Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 8 din 24 octombrie 2002 a Curții de Apel Bacău, secția penală, s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) cu referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului M.I. pentru infracțiunea de favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C. pen.
Pentru a pronunța această soluție instanța, în baza probelor administrate a apreciat că nu a fost dovedită acordarea vreunui ajutor concret, de către inculpat, condamnatului definitiv C.V, pentru a îngreuna sau zădărnici executarea pedepsei de un an închisoare, aplicată acestuia prin sentința penală nr. 504 din 12 mai 1999 a Judecătoriei Piatra Neamț pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (3) C. pen.
Astfel, s-a reținut că inculpatul M.I., vicepreședinte al Tribunalului Neamț, i-a cunoscut pe C.V. și pe fratele acestuia C.M. în anul 1998, relațiile devenind mai apropiate, atât inculpatul, cât și fratele condamnatului având copiii la aceeași grădiniță.
În anul 2001, în baza acestor raporturi apropiate, C.V. i-a relatat inculpatului că, anterior, fusese condamnat, că a formulat cereri de amânare a executării pedepsei care au fost admise și că spera în apariția unui act normativ de clemență.
Aceste convorbiri au avut loc telefonic și personal, inculpatul asigurându-l pe condamnat că are posibilitatea să facă o nouă cerere de amânare a executării pedepsei.
La data de 17 august 2001, C.V. l-a trimis pe martorul S.F. la biroul inculpatului cu o cerere de amânare a executării pedepsei pe motiv de boală, cererea a fost citită de inculpat și a ajuns la Judecătoria Piatra Neamț, termenul de judecată fiind stabilit de martora J.M., ce ocupa funcția de președinte al acelei instanțe.
În cauză, s-a dispus o expertiză medico-legală care s-a efectuat la I.M.L. Iași, adresa de înaintare fiind înmânată avocatei condamnatului, din dispoziția inculpatului, căruia i s-a adresat avocata.
Prin sentința penală nr. 919 din 20 noiembrie 2001, instanța a admis cererea și a dispus amânarea executării pedepsei, iar prin decizia penală nr. 92 din 20 februarie 2002 a Tribunalului Neamț s-a admis apelul procurorului și s-a respins cererea condamnatului.
Prin adresa nr. 771 din 3 septembrie 2001, Biroul de executări penale al Judecătoriei Piatra Neamț a făcut cunoscut Poliției Județului Neamț, că la 2 septembrie 2001 a expirat amânarea executării pedepsei, urmând să se procedeze la încarcerarea condamnatului C.V. în baza mandatului nr. 880/1997.
Ca urmare, conform adresei nr. S/22924 din 12 septembrie 2001, I.P.J. Neamț a încunoștiințat instanța de executare că s-a dispus urmărirea locală a lui C.V.
S-a reținut de către curte că inculpatul M.I. nu a dat nici un ajutor condamnatului C.V. pentru a îngreuna sau zădărnici executarea pedepsei.
Astfel, s-a argumentat că amânarea executării pedepsei este o procedură legală și chiar dacă s-ar fi dovedit că cererea de amânare ar fi fost primită de inculpat (deși cele patru cereri de amânare au fost primite conform rechizitoriului de către martora J.M.) ori dacă ar fi înmânat lui S.V. copia unei adrese către o instituție sanitară, acestea nu pot constitui acte materiale de ajutor date infractorului pentru a îngreuna executarea pedepsei.
De asemenea, nu s-a dovedit că inculpatul ar fi intervenit în vreun fel în soluționarea favorabilă a acestei cereri la nici o persoană din cadrul Judecătoriei Piatra Neamț, deși C.V. a dorit și sperat acest lucru.
Dacă ar fi avut această intenție s-ar fi implicat în soluționarea apelului judecat la Tribunalul Neamț, unde îndeplinea o funcție de conducere, dar apelul procurorului a fost admis.
În legătură cu informațiile legate de posibilitatea apariției unei legi de grațiere, s-a reținut că aceasta era de notorietate, fiind depus la parlament un proiect de act normativ de clemență.
Referitor la faptul că ultima amânare de executare expira la 2 septembrie 2001, C.V. a fost acela care l-a informat pe inculpat, ceea ce acesta din urmă a confirmat după consultarea dosarului. Tot C.V. l-a informat pe M.I. că expertiza medico-legală trebuie efectuată la I.M.L. Iași nu la Piatra Neamț, că s-a emis mandat de arestare și că a fost dat în urmărire, toate acestea rezultând din înregistrările convorbirilor telefonice din 7 august și 8 august 2001, 2 septembrie, 18 septembrie, 19 septembrie și 25 septembrie.
Cu privire la folosirea înregistrărilor telefonice s-a reținut că mandatul emis la 22 iunie 2001 de către un procuror al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, viza interceptarea comunicațiilor numitului C.V. pe o durată de 6 luni, iar mandatul emis la 20 septembrie 2001 de către același procuror, privea interceptarea comunicațiilor lui C.M. pe o durată de o lună și 20 zile, ambele mandate fiind întemeiate pe dispozițiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României și art. 10 din Legea nr. 14/1991 privind organizarea și funcționarea S.R.I.
Întrucât avizele de cercetare penală a trei magistrați printre care și M.I., cât și avizul de trimitere în judecată sunt ulterioare interceptării acestor convorbiri, divulgarea convorbirilor incidentale ale acestui magistrat cu persoanele urmărite, s-a concluzionat de către prima instanță că aceasta constituie o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 51/1991.
S-a mai constatat de către instanță că inculpatul nu a negat conținutul acestor procese verbale de redare a convorbirilor telefonice și chiar dacă ele ar fi considerate mijloace de probă legale, din conținutul lor nu a rezultat existența unui ajutor moral concret, decisiv prin care să se urmărească îngreunarea sau zădărnicirea executării pedepsei de către infractorul C.V.
Acest ajutor trebuia să fi constat în crearea de dificultăți, amânări sau complicații, ori în zădărnicirea executării pedepsei, ceea ce nu se poate reține în sarcina inculpatului M.I.
În cauză, Curtea a reținut că inculpatul nu a dat infractorului lămuriri și sfaturi juridice în cadrul legal al unor audiențe ci în afara acestuia, ceea ce constituie o încălcare a atribuțiilor de serviciu și a normelor Codului deontologic pe care s-a obligat să le respecte prin practicarea profesiei de magistrat.
Concluzionând, Curtea a apreciat că faptele inculpatului nu îndeplinesc latura obiectivă a infracțiunii de favorizare a infractorului și că soluția ce se impune este cea de achitare pentru lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 264 C. pen., imputată prin rechizitoriu.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, care a susținut că soluția de achitare este greșită, că în cauză s-a dovedit că inculpatul M.I. a acordat ajutor material și moral condamnatului C.V. în vederea amânării din nou a executării pedepsei aplicate, prin ținerea la curent a condamnatului și îndrumarea din punct de vedere juridic precum și în vederea obținerii în final, a unei soluții favorabile.
În acest sens, s-a menționat în recursul procurorului, că inculpatul a primit cererea de amânare a executării pedepsei, a verificat-o sub aspectul corectitudinii formulării, a înregistrat-o la 17 august 2001, la Judecătoria Piatra Neamț, iar în toamna aceluiași an, a cerut de la judecătorie și a consultat dosarele privind amânările anterioare ale executării pedepsei lui C.V., deși nu avea vreo competență în acest sens.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei și condamnarea inculpatului M.I. pentru infracțiunea de favorizarea infractorului.
Recursul declarat este nefondat.
În conformitate cu dispozițiile art. 264 C. pen., constituie infracțiunea de favorizarea infractorului ajutorul dat unui infractor, fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii.
Pentru existența infracțiunii, în varianta favorizării personale, în scopul îngreunării sau zădărnicirii executării pedepsei este necesar a se dovedi că a existat un ajutor unui condamnat definitiv pentru a nu se executa în mod prompt pedeapsa aplicată și că activitatea ilicită astfel desfășurată, a avut drept rezultat o stare de pericol pentru normala desfășurare a activității de înfăptuire a justiției.
Totodată, este necesar a se proba existența unei legături de cauzalitate între acest rezultat și activitatea ilicită desfășurată.
Pe plan subiectiv, se impune a se proba, că făptuitorul, prestând ajutorul ilicit, a acționat cu intenție cunoscând că persoana pe care o favorizează a comis o infracțiune, că este condamnată definitiv și amânată pentru punerea în executare a mandatului de executare a pedepsei și că prin acel ajutor este îngreunată sau zădărnicită chiar executarea pedepsei.
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate și a conținutului constitutiv al infracțiunii, se constată că instanța de fond a pronunțat o soluție de achitare corectă.
1. Astfel, amânarea executării pedepsei închisorii este reglementată de dispozițiile art. 453 și art. 454 C. proc. pen. și constituie o posibilitate legală pentru procuror, condamnat ori persoana din cele arătate la art. 362 din același cod, de a se adresa instanței de executare pentru ca aceasta să se pronunța asupra motivelor invocate și acordării amânării.
2. Punerea în executare a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii se face conform art. 420 C. proc. pen., prin emiterea mandatului de către instanța de executare și trimiterea acestuia potrivit art. 421 și art. 422 din același cod, organului competent de poliție.
3. În cazul pedepsei a cărei executare a fost amânată, în temeiul art. 454 alin. (2) C. proc. pen., instanța de executare ia măsuri de executare a mandatului emis anterior.
4. În conformitate cu dispozițiile art. 115 din Legea nr. 92/1991 pentru organizarea judecătorească, magistrații nu pot să dea consultații scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanțe decât cele la care își exercită funcția și nici să-și exprime părerea asupra unor procese în curs de desfășurare, iar aceste manifestări care aduc atingere onoarei și probității profesionale constituie abateri disciplinare potrivit art. 122 din aceeași lege.
5. Probele administrate au confirmat că inculpatul în virtutea raporturilor declarat apropiate cu o persoană condamnată definitiv, a luat cunoștință de la aceasta de pedeapsa aplicată, de existența mandatului și de intenția ca din motive medicale să solicite o nouă amânare a executării pedepsei.
6. Prin încălcarea deontologiei profesiei de magistrat, inculpatul M.I. a examinat cererea și a constatat că este bine întocmită, fiind apoi înregistrată la Judecătoria Piatra Neamț, unde președintele instanței, judecător J.M., i-a fixat termen de soluționare în ședință.
7. Conform probei cu expertiza medico-legală instanța a admis cererea și a amânat executarea pedepsei prin sentința penală nr. 918 din 20 noiembrie 2001, până la data de 20 februarie 2002, dar această soluție a fost desființată prin admiterea apelului declarat de procuror și respingerea cererii.
8. Pe parcursul soluționării acestei cereri, inculpatul M.I. a recunoscut că a avut mai multe convorbiri telefonice cu persoana condamnată, dar din conținutul lor nu se poate desprinde existența vreunui ajutor personal concret de natură a zădărnici executarea mandatului de executare a pedepsei închisorii în legătură cu care la 2 septembrie 2001, judecătorul delegat cu executările penale din cadrul Judecătoriei Piatra Neamț solicitase Poliției Județene încarcerarea condamnatului C.V.
9. Este dovedit în cauză că acest condamnat, la 12 septembrie 2001, a fost dat în urmărire locală de către organele poliției, însă nu a rezultat că inculpatul ar fi cunoscut despre această măsură a poliției, ori că ar fi dat urmăritului îndrumări, sfaturi ori sugestii care să conducă la zădărnicirea executării pedepsei.
10. Pe plan subiectiv, inculpatul care nu cunoștea că cel urmărit se ascunde nu a realizat în nici un fel că săvârșește o activitate ilicită, el asumându-și legătura cu condamnatul numai ca o relație personală lipsită de orice conotație penală, în cadrul căreia prin convorbiri telefonice i-a dat consultații în legătură cu procesul personal și a făcut referire la posibilitatea adaptării unui act normativ de clemență aflat în Parlament.
11. Întrucât actele săvârșite nu pot fi considerate drept acțiuni ilicite de ajutorare a unui condamnat urmărit pentru executarea unei pedepse, iar sub aspectul laturii subiective inculpatul nu a acționat cu intenția caracteristică infracțiunii de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 C. pen., soluția de achitare pentru lipsa elementelor constitutive ale acestei infracțiuni este conformă cu probele administrate.
În consecință, constatând că instanța de fond nu a comis o eroare gravă de fapt în sensul art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. și că astfel, motivul de casare invocat este neîntemeiat, Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din același cod, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău împotriva sentinței penale nr. 8 din 24 octombrie 2002 a Curții de Apel Bacău, privind pe inculpatul M.I.
Pronunțată în ședință publică, azi 5 martie 2003.