Asupra recursului de față;
In baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 38 din 31 ianuarie 2010 Tribunalul Argeș, secția penală, a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului P.M.G., la: 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea 143/2000 modificată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 lit. a) C. pen. și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. și la 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 4 alin. (2) din Legea 143/2000 modificată, cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. d) C. pen.
In baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. a contopit cele două pedepse și a dispus executarea celei mai grele de 5 ani închisoare, în condițiile art. 57, art. 71 raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) C. pen. și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel inculpatul P.M.G., care formează obiectul dosarului nr. 2167/109/2010 al Curții de Apel Pitești, secția penală.
La termenul de judecată din data de 10 martie 2011, fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Pitești verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatului în temeiul art. 3002 combinat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
Împotriva acestei încheieri, inculpatul P.M.G., a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. și dispoziția Curții de Apel Pitești dată în încheierea atacată, constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 5 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 paragraful 1.
In cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse în legea internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile Convenției.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive".
In cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a constatat că temeiurile de fapt și de drept, care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Înalta Curte constată că, în raport de modul de operare a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptelor, în sensul că inculpatul P.M.G. în mod repetat, în perioada martie-aprilie 2010 a vândut droguri atât coinculpatului Z.I.I. cât și altor persoane, iar în mașina inculpatului P. s-au găsit 3 pliculețe din plastic în greutate de 1,79 gr. mefedronă și la domiciliul acestuia în localitatea Pitești de asemenea s-au găsit 0,19 gr. mefedronă, cât și faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pe care inculpatul a săvârșit-o, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.
Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu afectează prezumția de nevinovăție, limitarea libertății inculpatului încadrându-se în dispozițiile legii.
Motivul invocat de apărătorul inculpatului în sensul că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive acestea schimbându-se în sensul că la momentul luării măsurii arestării preventive au fost reținute alte fapte printre care și fapta prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 iar ulterior s-a schimbat încadrarea juridică dată faptelor rămânând numai faptele prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, nu poate fi primit de Înalta Curte ca motiv esențial de punere în libertate a inculpatului, având în vedere că inculpatului i-au fost reținute în continuare faptele prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, iar motivele avute în vedere la acel moment au fost raportate și la faptele prevăzute de Legea nr. 143/2000 pentru care este trimis în judecată, în continuare, inculpatul.
Totodată, susținerea apărării în sensul că inculpatul Z., ca și colaborator al poliției, a contribuit la provocarea inculpatului de a săvârși faptele pentru care este trimis în judecată și că a participat la realizarea flagrantului, nu este motiv temeinic de constatare a nulității măsurilor dispuse întrucât inculpatul realiza această activitate infracțională de o perioadă îndelungată de timp ca și consumator, așa cum a și recunoscut și contribuind la vânzarea acestor substanțe și altor persoane de pe raza județului Argeș, inculpatul era cunoscut pe raza acestui teritoriu ca desfășurând o astfel de activitate, stare de fapt care rezultă din declarațiile martorilor, administrate în cauza prezentă.
Cu privire la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive „cu o altă măsură mai blândă", respectiv cu obligarea de a nu părăsi țara/localitatea, formulată de către recurentul inculpat P.M.G., personal, în ultimul cuvânt, se constată următoarele:
Conform art. 139 alin. (2) C. proc. pen., măsura preventivă se înlocuiește cu o altă măsură când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, caz în care se revocă arestarea preventivă și se dispune punerea de îndată în libertate. Având în vedere susținerile anterioare, Înalta Curte apreciază că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale [art. 143 și art. 148 lit. f), art. 1491 C. proc. pen.), neintervenind elemente de natură a justifica susținerea că punerea în libertate a inculpatului nu prezintă pericol pentru ordinea publică, iar luarea acestei măsuri atât de severe se impune și pentru buna desfășurare a procesului penal în raport de natura și gravitatea infracțiunii pentru care inculpatul este cercetat.
Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunilor de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei presupuși ca autori ai faptelor respective.
In acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.
Înalta Curte conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.M.G. împotriva încheierii din 10 martie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 2167/109/2010.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.M.G. împotriva încheierii din 10 martie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 2167/109/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 21 martie 2011.