Asupra conflictului de competență de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 22 din data de 25 ianuarie 2011, Tribunalul Dâmbovița, secția penală, a declinat în favoarea Curții de Apel Ploiești competența de soluționare a cererii având ca obiect „contestație în anulare" formulată de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, intimat-condamnat fiind I.V.C.
Potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu condamnatului, urmând a fi avansată din fondurile Ministerului Justiției.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița sub nr. 5711/120/2010 la data de 11 noiembrie 2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița a formulat contestație în anulare împotriva sentințelor penale nr. 1122 din 14 septembrie 2005 pronunțată de către Tribunalul București, secția I-a penală, în dosarul nr. 3464/2005 și nr. 224 din 29 iunie 2010 pronunțată de către Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. 3803,1/120/2009, privind pe condamnatul I.V.C., solicitând admiterea acesteia și anularea sentinței penale nr. 224 din29 iunie 2010, pronunțată de către Tribunalul Dâmbovița, precum și a mandatului de executare nr.491/2010 emis de aceeași instanță.
În motivarea cererii s-a arătat că prin sentința penală nr. 224 din 29 iunie 2010 Tribunalul Dâmbovița a admis cererea de contopire pedepse formulată de către condamnatul I.V.C. cu privire la sentințele penale nr. 1218 din 19 august2003 a Judecătoriei Sectorului VI București și nr. 1125 din 21 noiembrie 2002 a Tribunalului București, secția a II-a penală, dispunând executarea pedepsei rezultante de 15 ani închisoare. A fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 491 din 09 septembrie 2010 pentru pedeapsa de 15 ani închisoare.
S-a mai arătat că prin adresa nr. Y/44095/PMDB/B din 14 iulie 2010 Penitenciarul Mărgineni a comunicat că aceleași sentințe au mai fost contopite anterior prin sentința penală nr. 1122 din 14 septembrie 2005 a Tribunalului București, secția I-a penală, aplicându-se pedeapsa rezultantă de 15 ani, la care a fost adăugat un spor de doi ani, condamnatul urmând să execute o pedeapsă de 17 ani închisoare. A fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 1691/2005, condamnatul aflându-se în executarea acestuia.
În aceste condiții, s-a apreciat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița că în cauză există situația prev. de disp. art. 386 lit. d) C. proc. pen., hotărârea Tribunalului Dâmbovița nr. 224 din 29 iunie 2010 fiind dată cu încălcarea autorității de lucru judecat.
S-a solicitat admiterea contestației și anularea ultimei hotărâri și a mandatului de executare a pedepsei închisorii emis în temeiul acesteia.
Din analiza sentințelor penale care au fost atașate la dosarul cauzei, instanța a constatat că prin sentința penală nr. 1122 din 14 septembrie 2005 pronunțată de către Tribunalul București, secția I-a penală, în dosarul nr. 3464/2005 au fost contopite pedepsele aplicate condamnatului I.V.C. prin sentințele penale nr. 1218 din 19 august2003 a Judecătoriei Sectorului VI București, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 61 din 14 ianuarie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, și nr. 1125 din 21 noiembrie 2002 a Tribunalului București, secția a II-a penală, rămasă definitivă prin decizia nr. 1678 din 25 martie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța dispunând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare, care a fost sporită cu 2 ani, în final condamnatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 17 ani închisoare, fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 1691 din 29 noiembrie 2005.
Prin sentința penală nr. 224 din 29 iunie 2010 Tribunalul Dâmbovița a admis cererea de contopire formulată de către condamnatul I.V.C. cu privire la aceleași sentințe ce fuseseră contopite și de către Tribunalul București, secția I-a penală, prin sentința penală nr. 1122 din 14 septembrie 2005, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2585 din 19 aprilie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispunând ca acesta să execute pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare, fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 491/2010 din 09 septembrie 2010.
Din referatul întocmit de către Compartimentul Executări Penale din cadrul Tribunalului Dâmbovița a rezultat că sentința penală nr. 224 din 29 iunie 2010 pronunțată de către Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. 3803,1/120/2009 a rămas definitivă prin decizia penală nr. 871 din 08 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, prin care s-a luat act de retragerea recursului declarat de către condamnat.
Constatând că prin cele două sentințe penale rămase definitive a fost admisă aceeași cerere de contopire formulată de petentul-condamnat I.V.C. cu privire la aceleași pedepse, tribunalul a apreciat că este incident cazul prevăzut de disp. art. 386 lit. d) C. proc. pen. și că instanța competentă să se pronunțe asupra contestației în anulare, conform disp. art. 389 alin. (2) C. proc. pen., este Curtea de Apel Ploiești, întrucât, potrivit mențiunilor înscrise pe copia sentinței penale nr. 224 din 29 iunie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre de contopire este Curtea de Apel Ploiești.
Ulterior, prin decizia penală nr. 475 din 11 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 115/42/2011, a fost declinată competența de soluționare a contestației formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița în favoarea Tribunalului Dâmbovița.
In baza art. 43 C. proc. pen., a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea conflictului negativ de competență.
Procedându-se la analiza referitoare la natura juridică a cererii introduse de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, Curtea de Apel Ploiești a reținut că în cauză nu ne aflăm în prezența unei contestații în anulare, deoarece cazul prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen. se referă la hotărâri prin care să se fi soluționat fondul cauzei, aspect care rezultă din interpretarea literală, dar și din interpretarea teleologică a textului respectiv, în speță fiind vorba despre intervenirea unui incident ivit în cursul executării.
Prin urmare, s-a apreciat că ne aflăm în prezența cazului prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. d) teza a II-a C. proc. pen., contestația la executare fiind de competența instanței prevăzute de art. 460 alin. (6) din același cod, respectiv Tribunalul Dâmbovița, potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. pen.
Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând conflictul negativ de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 43 alin. (7) C. proc. pen., constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 1122 din 14 septembrie 2005 pronunțată de către Tribunalul București, secția I-a penală, în dosarul nr. 3464/2005 au fost contopite pedepsele aplicate condamnatului I.V.C. prin sentințele penale nr. 1218 din 19 august2003 a Judecătoriei Sectorului VI București, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 61 din 14 ianuarie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, și nr. 1125 din 21 noiembrie 2002 a Tribunalului București, secția a II-a penală, rămasă definitivă prin decizia nr. 1678 din 25 martie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța dispunând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare, care a fost sporită cu 2 ani, în final condamnatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 17 ani închisoare, fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 1691 din 29 noiembrie 2005.
Prin sentința penală nr. 224 din 29 iunie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, definitivă prin decizia penală nr. 871 din 08 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, s-a admis cererea de contopire formulată de către condamnatul I.V.C. cu privire la aceleași sentințe ce fuseseră contopite și de către Tribunalul București, secția I-a penală, prin sentința penală nr. 1122 din 14 septembrie 2005, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2585 din 19 aprilie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispunându-se ca acesta să execute pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare, fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 491/2010 din 09 septembrie 2010.
Ca atare, prin cele două sentințe penale rămase definitive a fost admisă aceeași cerere de contopire formulată de petentul condamnat I.V.C. cu privire la aceleași pedepse.
Înalta Curte reține, însă, că această situație nu cade sub incidența dispozițiilor art. 386 lit. d) C. proc. pen., astfel cum a apreciat tribunalul, neaflându-ne în situația în care împotriva persoanei condamnate s-ar fi pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă, în speță fiind vorba despre un incident ivit în cursul executării, având în vedere împrejurarea că Tribunalul Dâmbovița a pronunțat sentința penală nr. 224 din 29 iunie 2010 în timpul executării sentinței penale nr. 1122 din 14 septembrie 2005, pronunțată de către Tribunalul București, secția I-a penală, ambele hotărâri vizând contopirea acelorași pedepse.
Astfel fiind, în prezenta cauză se constată incidența dispozițiilor art. 461 alin. (1) lit. d) teza a II-a C. proc. pen., cererea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița având natura juridică a unei contestații la executare, a cărei soluționare, în conformitate cu dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. pen., cade în competența instanței prevăzute de art. 460 alin. (6) din același cod, respectiv Tribunalul Dâmbovița, aceasta fiind instanța egală în grad instanței de executare (Tribunalul București), în a cărei circumscripție se află locul de deținere a condamnatului, respectiv Penitenciarul Mărgineni.
Pe cale de consecință, în temeiul dispozițiilor art. 43 alin. (7) C. proc. pen., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei privind contestația la executare formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița în favoarea Tribunalului Dâmbovița, instanță căreia i se va trimite dosarul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe condamnatul I.V.C., în favoarea Tribunalului Dâmbovița, instanță căreia i se va trimite dosarul.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 22 iunie 2011.