Asupra recursului de față,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin Sentința nr. 2155 din 3 septembrie 2008 a Curții de Apel București a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamantului S.Ș. în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța învestită cu soluționarea acțiunii introductive formulate de reclamant, privind obligarea pârâtului să răspundă petiției din 4 mai 2007, obligarea la plata unor penalități și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a reținut că prin Decizia nr. 137 din 21 februarie 2008 Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Instanța de fond a reținut că, la data de 25 martie 2008 reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, iar prin încheierea de ședință din data de 14 mai 2008, Curtea de Apel București a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția invocată, reținând faptul că dispoziția legală criticată nu are legătură cu soluționarea cauzei deduse judecății.
Cu privire la fondul litigiului dedus judecății, instanța de fond a reținut că pârâtul a răspuns la petiția reclamantului, iar nemulțumirea părții cu privire la faptul că nu a primit răspunsul dorit nu determină nelegalitatea actului.
Din răspunsul pârâtului rezultă că, urmare a verificărilor întreprinse, s-a stabilit existența unei întârzieri invocate de reclamant, însă s-a reținut și aspectul că întârzierea nu este imputabilă judecătorului.
Instanța de fond a reținut și faptul că susținerea reclamantului referitoare la faptul că nu i s-a răspuns la sesizarea privind lipsa de reacție a vicepreședintelui Tribunalului București față de cele semnalate, nu mai necesită cercetări văzând faptul că s-a stabilit că întârzierea reclamată nu este din motive imputabile.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând sentința pronunțată ca netemeinică și nelegală.
A invocat lipsa calității procesuale pasive a intimatului-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători, arătând că această entitate nu are personalitate juridică și ca atare nu are nici calitate procesuală pasivă.
A criticat soluția instanței de fond și pentru considerentul că instanța a reținut că legea nu prevede un conducător al secției pentru judecători, însă recurentul arată că acesta poate fi, după caz, președintele sau vicepreședintele Consiliului Superior al Magistraturii.
Recurentul a precizat că nici până la această dată nu a primit niciun răspuns la adresa arătată în cererea introductivă, deși pârâtul prin întâmpinare a precizat că a răspuns.
A arătat că, în ipoteza în care s-ar fi răspuns, oricum pârâtul nu a răspuns în termenul de 30 de zile prevăzut de lege, precizând că acesta este obiectul litigiului dedus judecății, respectiv "de ce Consiliul Superior al Magistraturii nu a răspuns în termenul legal".
De asemenea, recurentul a criticat și încheierea prin care instanța a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale. A precizat că această încheiere nu i-a fost comunicată și înțelege să formuleze recurs și împotriva acesteia. A formulat separat excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47 din 18 mai 1992.
A încadrat în drept motivele de recurs, arătând că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 1, 2, 8 și 9, precum și art. 3041 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin încheierea din 25 februarie 2009, a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992.
Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1125 din 10 septembrie 2009 a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor invocate, iar Înalta Curte a repus cauza pe rol pentru soluționarea recursurilor declarate.
Analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză Înalta Curte va respinge recursul declarat împotriva încheierii de ședință din 14 mai 2008, prin care instanța a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, ca tardiv formulat și pe fondul cauzei va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Înalta Curte reține că recursul declarat împotriva încheierii de ședință prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale este tardiv, întrucât a fost formulat cu depășirea termenului de 48 de ore de la pronunțare, prevăzut expres de dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Astfel, Înalta Curte reține că încheierea prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost pronunțată la data de 14 mai 2008, iar recursul a fost declarat la data de 20 octombrie 2008, conform datei aflată pe plicul de corespondență aflat la dosar, mult peste termenul prevăzut de lege, situație care determină aplicarea instituției decăderii, conform art. 103 alin. (1) C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte nu poate primi critica formulată de recurent privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtului, întrucât recurentul-reclamant este cel care a chemat în judecată expres această instituție, iar instanța de judecată nu este în drept să stabilească părțile unei cauze, de altfel efectul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive este cel al respingerii acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar recurentul nu se poate apăra în recurs prin invocarea propriei culpe.
De asemenea, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 41 alin. (2) C. proc. civ. prevăd expres faptul că asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere, motiv pentru care excepția invocată de recurent este nefondată și Curtea o va respinge ca atare.
Instanța de control judiciar reține că recurentul-reclamant a invocat refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluționa cererea, respectiv de a răspunde pretențiilor sale, de a-i fi comunicat un răspuns la petiția sa din 4 mai 2007.
În cauza de față însă recurentul-reclamant nu a dovedit existența refuzului nejustificat din partea autorității pârâte de a răspunde sau a soluționa cererile, deoarece răspunsul transmis de autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale.
În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Definiția excesului de putere este dată de art. 2 lit. m) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin încălcarea dreptului și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de lege.
În cauza de față, nu îi poate fi imputată pârâtei împrejurarea că nu a procedat la comunicarea unui răspuns în termenul de 30 de zile, așa cum susține recurentul-reclamant, întrucât analizarea situației de fapt reclamate se face prin inspectorii Consiliului Superior al Magistraturii, care în urma investigațiilor urmează să redacteze un raport în legătură cu cele sesizate și numai în temeiul verificărilor întreprinse, această autoritate poate trimite un răspuns petiționarului.
În aceste condiții, cum refuzul pârâtei de rezolvare favorabilă a cererii reclamantului se privește ca fiind justificat, se constată că în mod corect prima instanță a respins acțiunea reclamantului, întrucât constatările inspecției efectuate nu au relevat existența unei culpe a judecătorului în redactarea cu întârziere a lucrării arătate.
Rezolvarea nefavorabilă sau care nu mulțumește pe deplin pe petiționar a unei cereri adresată unei autorități administrative nu echivalează cu un refuz nejustificat, dacă soluția dată cererii a avut un temei legal, întrucât autoritatea administrativă este obligată doar să răspundă cererii petiționarului și nu să dea un curs favorabil acesteia.
În cauză reclamantului i s-a dat răspuns, în conformitate cu dispozițiile prevăzute de Legea nr. 317/2004, iar împrejurarea că acesta este nemulțumit de răspunsul primit nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare și nici nu conferă dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei, conform art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Faptul că cererea recurentului-reclamant nu a fost soluționată în modalitatea pretinsă de acesta nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, răspunsul neputând fi condiționat de soluționarea favorabilă a respectivelor cereri.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de S.Ș. împotriva Sentinței nr. 2155 din 3 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2010.