Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 22 martie 2012 Curtea de Apel Pitești în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului N.I.C., pe care a menținut-o.
A constatat instanța că se mențin în continuare temeiurile art. 148 lit. f) C. proc. pen., întrucât inculpatul este judecat pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. La dosarul cauzei se află suficiente probe de natura celor la care se referă art. 143 rap. la art. 641 C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
A mai constatat instanța că numai gravitatea faptelor reținute în sarcina inculpatului, nu poate fi socotită, în sine, ca reprezentând pericol pentru ordinea publică, dar nici nu poate fi ignorat faptul că acesta a fost trimis în judecată și condamnat de prima instanță, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2011. Un argument în plus, în favoarea menținerii arestării preventive este condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de către prima instanță la 4 ani închisoare cu executare în condițiile art. 57 C. pen., care a reținut vinovăția acestuia la săvârșirea infracțiunii imputate.
Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul N.I.C. și a solicitat, în esență, admiterea recursului, casarea încheierii atacate și, în principal revocarea măsurii arestării preventive și judecarea în stare de libertate, iar în subsidiar înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură. A făcut referire la atitudinea de recunoaștere, la faptul că și-a executat obligațiile la care a fost obligat prin sentința pronunțată, privind daunele morale si cheltuielile de judecată și la starea de sănătate precizând că la vârsta de 10 ani a fost diagnosticat cu o boala incurabila, respectiv hepatita cronica, pentru care nu există un tratament de vindecare, ci doar un tratament pentru reducerea numărului de crize. A arătat ca nu este înregistrat în evidenta penitenciarului cu aceasta boala, fiind imposibil sa beneficieze de un tratament adecvat, ca nu prezintă un pericol pentru ordinea publica si față de circumstanțele personale a solicitat revocarea măsurii arestării preventive.
A susținut ca regreta săvârșirea faptei si nu prezintă un pericol pentru ordinea publică și că față de probele de la dosar nu se justifica menținerea stării de arest, măsurii arestării preventive la acest moment nu se mai impune.
Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (3) și art. 38514 din același cod, înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul N.I.C. este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare:
Prin sentința penală nr. 2/ MF din 7 februarie 2012 Tribunalul Argeș l-a condamnat pe inculpatul N.I.C. la 4 ani închisoare cu executare în condițiile art. 57, art. 71 rap. la art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2011 cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen.
În fapt, s-a reținut că partea vătămată M.G.C. și inculpatul N.I.C. se cunosc din copilărie și la începutul lunii februarie 2011 s-au reîntâlnit, începând să aibă o relație de prietenie, întreținând chiar relații sexuale. Inculpatul i-a propus părții vătămate să se prostitueze, pentru a face banii necesari întreținerii ambilor, sens în care a închiriat o garsonieră în zona Robea din Mioveni, unde partea vătămată urma să întrețină raporturi sexuale cu clienții. Tot inculpatul a fost cel care a impus părții vătămate tarifele pentru raporturile sexuale (50 lei pentru o partidă de sex normal sau oral și 100 lei/oră), aceasta le comunica clienților, ca apoi, partea vătămată să încaseze banii și să-i înmâneze inculpatului.
Împotriva acestei sentințe inculpatul a declarat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești.
Față de inculpat s-a luat măsura arestării preventive prin încheierea nr. 114/CC din 23 decembrie 2011, în conformitate cu dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen. Prin încheierea din 22 martie 2012 Curtea de Apel Pitești în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului N.I.C., pe care a menținut-o.
Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului N.I.C. se reține că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din același cod și dacă inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive.
În ceea ce privește temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de textul de lege menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracțiunea reținută în sarcina inculpatului art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 este sancționată cu pedeapsa ce depășește limita de 4 ani închisoare. (5 ani la 15 ani închisoare)
Analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
În conformitate cu dispozițiile art. 5 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c) din C.E.D.O.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Înalta Curte constată că menținerea arestării preventive a inculpatului N.I.C. este justificată, acesta fiind trimis în judecată pentru o infracțiune caracterizată de un grad ridicat de pericol social, respectiv trafic de minori, care prin natura sa, împrejurările comiterii și, îndeosebi, urmările produse, impun menținerea detenției provizorii.
Din această perspectivă, înalta Curte de Casație și Justiție constată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor privind traficul de minori poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat al faptelor, de importanța valorilor puse în pericol, cât și din circumstanțele personale ale inculpatului, antecedentele penale ale acestuia, din modul în care acesta a acționat, respectiv a atras partea vătămată prin promisiunea obținerii unor sume de bani, ceea ce ar crea în rândul colectivității un sentiment de insecuritate, de pericol și de nesiguranță specific pericolului pentru ordinea publică și nu în ultimul multitudinea actelor materiale săvârșite în realizarea aceleiași rezoluții. Totodată, se constată că durata măsurii arestării preventive a fost luată la data de 23 decembrie 2011 și nu depășește limitele unui termen rezonabil.
Cu privire la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea potrivit dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen., măsura arestării preventive luată se înlocuiește cu o altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. Astfel, măsura arestării preventive a fost dispusă față de inculpatul N.I.C. cu respectarea dispozițiilor legale, iar până la acest moment procesual nu s-au schimbat temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri.
În cauză, sunt îndeplinite atât cerința prevăzută de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că există indicii temeinice, în sensul dispozițiilor art. 143 alin. (3) C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele pentru care este cercetat, cât și exigențele art. 148 lit. f) C. proc. pen., atât cu privire la limitele de pedeapsă prevăzute de legea penală pentru infracțiunea pentru care inculpatul este cercetat, cât și cu privire la existența pericolului concret pentru ordinea publică ce l-ar prezenta punerea în libertate a acestuia.
Acesta se deduce din gradul ridicat de pericol social al infracțiunii săvârșite, din modalitatea și circumstanțele reale ale comiterii faptelor penale, din natura acestora, din limitele de pedeapsă prevăzute de lege.
Pe de altă parte, în condițiile art. 5 par. 3 din C.E.D.O., astfel cum acest text este interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inculpatul arestat preventiv are dreptul de a fi. judecat într-un termen rezonabil și de a fi eliberat în cursul procedurii, însă în cauza de față instanța reține că oportunitatea punerii în libertate a inculpatului prin înlocuirea măsurii arestării iar durata arestării preventive a inculpatului nu este disproporționată în raport de importanța și complexitatea cauzei, precum și de gravitatea faptelor imputate.
Înalta Curte apreciază că măsura arestării preventive a inculpatului N.I.C. a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale, iar temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri nu s-au schimbat, ci se mențin în continuare, astfel că nu se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea.
În consecință, înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se mențin în continuare, motiv pentru care, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de inculpatul N.I.C. cu obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.I.C. împotriva încheierii din 22 martie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 53/109/2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 5 aprilie 2012.