamnare fiind de 5 ani, din care a executat doar 3 ani, fără ocupație, fără loc de muncă), în considerarea scopului măsurii privative de libertate, al prezervării ordinii publice prin reprimarea infracțiunilor.
Curtea a constatat că acuzația adusă inculpatului, în circumstanțele cauzei precum și personalitatea inculpatului, legitimează în continuare detenția sa preventivă, în sensul că interesul public al menținerii ordinii, în cauza dată, trece înaintea dreptului apelantului - inculpat arestat preventiv, la libertate.
Temeiurile de fapt și de drept care au impus luarea și menținerea arestării preventive a inculpatului nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susține depășirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană.
Curtea a constatat, în baza propriului examen asupra măsurii arestării preventive dispusă în cauză față de inculpatul M.N.D. că, sub aspectul legalității și temeiniciei acesteia, s-au luat în considerare dispozițiile referitoare la luarea și menținerea arestării preventive, respectiv art. 143 și art. 148 alin. (2) lit. f) C. proc. pen., și cele prevăzute de art. 160b alin. (3) C. proc. pen., apreciindu-se că se impune menținerea arestării preventive a inculpatului, întrucât nu se poate vorbi, la acest stadiu procesual al apelului declarat de parchet, inculpat și parte civilă, de o schimbare a temeiurilor de fapt și de drept care au justificat inițial privarea de libertate a inculpatului.
Față de toate aceste considerente, Curtea a apreciat că se mențin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, sens în care, în temeiul art. 3002, raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., va menține starea de arest preventiv a acestuia.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul solicitând Înaltei Curți casarea ei și, în rejudecare, revocarea măsurii arestării preventive, în condițiile în care temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri nu se mai mențin, în cauză fiind administrate toate probele, iar punerea sa în libertate neputând împiedica buna desfășurare în continuare a procesului penal.
Examinând încheierea recurată prin prisma criticilor aduse de către inculpat, dar și sub toate aspectele, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. constată următoarele:
Așa cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei, prin sentința penală nr. 262 din 1 aprilie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 21039/3/2009 a Tribunalului București, secția a II-a penală, inculpatul M.N.D. a fost achitat sub aspectul complicității la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. conform art. 11 pct. 2 lit. a) – raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. și potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) – art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost, de asemenea, achitat sub aspectul complicității la săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 26 raportat la art. 288 alin. (1) C. pen.
Prin aceeași sentință penală inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare, în temeiul art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., cu reținerea în cauză a dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen. și la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 290 alin. (1) cu art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen., dispunându-se ca, în conformitate cu art. 33 lit. a) – art. 34 lit. b) C. pen. să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 ani închisoare, precum și aplicarea pedepsei complementare și a celei accesorii.
Curtea, investită cu soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, partea civilă B.I.L.M.T.D. și inculpatul M.N.D. împotriva sentinței penale nr. 262 din 1 aprilie 2010 a Tribunalului București, a luat în discuție din oficiu, în conformitate cu prevederile art. 3002 C. proc. pen. legalitatea și temeinicia menținerii stării de arest preventiv a apelantului inculpat la termenul din 4 martie 2011, termen la care, de asemenea, inculpatul a investit instanța de apel cu o cerere de liberare provizorie sub control judiciar.
Procedând la soluționarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, Curtea a apreciat îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, iar în ceea ce privește temeinicia cererii a stabilit că buna desfășurare a procedurilor judiciare în continuare impun privarea de libertate a inculpatului, eliberarea acestuia, chiar subsumată unor obligații de control judiciar ar fi de natură, la actualul moment procesual, să determine o tulburare a ordinii publice.
S-a avut în vedere în acest sens și jurisprudența instanței de contencios european, invocându-se deciziile S. contra Poloniei din 13 decembrie 2005 și G. contra Bulgariei din 3 iulie 2008 și s-a mai invocat în sprijinul respingerii cererii inculpatului faptul că acesta nu prezintă suficiente garanții în vederea evitării riscului de a nu se prezenta la proces, al încercării de împietare a bunei derulări a procesului sau de comitere de noi infracțiuni în raport cu circumstanțele reale ale cauzei, mijloacele folosite la comiterea faptelor, urmările acestora.
Referitor la cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, Înalta Curte, în baza propriului examen arată următoarele:
Probele cauzei fundamentează presupunerea legitimă, rezonabilă și puternică, potrivit căreia inculpatul a comis infracțiuni pentru care instanța soluționând acțiunea penală a dispus tragerea la răspundere penală a acestuia, pronunțând o condamnare la pedeapsa închisorii de 6 ani, chiar printr-o hotărâre nedefinitivă, pentru infracțiunea de înșelăciune în convenții, prin mijloace frauduloase – art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., în formă continuată cu reținerea stării de agravare a recidivei – art. 37 lit. b) C. pen. și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., de asemenea în formă continuată și cu reținerea aceleiași stări de agravare a pedepsei.
În concret, la condamnarea inculpatului, instanța fondului a avut în vedere activitatea infracțională a inculpatului constând în aceea că, în mod repetat, recurentul inculpat s-a prezentat sub identitate falsă și folosindu-se de acte de identitate falsificate la sediile băncilor și a ridicat diverse sume de bani din contul părților vătămate, sume pe care și le-a însușit, completând în acest scop ilicit documente de „Retragere numerar/ cash W.”.
Față de inculpat s-a dispus luarea măsurii arestării preventive prin încheierea din 12 martie 2009 a Tribunalului București, secția I penală, măsură ce a fost prelungită succesiv până la 7 iunie 2009, iar după momentul procesual al trimiterii în judecată, menținută în conformitate cu dispozițiile art. 3002 C. proc. pen., 160b alin. (3) C. proc. pen., în temeiul art. 148 lit. a), f) C. proc. pen.
Cererea de liberare provizorie sub control judiciar, deși admisibilă în principiu, este neîntemeiată după cum în mod corect a stabilit instanța de apel.
Instituția de drept procesual penal a liberării provizorii sub control judiciar, astfel cum a fost reglementată de legiuitorul român în dispozițiile art. 1602 – 1603 C. proc. pen., reprezintă o măsură preventivă caracterizată de o constrângere mai puțin gravă, restrictivă de drepturi și menită a asigura buna desfășurare a procesului penal sau a împiedica comiterea de fapte penale, legea stabilind condiții de acordare a beneficiului liberării atât în ceea ce privește fapta săvârșită, dar și persoana făptuitorului.
O primă restricție este realizată prin indicarea sferei de infracțiuni pentru care liberarea provizorie sub control judiciar nu este admisibilă, iar o a doua restricție se referă la persoana învinuitului sau inculpatului, ea nefiind admisibilă atunci când există date din care rezultă, pe de o parte, necesitatea de a-l împiedica să săvârșească alte infracțiuni, iar, pe de altă parte, să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea unor martori sau experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor materiale de probă sau prin astfel de fapte.
Temerea că, aflat în libertate, învinuitul ori inculpatul ar putea săvârși și alte infracțiuni ori ar zădărnici aflarea adevărului este o condiție ce nu trebuie să aibă un caracter abstract, ci trebuie să rezulte din datele concrete cu privire la persoana acestuia.
În adevăr, făptuitorul are doar o vocație de a fi liberat provizoriu sub control judiciar, îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute de art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen. neputând duce automat la punerea sa în libertate.
De asemenea, verificarea problematicii subzistenței temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive – fundamentată în cauza de față pe prevederile art. 148 lit. a), f) C. proc. pen. – se impune a constitui obiect al evaluării organului judiciar la momentul analizării cererii de liberare provizorie, examinarea cu privire la pericolul social concret al inculpatului neputând excede cadrului procesual.
În considerarea circumstanțelor de ordin personal ale inculpatului ce nu conferă, cu caracter pertinent și suficient, garanțiile necesare evitării riscului de a nu compărea în fața organelor judiciare, de a încerca să împiedice buna derulare a procedurilor judiciare, Înalta Curte concluzionează cu privire la inoportunitatea liberării provizorii a inculpatului la acest moment procesual, sens în care împrejurarea existenței unor condamnări definitive pentru săvârșirea unor infracțiuni îndreptate împotriva patrimoniului, lipsa unui loc de muncă stabil la data faptelor comise și a unor mijloace licite de existență poate fi trecută cu vederea.
Față de dispoziția de menținere a stării de arest preventiv a inculpatului M.N.D., Înalta Curte face următoarele precizări:
Condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă în continuare legitimând detenția preventivă a inculpatului și făcând să prevaleze interesul public al menținerii ordinii asupra dreptului acestuia la libertate individuală.
Deși detenția provizorie a inculpatului a început la 12 martie 2009, iar ulterior printr-o hotărâre de condamnare pronunțată în primă instanță s-a stabilit, legal, existența infracțiunii și vinovăția inculpatului în legătură cu comiterea acestora, Înalta Curte identifică subzistența, în continuare, a temeiurilor de fapt și de drept ce au impus inițial luarea și, ulterior menținerea arestării preventive a inculpatului, temeiuri ce nu s-au modificat și a căror existență nu a fost diminuată de trecerea timpului, astfel încât nu se poate susține, contrar celor învederate de apărare, depășirea unei durate rezonabile, în sensul art. 6 par.1 din Convenția Europeană.
Constatându-se că în actuala fază procesuală, aceea a judecății în apel, nu s-a administrat vreo probă din care să rezulte schimbarea temeiurilor privării de libertate sau din care să reiasă inexistența acestora, măsura de menținere a arestului preventiv apare ca temeinică și legală.
Stabilirea pericolului social concret pe care lăsarea în libertate a inculpatului l-ar genera pentru ordinea publică are în vedere gravitatea faptelor – așa cum transpare din modalitatea concretă și organizată în care a acționat inculpatul, prin inducerea în eroare a funcționarilor băncilor, folosire de înscrisuri și acte de identitate false, caracterul repetat al activității ilicite, cuantumul mare al prejudiciului – dar și datele ce caracterizează persoana inculpatului – recidivist, ultima condamnare fiind pedeapsa de 5 ani închisoare, fără ocupație, fără loc de muncă, nefiind, desigur, de neglijat, importanța valorilor puse în pericol, rezonanța socială a faptelor.
În consecință, evaluarea asupra necesității menținerii arestării preventive a inculpatului M.N.D., din prisma prevederilor art. 5 par.1 lit. a) din Convenție, în condițiile condamnării inculpatului la o pedeapsă rezultantă de 6 ani închisoare, printr-o sentință, chiar nedefinitivă, permite Înaltei Curți să constate că detenția provizorie este în continuare justificată, trecerea unei perioade de timp, faza procesuală actuală (cauza se află în apel), neputând determina înlăturarea pericolului social concret pe care îl prezintă inculpatul pentru ordinea publică în raport cu gravitatea faptelor comise și cu persoana inculpatului.
În virtutea considerentelor ce preced, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul inculpat M.N.D. împotriva încheierii din 4 martie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, incluzând și onorariul apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.N.D. împotriva încheierii din 4 martie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 21039/3/2009 (1142/2010).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 21 martie 2011.