Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 1286 din 15 noiembrie 2011 Curtea de Apel Alba-Iulia, secția penală, a respins ca inadmisibil recursul declarat de petentul G.B. împotriva deciziei penale nr. 151 din 08 august 2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția penală.
A obligat recurentul petent să plătească intimaților P.C. și P.M. suma de 1300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
A obligat recurentul petent să plătească statului suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut următoarele :
1. Prin sentința penală nr. 440 din 29 iunie 2011 a Judecătoriei Sibiu în baza art. 278 ind.1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a fost respinsă plângerea formulată de petentul G.B., în contradictoriu cu intimații P.C. și P.M., împotriva ordonanței Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu dată în 04 aprilie 2011 în dosarul nr. 2369/P/2009 și a ordonanței prim procurorului delegat al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu dată în 06 mai 2011 din dosar nr. 479/11/2/2011 ca neîntemeiate. Au fost menținute soluțiile atacate.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut în esență că prin plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu în data de 11 mai 2009, petentul G.B. a solicitat efectuarea de cercetări față de numiții P.C. și P.M. pentru săvârșirea infracțiunilor de tulburare de posesie, prev. de art. 220 C. pen. și nerespectarea hotărârilor judecătorești, prev. de art. 271 C. pen. Ulterior la prezenta cauză a fost conexat și dosarul nr. 2625/P/2009 ce viza o plângere similară a petentului. în urma cercetărilor efectuate în cauză, printr-o primă rezoluție a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu din 21 decembrie 2009 s-a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale față de numiții P.C. și P.M. pentru săvârșirea infracțiunilor mai sus-menționate.
Împotriva acestei soluții, petentul a formulat plângere la Judecătoria Sibiu, prin sentința nr. 246 din 13 aprilie 2010 instanța de judecată respingând plângerea ca nefondată și menținând soluția din rezoluția atacată.
Prin decizia penală nr. 202 din 07 iunie 2010 a Tribunalului Sibiu s-a admis recursul formulat de către recurentul petent G.B., împotriva sentinței penale nr. 246 din 13 aprilie 2010 a Judecătoriei Sibiu pe care a casat-o în totalitate și a dispus restituirea cauzei la parchet în vederea efectuării și a altor acte de urmărire penală, printre care o cercetare la fața locului. Pe parcursul cercetărilor, prin rezoluția organelor de cercetare penală din 08 septembrie 2010, confirmată prin rezoluția procurorului, s-a început urmărirea penală împotriva numitului P.C. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 220 alin. (1) C. pen.
Prin ordonanța din data de 04 noiembrie 2010 s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată a învinuitului P.C. sub aspectul infracțiunilor prev. de art. 220 alin. (1) C. pen., art. 271 C. pen. și art. 193 C. pen. Plângerea formulată împotriva acestei soluții a fost admisă ulterior prin sentința nr. 20 din 19 ianuarie 2011 a Judecătoriei Sibiu, cu motivarea că nu au fost respectate dispozițiile instanței de recurs privind începerea urmăririi penale în cauză și pentru infracțiunile prev. de art. 271 C. pen. și art. 193 C. pen., fiind începută urmărirea doar sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 220 alin. (1) C. pen. După efectuarea de noi cercetări în cadrul urmăririi penale după ce dosarul a fost restituit la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu, procurorul a dat soluția de scoatere, respectiv de neîncepere a urmăririi penale. Prezenta plângere a fost apreciată de instanța de fond ca fiind neîntemeiată și a respins-o având în vedere următoarele:
Prin sentința civilă nr. 4666 din 01 august 2008 a Judecătoriei Sibiu, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 838 din 17 decembrie 2008 a Tribunalului Sibiu, s-a dispus partajarea acestor dependințe, pivnițele și antreul imobilului fiind atribuite familiei P.C. și M., iar podul de deasupra apartamentului familiei G.B. și K. Ie-a fost atribuit acestora din urmă. Prin aceeași hotărâre, instanța a obligat ambele părți să elibereze dependințele atribuite în posesia și folosința celeilalte părți din litigiu. La data de 07 aprilie 2009, prin intermediul executorului judecătoresc M.V., dispozițiile cuprinse în hotărârea judecătorească au fost aduse la îndeplinire, în sensul că fiecare din părți a eliberat partea din respectivele dependințe atribuite celeilalte părți prin mutarea lucrurilor depozitate în locurile neatribuite. În ceea ce privește paravanul, din cercetarea la fața locului efectuată în cursul urmăririi penale a reieșit că respectivul paravan fusese construit încă din anul 2000 de către fam. G. Paravanul a fost desființat la data de 07 aprilie 2009. Litigiul dintre părți este rezultatul amplasării accesului din apartamentele părților în pod. Apartamentul fam. P. are acces înspre pod pe o scară din antreul apartamentului. Acoperișul de deasupra apartamentului acestora se prelungește cu circa 5 m deasupra locuinței fam. G., care se află în continuarea imobilului respectiv. Accesul în pod din apartamentul fam. G. se face prin cămară pe o scară din lemn. în fine, deasupra camerei de locuit a apartamentului fam. G. și lipit de antreul fam. P. se afla amplasat paravanul în cauză. Constatând că mare parte a scândurilor din care era construit acest paravan fuseseră desprinse de fam. G., învinuitul a montat pe spărtura din paravan o plasă din rapiț. Ulterior învinuitul a demontat plasa pe care o amplasase în mijlocul paravanului, după pronunțarea hotărârilor judecătorești, în prezent părțile din pod fiind delimitate la limita stabilită prin sentință.
Instanța a reținut că hotărârea judecătorească a fost dusă la îndeplinire de ambele părți, prin intermediul executorului judecătoresc M.V., motiv pentru care nu se poate reține în sarcina făptuitorilor P.C. și P.M., săvârșirea infracțiunii de nerespectarea hotărârilor judecătorești prev. de art. 271 alin. (3) C. pen. De asemenea din probele administrate nu s-a dovedit faptul că făptuitorii P.C. și P.M. i-ar fi tulburat posesia podului de deasupra apartamentului familiei G.B. prin montarea, în mod provizoriu, a unei plase din sârmă „tip răpit", pentru a proteja partea de pod de deasupra apartamentului familiei P., întrucât nu există o soluție de dezmembrare a imobilului, podul rămânând comun, nu a fost dat spre folosință doar familiei G.B. Apoi, în ceea ce privește infracțiunea de amenințare, instanța a constatat că petentul nu a înțeles să formuleze plângere și pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 193 C. pen., astfel că în lipsa plângerii prealabile, nu se pot efectua acte de urmărire penală. În ceea ce privește intimata P.M., instanța a reținut că aceasta nu a fost implicată în niciun fel în incidentul dintre părți, astfel că nu se poate vorbi de o răspundere penală a ei. în consecință, pentru cele menționate mai sus, instanța a respins plângerea formulată de petentul G.B. împotriva ordonanței procurorului emisă în dosarul 2369/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu și a ordonanței prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu, menținându-le.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petentul G.B. solicitând trimiterea în judecată a făptuitorilor P.C. și P.M. pentru faptele reclamate, întrucât acestea subzistă și sunt dovedite.
2. Prin decizia penală nr. 151/2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. 7052/306/2011 s-a respins ca inadmisibil recursul formulat de petentul G.B., împotriva sentinței penale nr. 440 din 29 iunie 2011 a Judecătoriei Sibiu. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 100 lei, în recurs.
În baza art. 193 C. proc. pen. a obligat recurentul la plata cheltuielilor judiciare către intimații P.C. și P.M., în cuantum de 1.000 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele:
Prin Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare începând cu data de 26 noiembrie 2010, au fost aduse modificări legislative importante referitoare la căile de atac. Urmare acestor modificări legislative operate prin legea amintită, sunt supuse apelului sentințele pronunțate de tribunal prin care s-a dispus condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal și/sau prin care a fost soluționată acțiunea civilă precum și încheierile date în cursul judecății în primă instanță de către tribunal. Nu pot fi însă atacate cu apel sentințele pronunțate de judecătorii, sentințele pronunțate de tribunalele militare, sentințele pronunțate de curțile de apel și Curtea Militară de Apel, sentințele pronunțate de secția penală a I.C.C.J., precum și sentințele de dezînvestire, cele pronunțate în materia executării penale și cele privind reabilitarea. Potrivit modificărilor operate prin Legea nr. 202/2010 sunt supuse recursului următoarele hotărâri: sentințele pronunțate de judecătorii, de tribunalele militare, de curțile de apel și Curtea Militară de Apel, sentințele pronunțate de secția penală a I.C.C.J., sentințele privind infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, deciziile pronunțate, ca instanțe de apel, de curți de apel și Curtea Militară de Apel, sentințele în materia executării hotărârilor penale, afară de cazul când legea prevede altfel, precum și cele privind reabilitarea, precum și încheierile cu privire la care legea dispune că pot fi atacate separat cu recurs. Pe de altă parte, conform art. 27 pct. 3 C. proc. pen. ca instanță de recurs tribunalul judecă recursurile împotriva sentințelor pronunțate de judecătorii privind infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, precum și recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate de judecătorii în materia măsurilor preventive, a liberării provizorii sau a măsurilor asigurătorii, a hotărârilor pronunțate de judecători în materia executării hotărârilor penale sau a reabilitării, precum și în alte cazuri prevăzute de lege. Se poate constata că sentințele pronunțate de Judecătorii în plângerile formulate împotriva actelor procurorului potrivit procedurii prevăzute de art. 278 ind. 1 C. proc. pen. nu se regăsesc în enumerarea stipulată de legiuitor în dispozițiile art. 27 pct. 3 C. proc. pen.
Nu trebuie pierdută din vedere nici dispoziția tranzitorie prevăzută de art. XXIV alin. (1) și (2) din Legea nr. 202/2010, prin care hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare (25 noiembrie 2010) rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul. Per a contrario, hotărârile pronunțate după această dată vor fi soluționate conform celor arătate mai sus, respectiv, nu au cale de atac și vor rămâne definitive la judecătorii.
Mai mult decât atât, art. 278 ind. 1 C. proc. pen. reglementează plângerea în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, precum și modul de soluționare a acesteia.
Astfel, alin. (1) prevede că după respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278 C. proc. pen. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și art. 278 C. proc. pen., la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Plângerea poate fi făcută și împotriva dispoziției de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu. Alin. (8) al aceluiași articol enumără limitativ și expres soluțiile care pot fi pronunțate de către instanța de judecată cu ocazia soluționării plângerii întemeiate pe art. 278 ind. 1 C. proc. pen., iar alin. (10), introdus prin Legea nr. 202/2010, prevede în mod imperativ că „hotărârea judecătorului pronunțată potrivit alin. (8) este definitivă". Așa fiind, cum data pronunțării hotărârii recurate este 29 iunie 2011, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, recursul a fost considerat inadmisibil și a fost respins, în temeiul art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în recurs în sumă de 100 lei.
În baza art. 193 C. proc. pen. recurentul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către intimații P.C. și P.M., în cuantum de 1.000 lei.
3. Împotriva acestei soluții a declarat recurs petentul G.B. care a invocat aceleași critici pe care Ie-a invocat în fața Tribunalului Sibiu manifestându-și expres solicitarea de a fi trimis în judecată numitul P.C. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tulburare de posesie pentru motivele invocate în înscrisul depus la filele 3-8 în dosarul Curții de Apel Alba-Iulia. Curtea a constatat că în speță ne aflăm în situația exercitării unei căi de atac împotriva unei hotărâri rămase definitive în condițiile reglementate de dispozițiile art. 278/1 alin. (10)1 C. proc. pen. în sensul că petentul G.B. a exercitat calea de atac a recursului împotriva sentinței penale nr. 440/2011 a Judecătoriei Sibiu, care a fost soluționată de către Tribunalul Sibiu prin decizia penală nr. 151/2011 prin constatarea ca inadmisibil raportat la dispozițiile Legii nr. 202/2010 și momentul pronunțării instanței de fond cu privire la plângerea inițială formulată de petent împotriva ordonanței procurorului emisă în dosarul 2369/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu și a Ordonanței prim procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu. În consecință, raportat la temeiul juridic anterior invocat hotărârea pronunțată de Judecătoria Sibiu a dobândit caracter definitiv.
Împotriva acestei decizii, petentul a formulat un nou recurs, deși prin decizia penală nr. 1286 din 15 noiembrie 2011 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția penală, i-a fost respins ca inadmisibil recursul.
La termenul de azi, 11 aprilie 2012, Înalta Curte, în baza art. 302 alin. (1) raportat la art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a combinat cu art. 417 C. proc. pen., a pus în discuția părților admisibilitatea recursului declarat de petent.
Examinând recursul declarat de petent, în conformitate cu dispozițiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată că acesta este inadmisibil.
În conformitate cu dispozițiile art. 2781 alin. (8) al aceluiași articol se enumără limitativ și expres soluțiile care pot fi pronunțate de către instanța de judecată cu ocazia soluționării plângerii întemeiate pe art. 278 ind. 1 C. proc. pen., iar alin. (10), introdus prin Legea nr. 202/2010, prevede în mod imperativ că „hotărârea judecătorului pronunțată potrivit alin. (8) este definitivă".
Din examinarea textului se constată că soluțiile care pot fi pronunțate de către instanța de judecată cu ocazia soluționării plângerii întemeiate pe art. 278 ind. 1 C. proc. pen., nu mai pot fi atacate cu recurs.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătorești, sentințe sau decizii, după caz, nedefinitive, fiind arătate expres și limitativ hotărârile care sunt supuse recursului.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 3851 alin. (1) lit. c) și lit. e) C. proc. pen., pot fi atacate cu recurs numai sentințele pronunțate, ca instanțe de fond de curțile de apel și deciziile pronunțate, ca instanțe de apel de tribunale, tribunale militare teritoriale, curți de apel și Curtea Militară de Apel.
Printre acestea nu sunt prevăzute și deciziile pronunțate, ca instanță de recurs, de către tribunale sau curți de apel, cum este cea atacată în cazul de față.
Totodată, art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei alte căi ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii.
Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul la recurs stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.
În prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată cu recursul declarat de către petiționarul G.B. împotriva deciziei penale nr. 1286 din 15 noiembrie 2011 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția penală, prin care s-a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul G.B. împotriva deciziei penale nr. 151 din 08 august 2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția penală.
Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.
Așa fiind, excepția inadmisibilității recursului pusă în discuția părților din oficiu de către instanță, este întemeiată, astfel încât prin admiterea excepției, criticile formulate de recurentul petent, care vizează fondul cauzei, nu vor mai fi analizate.
În consecință, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de petent.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 200 lei , cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiționarul G.B. împotriva deciziei penale nr. 1286 din 15 noiembrie 2011 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția penală.
Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 11 aprilie 2012.