Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 82 din 22 aprilie 2002, Tribunalul Caraș Severin a condamnat-o pe inculpata F.V. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod, în condițiile art. 71 și art. 64 C. pen.
În baza art. 257 alin. (2) C. pen., s-a dispus confiscarea sumei de 7.500 mărci germane și 700 dolari S.U.A. sau contravaloarea acestor sume primite de la părțile vătămate, precum și confiscarea de la partea vătămată S.N.D. a sumei de 500 mărci germane, iar de la partea vătămată S.V. a sumei de 1300 mărci germane, sume restituite de inculpată, ori a echivalentului în lei a acestor sume.
În temeiul dispozițiilor art. 191 alin. (1) C. pen., a obligat-o pe inculpată să plătească suma de 2.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în esență că, în perioada martie 1999 – decembrie 2000, inculpata a pretins și primit de la șase persoane suma de 9.300 mărci germane și respectiv 700 dolari S.U.A., lăsând să se înțeleagă faptul că, are influență pe lângă un funcționar din cadrul serviciului locativ al Primăriei Reșița, în vederea repartiției unor locuința, infracțiunea fiind comisă în condițiile art. 41 alin. (2) C. pen.
Situația de fapt astfel reținută a fost dovedită cu probatoriul administrat la dosarul cauzei, respectiv înscrisuri, declarații de martori, toate coroborate cu interogatoriile inculpatei prin care a recunoscut infracțiunea săvârșită în modalitatea în care a fost descrisă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpata care fără să îl motiveze, deși a fost legal citată, nu s-a prezentat în instanță pentru susținerea acestuia.
Prin decizia penală nr. 234/A din 3 iunie 2002, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondat apelul declarat, apreciind că hotărârea pronunțată în cauză este legală și temeinică.
Împotriva acestei decizii, ca și a hotărârii primei instanțe, în termen legal a declarat recurs inculpata, care prin apărătorul său, a criticat hotărârile atacate pentru motivul de casare cuprins la pct. 14 al art. 3859 C. proc. pen., solicitând în esență reducerea pedepsei.
Recursul declarat este nefondat.
Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma motivului de casare invocat, Curtea Supremă de Justiție constată că, instanțele au aplicat inculpatei o pedeapsă corect individualizată în raport de criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de dispozițiile art. 72 C. pen., având în vedere, atât elementele ce circumstanțiază favorabil persoana inculpatei respectiv, lipsa antecedentelor penale și atitudinea procesuală sinceră, atunci când au stabilit o pedeapsă orientată către minimul special prevăzut de lege, dar totodată, au ținut cont și de pericolul social concret al faptei săvârșite și urmările produse, atunci când au aplicat-o în cuantumul arătat, așa încât, nu se identifică temeiuri noi care să conducă la o nouă reindividualizare, în sensul reducerii acesteia, situație în care recursul va fi respins, ca atare.
În concluzie, întrucât motivul de recurs este nefondat, iar din analiza actelor dosarului nu se constată existența unor cazuri de casare din cele prevăzute de dispozițiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu, secția penală, a Curții Supreme de Justiție, în baza dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpată, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata F.V. împotriva deciziei penale nr. 234/A din 3 iunie 2002 a Curții de Apel Timișoara.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 1.100.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.