Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 1/ I / P din 20 februarie 2003, Curtea de Apel Oradea, secția penală, admițând plângerea formulată de inculpatul C.D. împotriva ordonanței din 11 februarie 2003, emisă de Parchetul Național Anticorupție, Serviciul Anticorupție Oradea, a dispus revocarea măsurii arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 2 din 11 februarie 2003, emisă de același organ.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență că, față de împrejurarea că, cercetările în cauză au fost începute în luna decembrie 2001 de către Parchetul Militar Oradea, care în luna noiembrie 2002 și-a declinat competența în favoarea Parchetului Național Anticorupție, Serviciul Anticorupție Oradea, iar arestarea inculpatului a avut loc abia la 11 februarie 2003, deci peste un an de la data comiterii presupusei infracțiuni, fără ca, în acest interval de timp să fi schimbat în vreun fel starea de fapt, nu se mai poate susține, că lăsarea sa în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, situație în care, continuarea cercetărilor se poate face și cu inculpatul în stare de libertate.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, pentru motivul cuprins la pct. 171 al art. 3859 C. proc. pen., în sensul că, instanța a făcut o greșită aplicare a legii atunci când a dispus revocarea arestării preventive a inculpatului, solicitându-se casarea încheierii atacate, iar pe fond respingerea plângerii.
Recursul declarat este fondat.
Prin ordonanța emisă la 11 februarie 2003, Parchetul Național Anticorupție, Serviciul Anticorupție Oradea a luat măsura arestării preventive a inculpatului, pe o durată de 30 de zile, în temeiul dispozițiilor art. 148 lit. d) și h) C. proc. pen., acțiunea penală fiind pornită împotriva inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu referire la art. 1 lit. a) și c) și art. 7 din Legea nr. 78/2000.
Potrivit dispozițiilor art. 148 alin. (1) lit. d) și h) C. proc. pen., măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 din același cod, respectiv dacă sunt probe sau indicii temeinice că s-a săvârșit o faptă penală și numai dacă, în primul caz sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte, iar în cel de al doilea caz, inculpatul să fi săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
Verificând probele administrate în cauză, de către organul de urmărire penală, până în prezent, se constată că există indicii temeinice că inculpatul C.D. a săvârșit fapte prevăzute de legea penală.
Totodată s-a mai stabilit că, actele materiale ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat, fac parte dintr-o activitate infracțională complexă în care sunt implicate și alte persoane, iar în declarațiile date la procuror, martorii B.D., V.T. și M.A., au relatat că, inculpatul C.D. împreună cu inculpatul S.C., coinculpat în cauză, au făcut presiuni asupra lor pentru a-i determina să-și schimbe declarațiile date inițial la organul de urmărire penală, unora dintre ei fiindu-le oferite sume de bani, în acest scop.
Motivarea instanței, în sensul că, declarațiile celor patru martori, autentificate la notariat, ar fi fost date pentru a folosi inculpaților în fața Consiliului de disciplină, nu poate fi primită, întrucât, din cuprinsul declarațiilor luate acestora de procuror, rezultă fără dubiu, că prin obținerea lor, inculpații (în speță inculpatul) a urmărit să scape de răspundere pentru infracțiunile comise.
Așa fiind, instanța constată că în speță, sunt date suficiente din care rezultă că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor martori așa încât și pentru acest motiv, revocarea măsurii arestării preventive nu se impune.
Referitor la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta inculpatul prin lăsarea sa în libertate, se constată că, față de împrejurarea că inculpatul, a deținut funcția de ofițer în cadrul Biroului Ordine Publică al Poliției municipiului Oradea, fiind cercetat în cauza de față pentru fapte de corupție pentru care există indicii temeinice sub aspectul săvârșirii lor, creează în rândul membrilor colectivității un sentiment de insecuritate socială cu consecința pierderii încrederii în sistemul judiciar, slăbind autoritatea legii în sensul respectului față de aceasta pe de o parte și al fermității aplicării ei, pe de altă parte.
În fine, cercetarea în stare de libertate, pentru fapte grave, a unor astfel de persoane, care dimpotrivă trebuiau să vegheze la menținerea ordinii de drept și respectarea legii, poate constitui o încurajare la încălcarea cerințelor de conduită obligatorie, stabilite de normele de drept.
Sintetizând, se constată că au fost îndeplinite condițiile legale prevăzute de art. 148 lit. d) și h) C. proc. pen., pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, atât în ceea ce privește existența dovezilor referitoare la încercarea inculpatului de a zădărnici aflarea adevărului prin influențarea unor martori, cât și cele referitoare la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care acesta este cercetat și pericolul pentru ordinea publică pe care lăsarea sa în libertate l-ar prezenta.
De asemenea, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, măsura arestării preventive este justificată, fiind îndeplinite și sub acest aspect dispozițiile art. 136 C. proc. pen.
Urmează a se admite recursul declarat de parchet, a se casa încheierea atacată, iar pe fond, a se respinge ca nefondată plângerea formulată de inculpatul C.D. împotriva ordonanței de arestare preventivă emisă la 11 februarie 2003, de Parchetul Național Anticorupție, Serviciul Anticorupție Oradea, împotriva inculpatului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, privind pe inculpatul C.D.
Casează încheierea nr. 1 /I / P din 20 februarie 2003 a Curții de Apel Oradea;
Respinge plângerea formulată de inculpat, împotriva ordonanței din 11 februarie 2003, emisă de Parchetul Național Anticorupție, Serviciul Anticorupție Oradea.
Pronunțată în ședință publică, azi 6 martie 2003.