Deliberând asupra recursurilor de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 358 de la 29 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția penală, s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., în infracțiunea prev. de art. 183 C. pen., cerere formulată de inculpatul C.C.
În baza disp. art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., a fost condamnat inculpatul C.C. la pedeapsa de 15 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. ca pedeapsă complementară, aplicându-se dispozițiile art. 71, art. 64 lit. a) și b) C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului și, în baza art. 88 C. pen., s-a dedus perioada arestării preventive cu începere de la 26 octombrie 2009, la zi.
A fost admisă, în parte, acțiunea civilă exercită de partea civilă I.M. și a fost obligat inculpatul la plata sumei de 40.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale, constând în cheltuielile efectuate pentru înmormântarea victimei și pomeniri după datini, precum și la 40.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune morale către partea civilă I.M.
De asemenea, s-a admis acțiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova și a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1662,38 lei reprezentând cheltuielile efectuate pentru spitalizarea victimei, sumă ce se va reactualiza la data plății.
Instanța de fond a constatat că nu s-a găsit cuțitul folosit de inculpat la săvârșirea faptei.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 1200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 200 lei onorariu avocat oficiu și 441 lei taxe acte medico - legale.
Pentru a dispune în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 738/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj s-a dispus trimiterea în judecată - în stare de arest preventiv - a inculpatului C.C. zis "C.", pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., constând în aceea că, în după-amiaza de 20 octombrie 2009, acesta s-a întâlnit cu victima I.M., zis „B.", pe terasa Restaurantului „Craiova ", ocazie cu care i-a solicitat lui I.M. să îi restituie o sumă de bani pe care i-o datora.
Această discuție a avut loc în prezența martorilor I.F., zis „A.", și B.P., zis „D.", care au confirmat faptul că inculpatul i-a solicitat victimei să îi restituie suma de bani respectivă. Cei doi martori au confirmat că inculpatul l-a amenințat de mai multe ori pe I.M. că o să îl omoare dacă nu îi va restitui suma de bani datorată.
Ulterior, inculpatul C.C. a mers la domiciliul victimei, împreună cu martorul M.L., unde a rămas în stradă până când I.M., zis „B.", a revenit acasă. Ulterior, în stradă, între inculpat și victimă a avut loc o altercație care nu a putut fi aplanată de către martorii prezenți la conflict, respectiv I.F., B.P., L.N., M.L., I.M. (tatăl victimei I.M., zis „B.").
Martorii menționați au confirmat faptul că inculpatul C.C. l-a lovit pe I.M. cu un cuțit, în zona inghinală. Martorii I.F. și B.P. au transportat victima, de urgență, la spital, unde ulterior a survenit decesul acesteia.
Conform raportului de constatare medico-legală nr. 3736/A3/2009, emis de către Institutul de Medicină legală Craiova „moartea numitului I.M. a fost violentă și s-a datorat șocului hemoragie urmare unei plăgi tăiat-înțepată la nivelul coapsei drepte cu interesare vasculo - nervoasă (arteră femurală profundă, arteră femurală circumflexă medială, venă femurală și nerv femural). Leziunile de violență de la nivelul coapsei drepte s-au putut produce prin lovire cu un corp tăietor înțepător și au legătură de cauzalitate directă și necondiționată cu decesul, iar excoriația de pe fața anterioară gamba dreaptă s-a putut produce prin lovire de sau cu un corp dur și nu are legătură de cauzalitate cu decesul. Lovitura a putut fi aplicată, cu cea mai mare probabilitate, din față. Moartea poate data din 21 octombrie 2009".
Instanța de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile legitimei apărări, stare invocată de către inculpat, din moment ce inculpatul și victima s-au lovit reciproc, victima nu a fost înarmată cu vreun obiect tăietor sau contondent ci, dimpotrivă, inculpatul inițial a scos din buzunar acel cuțit cu care a amenințat victima, aruncându-1 doar la insistențele martorilor, însă a persistat în intenția de a lovi victima cu acel cuțit, din moment ce s-a dus din nou la mașină și a luat iarăși acel briceag cu care, de data aceasta, a lovit victima și chiar l-a îmbrâncit pe tatăl victimei, care încerca să aplaneze conflictul. Ca atare, în opinia instanței de fond, loviturile aplicate inculpatului de victimă nu au fost de natură să creeze un pericol grav pentru persoana acestuia.
Totodată, s-a constatat de instanța de fond că cel care a declanșat conflictul a fost chiar inculpatul, care a solicitat victimei să vină la domiciliul său pentru a discuta din nou problema datoriei, adresându-i și amenințări la telefon, astfel încât nu-și găsesc incidența prevederile art. 73 lit. b), C. pen. („starea de provocare") stare invocată în apărare de către inculpat.
În ceea ce privește cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea prev. de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., în infracțiunea prev de art. 183 C. pen., instanța de fond a apreciat-o ca neîntemeiată cu motivarea că este evident că inculpatul - prin modul cum a acționat, prin obiectul folosit în agresarea victimei - a prevăzut că acțiunile sale ar putea conduce la moartea victimei, rezultat pe care l-a acceptat, ceea ce înseamnă că a săvârșit fapta cu intenția indirectă de a ucide, fapta acestuia fiind corect încadrată juridic în infracțiunea de omor .
La individualizarea pedepsei s-au avut în vedere gradul de pericol social a al faptei, dat de împrejurările în care a fost comisă, consecințele care au fost produse și de circumstanțele personale ale inculpatului, orientându-se astfel pedeapsa spre un cuantum de 15 ani închisoare, cu executare în regim de detenție, care să fie în măsură să realizeze scopul pedepsei - prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni și reintegrarea socială a inculpatului.
Sub aspectul laturii civile, instanța de fond a constatat, în esență, că este evident că tatăl victimei a suferit și un prejudiciu nepatrimonial efectiv, constând în suferințele psihice produse prin lezarea sentimentului de afecțiune care a stat la baza relațiilor dintre tatăl victimei și fiul său, precum și sentimentul de stabilitate familială, puternic afectat de decesul fiului la vârsta de aproximativ 27 ani, lăsând partea civilă (care are o vârstă înaintată) fără sprijinul necesar. în ceea ce privește obligarea inculpatului la restituirea sumei de 37.145 Euro, reprezentând contravaloarea unui credit contractat de soția victimei, pentru care părinții au garantat cu imobilul proprietatea acestora, s-a apreciat că această cerere este neîntemeiată, deoarece nu s-a făcut dovada că titulara creditului nu a mai restituit, în continuare, ratele scadente, sau că s-ar fi executat contractul de ipotecă, astfel încât prejudiciul la care s-a referit partea civilă este unul viitor și incert.
În consecință, pentru motivele arătate, s-a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă I.M., obligându-l pe inculpat la plata sumei de 40.000 lei cu titlul de daune materiale și 40.000 lei daune morale, precum și la plata sumei de 1662,38 lei către partea civilă Spitalul Clinic de Urgență Craiova, reprezentând cheltuielile efectuate pentru spitalizarea victimei.
Împotriva sentinței au declarat apel, în termen legal, atât inculpatul C.C., cât și partea civilă I.M.
Partea civilă I.M. a criticat sentința sub aspectul soluționării pretențiilor civile, arătând că sumele de bani acordate sunt neîndestulătoare, atât în ceea ce privește despăgubirile pentru daune patrimoniale, cât și cele pentru daune morale. Astfel, în ceea ce privește daunele patrimoniale, s-a susținut că se impunea obligarea inculpatului la plata sumei de 70.000 lei reprezentând cheltuielile efectuate cu înmormântarea victimei, precum și pomenirile ulterioare, conform obiceiurilor creștine, suma de 40.000 lei stabilită de instanța de fond cu acest titlu fiind neîndestulătoare. În ceea ce privește despăgubirile pentru daune morale, s-a susținut că se impunea obligarea inculpatului la plata sumei de 25.000 Euro (respectiv 110.000 lei) deoarece prejudiciul afectiv resimțit de partea civilă, care este tatăl victimei, a fost deosebit de intens, provocând insatisfacții care sunt antrenate de lezarea dreptului la viață, sănătate și integritate psihică. De asemenea, a fost invocată vârsta victimei, comportamentul acesteia în colectivitate, pierderea fiului părții civile lezând în mod deosebit sentimentele de dragoste și afecțiunile ale tatălui pentru fiul decedat. în sfârșit, s-a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 37.145 Euro, care reprezintă contravaloarea creditului contractat de victima I.M., sumă care, în prezent, urmează să fie achitată de el. Mai mult, a susținut că „acțiunea civilă în procesul penal a fost exercitată de către el, în calitate de moștenitor legal al victimei, deci instanța avea obligația legală de a o introduce în cauză și pe soția victimei, I.A.E. Partea civilă a concluzionat în sensul admiterii apelului, desființării sentinței și obligării inculpatului la plata sumei de 180.000 lei cu titlu de despăgubiri civile (70.000 lei despăgubiri pentru daune patrimoniale și 110.000 lei despăgubiri pentru daune morale), dar și la plata sumei de 37.145 Euro, reprezentând contravaloarea creditului contractat de victimă și nerambursat de aceasta. Inculpatul C.C. a criticat sentința în ceea ce privește soluționarea laturii penale. Primul motiv de apel a vizat nelegalitatea constând în evaluarea necorespunzătoare a materialului probator administrat, susținându-se că el a acționat în legitimă apărare față de atitudinea victimei I.M. care, inițial, i-a adresat injurii, apoi l-a agresat fizic, situație în care s-a urcat în autoturismul parcat în apropierea locului producerii incidentului, cu intenția de a părăsi zona respectivă. Cu toate acestea, susține că victima l-ar fi lovit cu genunchiul în abdomen, situație în care a ripostat, aplicându-i o lovitură cu cuțitul în zona coapsei drepte, cu intenția vădită de a se apăra împotriva agresiunii victimei.
În consecință, a solicitat instanței de apel desființarea sentinței, urmând a se constata incidența dispozițiilor art. 44 C. pen., iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen., să se dispună achitarea sa prin reținerea stării de legitimă apărare.
A doua critică a vizat încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare a instanței, și confirmată prin sentința apelată, susținându-se că încadrarea juridică legală este cea prev. de art. 183 C. pen., respectiv infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Inculpatul a susținut că nu a acționat cu intenție directă sau indirectă, în sensul suprimării vieții victimei, putându-se reține, cel mult, împrejurarea că, în încercarea de a se apăra de agresiunea exercitată asupra sa, „ar fi avut intenția de a vătăma integritatea corporală a victimei, fiind însă în culpă cu privire la producerea decesului acesteia".
Îîn consecință, a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de omor calificat prev. de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev de art. 183 C. pen.
Un alt motiv de apel al inculpatului a vizat, de asemenea, pretinsa nelegalitate a sentinței cu motivarea că, din materialul probator administrat, prima instanță avea obligația legală de a constata că a acționat sub stăpânirea unei puternice tulburări generată de atitudinea agresivă a victimei, astfel încât sunt îndeplinite cerințele prev. de art. 73 lit. b) C. pen.
Ultimul motiv de apel al inculpatului s-a referit la individualizarea pedepsei, cu motivarea că în raport cu atitudinea sa sinceră, vârsta și circumstanțele reale ale producerii incidentului, soldat cu moartea victimei, se impune reținerea de circumstanțe legale atenuante, dintre cele prev de art. 74 lit. b) și c) C. pen., cu consecința coborârii pedepsei sub minimul special.
Prin decizia penală nr. 233 din 15 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de inculpatul C.C. (deținut în Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova) și de partea civilă I.M.
A fost menținută starea de arest a inculpatului și s-a dedus prevenția, în continuare, de la 29 septembrie 2010, la zi.
A fost obligat apelantul inculpat la 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care, suma de 200 lei reprezentând onorariu de avocat din oficiu, va fi achitată din fondurile Ministerului Justiției. A fost obligat apelanta parte civilă la 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a reținut următoarele:
1) referitor la apelul declarat de partea civilă I.M. s-a apreciat că toate criticile formulate sunt neîntemeiate pentru următoarele motive:
Prin sentința apelată, inculpatul a fost obligat la despăgubiri civile în cuantum de 80.000 lei, reprezentând 40.000 lei despăgubiri pentru daune patrimoniale și 40.000 lei despăgubiri pentru daune morale. Aceasta, în condițiile în care apelantul s-a constituit parte civilă la 10 februarie 2010 cu suma de 70.000 lei despăgubiri pentru daune patrimoniale și 25.000 Euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.
A reținut instanța de apel că din actele depuse la dosar, și din proba testimonială administrată, cu martorii propuși de partea civilă, s-a făcut dovada că, pentru înmormântarea victimei, precum și pomenirile ulterioare, a fost cheltuită suma de 40.000 lei, situație dovedită cu martorii B.M. și I.F., participanți la înmormântare. Ambii martori au făcut referiri la ritualul înmormântării, la numărul de persoane participante la masa organizată cu acest prilej, la plata contravalorii serviciilor funerare achitate către o firmă specializată, dar și la cheltuielile vizând cavoul și monumentul funerar, toate sumele de bani fiind achitate de partea civilă - apelantă.
În consecință, în conformitate cu art. 998 și următoarele C. civ., art. 14 alin. (3) și art. 346 C. proc. pen., s-a apreciat că prejudiciul material efectiv cauzat a fost judicios stabilit, conform materialului probator administrat.
Referitor la prejudiciul pentru daunele morale suferite, s-a considerat că instanța de fond a apreciat în mod judicios suma la care a fost obligat inculpatul, constatând traumele psihice realizate prin lezarea sentimentului de afecțiune aflat la baza relațiilor dintre partea civilă și victimă, respectiv tată și fiu, dar și de sentimentul de stabilitate familială puternic marcat de decesul fiului părții civile, care avea vârsta de 27 de ani. În consecință, s-a apreciat că critica privind cuantumul despăgubirilor pentru daune morale, este neîntemeiată.
A reținut instanța de apel că, motivele de apel, a fost criticată sentința cu referire la faptul că inculpatul nu a fost obligat să achite către apelanta - parte civilă suma de 37.145 Euro reprezentând contravaloarea unui credit contractat de victimă și garantat de apelanta-parte civilă cu imobilul proprietatea sa. Instanța de prim control judiciar a apreciat că și această critică este neîntemeiată pentru următoarele motive:.
Pe de o parte, în declarația de constituire de parte civilă, apelantul a făcut referire doar la despăgubirile solicitate pentru daune patrimoniale și pentru daune morale (fila 38 - dosar instanță de fond). Pe de altă parte, fără să se facă mențiunea expresă cu privire la solicitarea apelantului vizând obligarea inculpatului la despăgubiri civile sub acest aspect, chiar apelantul precizează că „urmează să formuleze o cerere, în scris, în care va detalia toată această situație și cuantumul despăgubirilor pe care le solicită".
Or, reține instanța de apel că în conformitate cu dispozițiile art. 15 alin. (2) C. proc. pen., constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată, până la citirea actului de sesizare.
S-a constatat că apelantul - parte civilă nu a formulat o cerere expresă care să investească instanța cu privire la pretinsul credit contractat de victimă și garantat de apelant cu imobilul proprietate personală.
În sfârșit, mai reține instanța de apel că nu s-a făcut nicio dovadă concretă în acest sens, nici referitor la neplata ratelor, și nici cu privire la executarea pretinsului contract de ipotecă, astfel încât prejudiciul invocat este unul viitor și incert.
2) referitor la apelul declarat de inculpatul C.C., s-a apreciat că și criticile acestuia sunt neîntemeiate, pentru următoarele motive:
Astfel, cu privire la apărarea inculpatului în sensul că a acționat în stare de legitimă apărare, solicitându-se achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen., s-a apreciat ca neîntemeiată deoarece conform art. 44 C. pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de legitimă apărare.
În alin. (2) al textului invocat se menționează că se află în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc, care pune în pericol grav persoanele sau drepturile celui atac ori interesul public.
Or, în opinia instanței de apel, probele administrate pe parcursul urmăririi penale, dar și al cercetării judecătorești, pun în evidență faptul că incidentul a fost provocat și întreținut în exclusivitate de inculpat.
Inculpatul s-a deplasat la un local public, unde se afla victima, însoțită de martorii I.F. și B.P., prilej cu care i-a solicitat restituirea unei sume de bani. La obiecțiunile victimei cu privire la cuantumul sumei, inculpatul i-a adresat amenințări cu moartea și i-a cerut în mod expres să meargă în vecinătatea terasei respective pentru rezolvarea litigiului. Pentru că victima a refuzat propunerea inculpatului, acesta a declarat în mod expres că îl va omorî dacă nu îi restituie suma de bani datorată. Ulterior, inculpatul s-a deplasat cu autoturismul la domiciliul victimei, pe care a așteptat-o, iar în momentul în care aceasta a sosit, a somat-o, în continuare, să-i restituie suma de bani, adresându-i amenințări cu moartea, în condițiile în care nu primește banii. La locul incidentului a sosit și tatăl victimei, I.M., care a încercat să aplaneze conflictul, mai mult, inculpatul s-a înarmat cu un cuțit, încercând să lovească victima, această primă tentativă nefiind finalizată ca urmare a intervenției martorilor I.F., L.N. și B.P.
Conflictul a degenerat, inculpatul a mers în autoturismul în care se afla corpul tăietor-înțepător menționat anterior și, profitând de faptul că victima se afla în apropierea mașinii, portiera fiind deschisă, a aplicat o lovitură cu cuțitul la nivelul coapsei drepte, provocându-i o plagă tăiată - înțepată, cu interesare vasculo-nervoasă (arteră femurală profundă, venă femurală și nerv femural).
Transportată de urgență la spital, în șoc hemoragie de gradul IV, victima a fost supusă unor intervenții chirurgicale, iar în ziua următoare, pe data de 21 octombrie 2009, a decedat. Din raportul de constatare medico-legală și din planșele fotografice depuse la dosar rezultă amploarea agresiunii, concretizată prin leziuni deosebit de grave, consemnându-se în mod expres că lovitura a putut fi aplicată, cu cea mai mare probabilitate, din față.
În aceste condiții, concluzionează instanța de apel că se constată îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat, inculpatul acționând cu intenție indirectă, având în vedere obiectul vulnerant folosit și zona vizată, soldată cu o hemoragie care nu a putut fi controlată, intensitatea deosebită a loviturii aplicate.
Prin urmare, s-a apreciat că și cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat, ca o a doua critică în apel, este neîntemeiată.
De asemenea, instanța de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen., în sensul că întregul material probator administrat în cauză evidențiază fără putință de tăgadă, faptul că inițiativa producerii incidentului, elementele care au degenerat în acte de violență, modul concret în care s-au comportat inculpatul și victima, nu pot duce la concluzia că inculpatul a acționat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții determinată de o provocare din partea victimei. Așa cum s-a menționat anterior, incidentul a debutat într-un local public, inculpatul a adresat amenințări cu moartea către victimă, a somat-o să iasă de pe terasă pentru clarificarea situației vizând suma de bani pretinsă, deplasându-se ulterior la domiciliul victimei, unde a așteptat-o, cu intenția vădită de a o agresa.
În opinia instanței de apel, nicio probă administrată în cauză, atât pe parcursul urmăririi penale, cât și a cercetării judecătorești, nu relevă o atitudine agresivă din partea victimei, folosirea de amenințări sau de obiecte contondente care să îi creeze inculpatului o puternică tulburare sau emoție soldată cu gestul extrem vizând lovirea victimei cu cuțitul.
În sfârșit, s-a constatat că și ultima critică, constatând în individualizarea pedepsei aplicate, este neîntemeiată raportat la încadrarea juridică reținută, s-a avut în vedere și împrejurarea că inculpatul mai este trimis în judecată într-o altă cauză aflată pe rolul instanței competente, împotriva sa fiind pusă în mișcare acțiunea penală la 03 iunie 2008 în dosarul nr. 27/D/P/2008 al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Dolj, pentru infracțiuni vizând Legea nr. 143/2000.
Împotriva deciziei au declarat recurs partea civilă I.M. și inculpatul C.C.
I) asupra recursului declarat de partea civilă I.M.:
O critică constantă a părții civile a reprezentat-o neacordarea integrală a sumelor reprezentând despăgubirile pentru daune materiale și, respectiv, pentru daune morale.
Înalta Curte constată că ambele instanțe au soluționat legal și temeinic aspectele legate de cererea de despăgubire a părții civile pentru daune materiale, în raport cu probatoriul administrat, nefiind necesară reluarea argumentelor deja expuse în ambele hotărâri judecătorești.
Așa cum s-a statuat în doctrină și jurisprudență, în procesul penal nu se poate repara decât prejudiciul care se află într-o legătură cauzală cu fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, iar nu într-o altă legătură (cum este, de exemplu, obligația de plată a ratelor conform contractului de credit).
Se apreciază însă ca întemeiată critica recurentei-părți civile referitoare la suma acordată ca despăgubire pentru daune morale.
Daunele morale sunt consecințe de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale. Daunele morale au fost clasificate după mai multe criterii, după cum urmează: daune morale constând în dureri fizice sau psihice numite „pretium doloris"; suferințele psihice determinate de cauzarea morții unei persoane iubite sau a unei rude apropiate, ori de rănirea, mutilarea, desfigurarea sau îmbolnăvirea grava a acesteia, sunt denumite și „prejudicii prin ricoșeu", iar despăgubirea datorată pentru repararea acestora se numește „pretium affectionis"; prejudiciul estetic cuprinde toate vătămările și leziunile ce aduc atingeri armoniei fizice sau înfățișării persoanei, despăgubirile datorate pentru a-l repara denumindu-se "pretium pulchritudinis"; prejudiciul de agrement reprezintă restrângerea posibilităților victimei de a se bucura de viata, de a avea parte din plin de satisfacții materiale si spirituale pe care aceasta i le poate oferi, acest prejudiciu fiind calificat drept „prejudiciu hedonist".
Referitor la daunele morale, s-a arătat în jurisprudență și doctrină că nu se poate pune problema evaluării lor precise în bani, în adevăratul sens al cuvântului, dar această împrejurare nu îl poate împiedica, prin ea însăși, pe judecător ca, prin apreciere, să stabilească nivelul despăgubirilor care, în circumstanțele unui caz dat, ar putea constitui o reparație suficientă. în același sens sunt și reglementările Consiliului Europei referitoare la repararea daunelor morale, adoptate cu ocazia Colocviului de la Londra din perioada 21-25 iunie 1969, dintre care sunt semnificative următoarele: „1. Dauna morală constă în prejudiciul care nu se pretează unei evaluări pecuniare. Semnificația și conținutul său exact prezintă diferențe nesemnificative în diferite sisteme de drept; 2. Principiul reparației daunelor morale trebuie recunoscut, pe de o parte, în cazul leziunilor corporale, pe de altă parte, în caz de atingeri grave aduse altor drepturi ale personalității umane, ca defăimarea, amestecul în viața privată, sechestrarea ilegală a persoanei; 3. în caz de deces, repararea daunelor morale trebuie acordată rudelor apropiate ale victimei dacă repararea este justificată în mod deosebit...5. Despăgubirea are ca scop de a da o compensare sau satisfacție victimei. în anumite cazuri, cuantumul compensației va putea fi determinat și de gravitatea faptei autorului care a cauzat dauna; 6. Repararea trebuie să cuprindă, în afară de despăgubirea bănească și măsuri care să împiedice realizarea, continuarea sau repetarea faptelor dăunătoare; 7. La acordarea despăgubirilor trebuie să se facă distincție între dauna materială și dauna morală.; 8. în cazurile constatate, reparația poate fi acordată sub formă de vărsăminte periodice. În aceste cazuri este indicat ca beneficiarii să fie protejați împotriva devalorizării monedei; ...".
Referitor la cuantumul daunelor morale, având în vedere că în urma conduitei violente a inculpatului a survenit decesul fiului părții civile, suma acordată cu titlu de despăgubiri pentru daune morale de către cele două instanțe nu este una rezonabilă.
Este adevărat că, în principiu, suferința pricinuită de decesul prematur al unui membru al familiei nu poate fi compensată prin nicio valoare materială.
În prezenta cauză însă, uciderea fiului - în vârstă de numai 27 de ani - a fost de natură să cauzeze părții civile intense suferințe psihice care, în opinia Înaltei Curți, nu au fost just evaluate de instanțele anterioare, impunându-se astfel majorarea sumei până la cuantumul de 100.000 de lei.
II) asupra recursului declarat de inculpatul C.C.:
Prealabil examinării pe fond a recursului inculpatului, Înalta Curte va examina cererea acestuia de aplicare a art. 320/1 C. proc. pen., posibilă și în recurs, ca situație tranzitorie, ca urmare a publicării O.U.G. nr. 121/2011.
Potrivit art. 30/1 C. proc. pen., având denumirea marginală „Judecata în cazul recunoașterii vinovăției":
„Pană la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.
La termenul de judecată, instanța întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește, procedează la audierea acestuia și apoi acordă cuvântul procurorului și celorlalte părți.
Instanța de judecată soluționează latura penală atunci când, din probele administrate în cursul urmăririi penale, rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.
Dacă pentru soluționarea acțiunii civile se impune administrarea de probe în fața instanței, se va dispune disjungerea acesteia.
În caz de soluționare a cauzei prin aplicarea alin. (1), dispozițiile art. 334 și art. 340 - 344 se aplică în mod corespunzător.
Instanța va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispozițiile alin. (1) – (6) nu se aplică în cazul în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață.
Instanța respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. în acest caz, instanța continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun." în consecință, una din condițiile prevăzute de lege pentru aplicarea acestei proceduri, care are ca efect juridic, printre altele, și reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, este ca inculpatul să declare că „recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței".
Or, conform declarației recurentului-inculpat, deși i s-au explicat, de două ori, condițiile prevăzute de art. 320/1 C. proc. pen., în prezența avocatului ales, acesta a precizat expres „Recunosc fapta așa cum am recunoscut-o de la bun început. Din nou, menționez că recunosc fapta așa cum am recunoscut-o de la început și, ca atare, nu conform rechizitoriului" (declarație - fil. 60 d.r.).
Examinând declarația dată anterior de inculpat se constată, în sinteză, că acesta nu a recunoscut fapta reținută în rechizitoriu, ci a susținut, printre altele, că „Victima ... s-a repezit la mine și a început să mă lovească cu pumnii și picioarele ... m-a tras din mașină, mi-a aplicat lovituri, ... văzând un cuțit în portiera de la mașină ....un briceag ...l-am luat ... să mă apăr și .... cred că victima a dat cu piciorul în acel briceag, provocându-i-se leziunile arătate în actul medical. Acel briceag ... nu îmi aparținea, .... și nu cunosc cine l-a pus acolo" (fil.30-31 verso).
De altfel, și cu ocazia dezbaterilor în recurs, avocatul a reiterat, practic, apărările invocate anterior („provocarea" inculpatului de către victimă și săvârșirea faptei „în apărare").
În aceste condiții, se constată că nu este îndeplinită una din condițiile obligatorii prevăzute de art. 320/1 C. proc. pen., astfel că cererea inculpatului va fi respinsă.
Înalta Curte constată însă că pedeapsa aplicată inculpatului (15 ani închisoare, egală cu minimul special al textului incriminator, care prevede închisoare de la 15 la 25 de ani) se situează între limitele de pedeapsă reduse cu o treime.
Conduita procesuală a inculpatului, constând în aceea că „recunosc fapta așa cum am recunoscut-o de la bun început", a atras deja consecințe juridice, în sensul că acestuia i s-a aplicat o pedeapsă de 15 ani închisoare, egală cu minimul special al textului incriminator, care prevede închisoare de la 15 la 25 de ani.
Este neîntemeiată critica inculpatului referitoare la nereținerea unor circumstanțe atenuante pentru următoarele motive:
În principiu, instanțele nu sunt obligate să motiveze de ce nu rețin în favoarea inculpatului circumstanțe atenuante; potrivit dispozițiilor art. 79 C. pen. există numai obligația motivării împrejurărilor care sunt reținute ca circumstanțe atenuante sau agravante.
Cu toate acestea, fiind o critică în recurs, Înalta Curte menționează că recunoașterea anumitor împrejurări ca circumstanțe atenuante judiciare nu este posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei.
Astfel:
- „stăruința depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara paguba pricinuită", în sensul art. 74 lit. b C. pen., adică prin plata despăgubirilor, nu se regăsește în prezenta cauză; numai plata sumei către Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova nu este suficientă pentru reținerea acestei circumstanțe atenuante, în raport cu principalul prejudiciu, material și moral, al părții civile I.M.;
- „atitudinea infractorului după săvârșirea infracțiunii rezultând din prezentarea sa în fața autorității, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanților", în sensul art. 74 lit. c) C. pen., nu se reduce la recunoașterea săvârșirii infracțiunii, pe fondul existenței, la dispoziția organelor judiciare, a probelor care dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, săvârșirea infracțiunii, și nici la predarea sa, după sustragerea inițială de la urmărire penală și emiterea mandatului de arestare în lipsă.
În prezenta cauză, recunoașterea faptei de către inculpat, chiar în condițiile arătate anterior, indiscutabil un element ce trebuie reținut întrucât sugerează asumarea răspunderii pentru consecințele juridice ale acesteia, a fost avută în vedere, așa cum s-a menționat anterior, ca și criteriu de individualizare a pedepsei, în condițiile art. 72 C. pen., prin stabilirea unei pedepse de 15 ani închisoare, egală cu minimul special al textului incriminator, care prevede închisoare de la 15 la 25 de ani.
Așa cu au motivat ambele instanțe, Înalta Curte însușindu-și integral argumentele expuse în cele două hotărâri judecătorești atacate, nu există probe care să facă rezonabilă apărarea inculpatului în sensul că ar fi acționat, după caz, ca urmare a „provocării victimei", ori pentru „a se apăra". Dimpotrivă, probatoriul administrat relevă violența deosebită a inculpatului, chiar în condițiile intervenției martorilor și a tatălui victimei.
În raport cu împrejurarea că în recurs nu au fost administrate probe noi pe situație de fapt, că motivele de recurs sunt, practic, aceleași cu cele de apel și, totodată, expuse ca apărări la instanța de fond, Înalta Curte apreciază că este necesară nici reluarea argumentelor deja prezentate în cele două hotărâri judecătorești, și nici suplimentarea acestora, ci numai menționarea textelor legale la care, direct sau indirect, apărarea a făcut trimitere, cu unele explicații.
Potrivit art. 73 lit. b) C. pen. constituie circumstanță atenuantă „săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă".
Probatoriul administrat nu confirmă apărarea inculpatului în sensul că „ ar fi fost provocat" prin una din modalitățile prevăzute de art.73 lit. b) C. pen. („prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă"), refuzul victimei de achitare a unei sume de bani nerealizând cerințele textului legal.
În sfârșit, conform art. 44 C. pen. cu titlul marginal „Legitima apărare":
„(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de legitimă apărare.
(2) Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc, și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc.
(2/1) Se prezumă că este în legitimă apărare, și acela care săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.
(3) Este de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul".
Din compararea cerințelor acestui text de lege cu situația de fapt care a rezultat din probatoriul administrat, astfel cum a fost prezentată, rezultă cu evidență că nu sunt realizate condițiile „legitimei apărări", nici a celei propriu-zise, și nici a celei asimilate, mai ales că inculpatul, prin avocat, a susținut că „a săvârșit fapta în apărare", fără alte precizări cu privire la îndeplinirea cerințelor art. 44 C. pen.
Neîntemeiată este și critica apărării cu privire la individualizarea pedepsei.
Potrivit art. 385/9 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Conform art. 72 C. pen., care prevede criteriile generale de individualizare, la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama: de dispozițiile părții generale a Codului penal; de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal; de gradul de pericol social al faptei săvârșite; de persoana infractorului; de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174-175 lit. i) C. pen., este sancționată cu închisoare de la 15 la 25 de ani.
Inculpatului i-a fost aplicată o pedeapsă de 15 ani închisoare, egală cu limita minimă a pedepsei prevăzută de textul incriminator.
În consecință, în raport cu criteriile legale de individualizare judiciară a pedepsei, cererea inculpatului pentru reducerea pedepsei nu este întemeiată, gravitatea concretă a faptelor, precum și datele sale personale, la care au făcut referire ambele instanțe, nejustificând convingerea că scopul pedepsei aplicate, scop prevăzut de art. 52 C. pen., poate fi atins printr-un cuantum mai redus al acesteia, care ar fi fost posibil numai prin reținerea unor circumstanțe atenuante.
Față de cele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 385/15 pct. 2 lit. d), respectiv, pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va admite recursul declarat de partea civilă, în limitele arătate, și va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.
Potrivit art. 385/17 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen., din pedeapsa aplicată inculpatului se va deduce durata măsurilor preventive privative de libertate.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului părții civile vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea formulată de inculpatul C.C. de aplicare a dispozițiilor art. XI raportat la art. V din O.U.G. nr. 121/2011 cu referire la art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.
Admite recursul declarat de partea civilă I.M. împotriva deciziei penale nr. 233 din 15 noiembrie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.
Casează decizia penală sus-menționată și sentința penală nr. 358 din 29 septembrie 2010 a Tribunalului Dolj numai sub aspectul cuantumului daunelor morale, pe care-l majorează de la 40.000 lei la 100.000 lei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.C. împotriva aceleiași decizii penale.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 26 octombrie 2009 la 10 aprilie 2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 625 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, azi 10 aprilie 2012.