Asupra recursurilor de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 92 din 17 februarie 2002, Tribunalul București, secția I penală, a respins cererea de schimbare a încadrării juridice dată faptei formulată de inculpatul G.C.R. din infracțiunea prevăzută de art. 183 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 332 C. pen.
În baza dispozițiilor art. 183 C. pen., a condamnat pe inculpatul G.C.R., zis „D.N.”, la pedeapsa de 9 ani închisoare.
A făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.
În baza art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsă perioada reținerii și arestării preventive de la 24 mai 2000, la zi.
A fost menținută starea de arest a inculpatului.
În baza art. 183 C. pen., a condamnat pe inculpatul D.P.A. la pedeapsa de 9 ani închisoare.
A făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.
În baza art. 88 C. pen., a dedus prevenția de la 24 mai 2000 la zi.
A fost menținută starea de arest a inculpatului.
Au fost obligați în solidar inculpații G.C.R. și D.P.A. la plata sumei de 350.000.000 lei daune materiale și 250.000.000 lei daune morale, către partea civilă A.G., cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a prezentei și până la achitarea debitului.
Au mai fost obligați în solidar inculpații la plata sumei de 296.432.342 lei cheltuieli spitalizare plus dobânda legală de la data rămânerii definitive și până la achitarea debitului, către Spitalul Clinic de Urgență București.
Inculpații au fost obligați la cheltuieli judiciare către stat.
Tribunalul a reținut în fapt, că la 23 mai 2000, inculpatul G.R. i-a aplicat victimei A.M. o lovitură cu pumnul în figură, că aceasta a căzut și s-a lovit cu capul de asfaltul șoselei, fiind lovită apoi în cap, cu picioarele, de către inculpatul D.P.A.
În urma loviturilor primite, victima, internată imediat în Spitalul Clinic de Urgență București, a decedat la 7 iulie 2000.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpații, criticând-o pentru:
- greșita respingere a cererii de efectuare a unei expertize tehnice pentru stabilirea contribuției efective a inculpatului G. la producerea decesului victimei la două luni de la data faptei și greșita încadrare juridică a faptei în dispozițiile art. 183 C. pen., în loc de art. 322 alin. (3) C. pen., în speță împrejurările săvârșirii faptei conducând la concluzia că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de încăierare (critici formulate de inculpatul G.C.R.);
- greșita reținere a situației de fapt urmare unei greșite interpretări a unor probe și nereținerea altora, precum și neobservarea aspectului că raportul medico-legal nu a fost avizat de Comisia Superioară a I.M.L., mai ales că nu s-a stabilit clar legătura de cauzalitate între acțiunea efectivă a inculpatului D. asupra victimei și decesul acesteia, inculpatul considerând că fapta sa nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la lovituri cauzatoare de moarte, săvârșită de inculpatul G. (critici formulate de inculpatul D.P.A.).
În subsidiar, ambii inculpați au criticat greșita individualizare a pedepselor ce le-au fost aplicate și pe care le consideră excesive în raport de împrejurările concrete ale săvârșirii faptei și persoana făptuitorilor, astfel că solicită reducerea pedepselor sub minimul special, prin aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen.
În plus, în motivele scrise de apel, inculpatul D. a solicitat și reținerea scuzei provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. proc. pen., cerere pe care, însă, nu a mai susținut-o în concluziile orale.
Același inculpat, pe latura civilă a cauzei a solicitat înlăturarea obligării la daune morale către partea civilă A.G. (250.000.000 lei) care nu a mai fost solicitată la dezbaterile pe fond.
Curtea, la termenul din 28 mai 2002, a încuviințat inculpatului D.P.A. efectuarea unei expertize medico-legală cu următoarele obiective:
- indicarea zonelor anatomice în care au fost aplicate victimei loviturile;
- dacă traumatismul cranio-cerebral (care a cauzat decesul victimei) a fost produs prin lovirea de un plan dur sau prin aplicarea uneia sau mai multor lovituri active;
- în cazul în care traumatismul cranio-cerebral a fost produs prin lovirea victimei de un plan dur, să se precizeze dacă loviturile aplicate acesteia de inculpatul D. au avut vreo influență asupra leziunilor produse anterior;
- dacă există legătură de cauzalitate între loviturile aplicate victimei de același inculpat și decesul acesteia.
Raportul de nouă expertiză medico-legală nr. A 5/6255/2002 din 13 august 2002, având în vedere documentația medicală și medico-legală aflată la dosar, I.M.L. a concluzionat:
- moartea numitului A.R.M. a fost violentă;
- ea s-a datorat hematomului extradural voluminos compresiv, consecința unui traumatism cranio-cerebral cu fractură craniană de boltă iradiată la bază și care a evaluat cu modificări traumatice cerebrale ireversibile encefalomacie și care reprezintă zona anatomică în care au fost aplicate victimei loviturile;
- traumatismul cranio-cerebral care a dus la moartea victimei s-a putut produse prin lovire cu și de corp plan, cât și prin posibilitatea sumării leziunilor traumatice (mai multe lovituri) produse prin lovirea victimei în regiunea capului când aceasta era căzută la planul solului, motivat și raportat la gravitatea leziunilor craniene și cerebrale, incompatibile cu viața, deși s-a intervenit chirurgical în mod repetat și în timp util;
- între leziunile cranio-cerebrale suferite de victimă și decesul acesteia există un raport direct de cauzalitate.
Față de aceste concluzii, inculpatul D.P.A. prin apărătorul ales, a renunțat la motivul principal de apel referitor la greșita reținere în sarcina sa a infracțiunii prevăzută de art. 183 C. pen.
Instanța de control judiciar, a apreciat că din analiza ansamblului probelor administrate la urmărirea penală și cercetarea judecătorească, instanța fondului a reținut o corectă situație de fapt și încadrare juridică a infracțiunii în dispozițiile art. 183 C. pen. și nu în dispozițiile art. 322 C. pen., aceasta din urmă presupunând existența a două grupuri adverse și între care se schimbă lovituri reciproce. În speță, însă, cei doi inculpați aplicând victimei lovituri fără ca ceilalți membri ai grupurilor care s-au întâlnit întâmplător să fi săvârșit acte de violență asupra inculpaților.
Prin urmare, corect instanța fondului a respins cererea inculpatului G.C.R. de schimbare a încadrării juridice, astfel că la rândul său, Curtea apreciază ca nefondată critica aceluiași inculpat, în apel, ca și critica privind greșita reținere a infracțiunii prevăzută de art. 183 C. pen., în sarcina sa.
Astfel, reanalizând probele existente la fond și având în vedere raportul de nouă expertiză medico-legală, Curtea constată că se confirmă următoarea situație de fapt reținută de tribunal prin hotărârea apelată:
La 22 mai 2000, martorul R.S.V., aflându-se împreună cu martorul M.P.I. pe str. Dunării din comuna Voluntari, jud. Ilfov, a avut un conflict spontan cu un grup de băieți, împrejurare în care a fost lovit de două persoane din acel grup, respectiv a primit o palmă și un pumn în figură.
A doua zi, 23 mai 2000, același martor R.S.V. se afla la intersecția dintre străzile Dunării și Bârsei, împreună cu prietenii săi M.P.I. (același din ziua precedentă), M.I., I.E., R.P., R.V., T.T., precum și inculpații G.C.R. și D.P.A.
La un moment dat, martorul R. a observat un alt grup în care se aflau A.R.M. (victima), S.G. și A.M.D., confundându-l pe A.R.M. cu unul din băieții cu care, în ziua precedentă, martorii R.S.V. și M.P.I. avuseseră o altercație, acesta din urmă le-a spus prietenilor săi că A. este cel care l-a agresat cu o zi înainte (n.n. iar martorul R. nu a negat cele spuse de M.).
Din acest motiv, inculpatul D.P.A. s-a apropiat de A.R.M. și l-a apucat de umeri, moment în care inculpatul G.C.R., venind din spate, a aplicat victimei un pumn în figură.
În urma acestei lovituri, victima a căzut cu capul pe asfaltul șoselei, după care inculpatul D. a lovit-o cu piciorul în cap, apoi atât inculpații, cât și ceilalți tineri au fugit.
Victima a fost transportată la spital cu o mașină particulară dar, cu toate intervențiile repetate și îngrijirile acordate, a supraviețuit doar circa șase săptămâni, decedând la 8 iulie 2000, timp în care nu a putut fi audiată întrucât s-a aflat în comă.
Ambii inculpați au recunoscut succesiunea acțiunilor asupra victimei, ceea ce se confirmă și prin declarațiile martorilor aflați de față, iar martorul R.V. chiar a arătat că, personal s-a „îmbrâncit” cu unul din băieții aflați în grupul victimei.
De asemenea, martorul R.S.V. a precizat că, înainte să lovească victima cu pumnul, inculpatul G. a întrebat pe martor dacă aceasta este persoana care l-a lovit în ziua precedentă și fiind întuneric (ora 22,00), martorul a confirmat că „el este”, după care a fugit în curtea unei fabrici din apropiere (unde lucra martorul, împreună cu M.P. urmând să intre în schimb).
Având în vedere cele de mai sus, Curtea a considerat că, aplicând inculpaților câte 9 ani închisoare, respectiv cu mult peste minimul prevăzut de lege (5 – 15 ani), instanța fondului nu și-a motivat corespunzător modalitatea de individualizare a pedepselor, amintind doar criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., conduita inculpaților pe tot parcursul procesului penal și vârsta tânără.
Prin urmare, instanța de apel a apreciat că, deși fapta este gravă (iar victima avea doar 17 ani) și nu sunt elemente suficiente pentru a face aplicabile dispozițiile art. 74 și art. 76 C. pen., așa cum au solicitat inculpații, motivul subsidiar de apel al acestora este fondat pe aspectul cuantumului pedepselor.
Astfel, curtea a avut în vedere, în primul rând, împrejurările concrete în care inculpații, având doar 19 ani (G.), respectiv 21 ani (D.) care au acționat în solidaritate față de prietenii lor, este adevărat prost înțeleasă dar, din nefericire, obișnuită în rândul tinerilor, mai ales din mediul rural, precum și de fondul unei regretabile confuzii create de martorii R.S.V. și M.P.I., la rândul lor victime anterioare ale altui grup de tineri.
Este limpede, a motivat Curtea, că inculpații au dorit să aplice doar o corecție presupusului agresor, sens în care nu au acționat cu bestialitate și repetat, precum și fără a intenționa direct consecințele produse, căderea victimei cu capul pe asfalt și lovirea apoi cu piciorul în zona urechii drepte, declanșând complicațiile succesive ce au condus la deces.
Inculpații și-au recunoscut constant aceste acțiuni, pe care le-au regretat sincer și au fost de acord cu plata despăgubirilor.
Pe de altă parte, s-a mai arătat, că din declarațiile martorilor și actele depuse, rezultă că inculpații nu erau cunoscuți cu antecedente penale sau violenți, nu au vicii, ci erau serioși și echilibrați. De asemenea, inculpatul D. a fost încadrat în muncă, timp în care a urmat cursurile serale ale liceului, la data faptei fiind încă elev, iar G. de asemenea, desfășoară o activitate utilă.
De altfel, că inculpații nu erau persoane fără ocupație și conflictuale, precum și că fapta constituie un accident în viața lor, rezultă și din împrejurarea că, inițial, cei din grupul lor fiind cercetați ca învinuiți pentru faptele prevăzute de art. 322 și art. 323 C. pen., s-a dovedit că erau tot persoane încadrate în muncă sau studenți (unul din ei chiar la Facultatea de teologie, Rășcanu Teofil), la data faptei grupul conducându-l pe martorul R. la serviciu, toate aceste aspecte nefiind observate de instanța fondului.
De asemenea, este relevantă și împrejurarea că, aflați de peste doi ani în arest preventiv, inculpații au avut o bună comportare la locul de detenție, sunt folosiți la muncă, inculpatul D., fiind și recompensat de 3 ori cu suplimentarea drepturilor.
Prin urmare, Curtea a constatat că scopul educativ al pedepsei, în sensul dispozițiilor art. 52 C. pen., poate fi atins fără aplicarea unor pedepse într-un cuantum aproape dublu față de minimul special (9 ani, față de 5 ani).
Astfel, prin decizia penală nr. 601/A din 3 octombrie 2002, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis apelurile declarate de inculpați numai cu privire la pedepsele aplicate acestora, a desființat sentința atacată și a redus pedepsele aplicate de la câte 9 ani închisoare la câte 7 ani închisoare, fiind menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, cât și inculpații D.P.A. și G.C.R., criticând hotărârea atacată pentru motivul de casare cuprins la pct. 14 al art. 3859 C. proc. pen., parchetul solicitând majorarea pedepsei, iar inculpații reducerea acesteia.
Recursurile declarate sunt nefondate.
Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma motivului de casare invocat și prevederile legale, Curtea Supremă constată că, instanța de apel a avut în vedere toate criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., atunci când a reținut toate acele elemente și împrejurări ce circumstanțiază favorabil persoana acestora, respectiv lipsa antecedentelor penale a inculpaților, atitudinea procesuală sinceră, regretul manifestat de aceștia după săvârșirea faptei, împrejurările în care aceasta a fost comisă de solidaritate, prost înțeleasă, între tinerii de vârsta lor, atunci când au redus-o de la 9 ani închisoare, la 7 ani închisoare, orientând-o către mediu, prevăzut de legea penală specială, dar, în același timp, instanța de control judiciar a ținut cont și de gravitatea faptei comise, pericolul social concret al acesteia și urmările produse, moartea victimei, atunci când a stabilit-o în cuantumul arătat, situație în care, instanța supremă, neidentificând temeiuri noi care să conducă la o nouă reindividualizare, fie în sensul majorării, fie în sensul reducerii pedepsei, urmează să respingă recursurile declarate, ca atare.
În concluzie, întrucât motivele de recurs sunt nefondate, iar din analiza actelor dosarului nu se constată existența unor cazuri de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu, secția penală a Curții Supreme de Justiție, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din același cod, urmează să respingă recursurile declarate.
În temeiul dispozițiilor art. 88 C. pen., se va deduce din pedeapsă reținerea și perioada executată în arest preventiv de la 24 mai 2000 la zi, cu obligarea inculpaților la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de inculpații D.P.A. și G.C.R. împotriva deciziei penale nr. 601/A din 3 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția I penală.
Deduce pentru fiecare dintre inculpați reținerea și perioada executată în arest preventiv de la 24 mai 2000 la zi.
Obligă pe recurentul inculpat G.C.R. la plata sumei de 1.400.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 300.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Obligă pe recurentul inculpat D.P.A. la plata sumei de 1.100.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pronunțată în ședință publică, azi 6 martie 2003.