Asupra recursului penal de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală din 21 iulie 2000 a Tribunalului București, secția a II-a penală, inculpatul T.C. a fost condamnat la 7 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.
A menținut starea de arest a inculpatului și a dedus prevenția de la 23 noiembrie 1991, la zi.
În baza art. 61 C. pen., s-a revocat restul de 53 zile rămas neexecutat din pedeapsa de un an închisoare aplicată, prin sentința penală nr. 1347 din 28 septembrie 1998, a Judecătoriei Sectorului 6 București, contopind acest rest în pedeapsa aplicată în cauză.
Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.447.472 lei cheltuieli de spitalizare către Spitalul Clinic Colțea și 5.600.000 lei despăgubiri materiale către partea civilă M.G.
Inculpatul a fost obligat la 1.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel, atât inculpatul T.C., cât și Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Prin decizia penală nr. 529 din 9 octombrie 2000 a Curții de Apel București, s-a desființat în parte sentința penală nr. 442 din 21 iulie 2000 a Tribunalului București și, în fond, prin admiterea ambelor apeluri, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c) și b) C. pen., pe durata de 4 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 116 C. pen., s-a interzis inculpatului dreptul de a se afla în București, pe o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei principale.
S-a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 61 C. pen., cu privire la restul rămas neexecutat precum și aplicarea art. 34 C. pen., privind contopirea acestui rest cu pedeapsa de executat.
S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale computându-se prevenția inculpatului.
Cheltuielile judiciare au fost lăsate în sarcina statului.
Împotriva acestei decizii, a formulat recurs inculpatul, susținând că nu a săvârșit fapta dedusă judecății.
Prin decizia penală nr. 2314 din 8 mai 2001 a Curții Supreme de Justiție, s-a admis recursul inculpatului, s-au casat sentința și decizia pronunțate și, cauza a fost trimisă spre rejudecare, la instanța de fond, menținându-se starea de arest a inculpatului.
În motivarea deciziei, s-a arătat că, din minuta sentinței și din preambulul și dispozitivul hotărârii pronunțate de instanța de fond, rezultă că aceasta s-a pronunțat la 21 iulie 2000, dar cu ocazia judecării apelului s-a consemnat că sentința atacată are nr. 412 deși acest lucru nu rezultă din actele întocmite de instanța de fond, iar ca dată a pronunțării sentinței primei instanțe, în dispozitivul deciziei s-a trecut 27 iulie 2000, cu toate că data la care s-a judecat cauza, în fond, a fost 21 iulie 2000.
Prin urmare, existând aceste erori majore, Curtea Supremă de Justiție a apreciat că nu se poate pune temei pe conținutul acestor hotărâri, iar contradicțiile semnalate creează mari impedimente în procesul de executare, astfel încât, se impune casarea sentinței și a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pentru a remedia erorile semnalate.
Cu ocazia rejudecării, s-a mai arătat că instanța de fond să aibă în vedere criticile formulate de inculpat prin care susține că nu este autorul faptei, precum și reducerea pedepsei, în subsidiar, pedeapsă, pe care, inculpatul o consideră prea severă.
Procedând la rejudecarea cauzei după casare, tribunalul a procedat la refacerea cercetării judecătorești, audiind partea vătămată M.G., care își menține declarațiile date în cursul urmăririi penale și arată că nu are nici un dubiu cu privire la identitatea inculpatului care i-a sustras telefonul mobil din buzunar, fiind lovit de persoana care îl însoțea pe inculpat, rămasă neidentificată.
Inculpatul, reaudiat, își menține declarațiile date în cursul urmăririi penale și al primei judecăți, susținând că nu a săvârșit fapta dedusă judecății.
Au mai fost audiați martorii D.V.V. și T.P., care își mențin declarațiile date în cursul urmăririi penale.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:
La data de 22 noiembrie 1999, în jurul orelor 2030 partea vătămată M.G., ofițer în cadrul Secției 11 Poliție București, nefiind în exercițiul funcțiunii, se afla, împreună cu colegul său P.V., într-un autoturism, pe str. Râmnicu Vâlcea din București.
Partea vătămată M.G. a coborât din autoturism și a purtat o convorbire telefonică cu numitul D.V.V. cu care trebuia să se întâlnească și care, locuind în apropiere văzuse partea vătămată coborând din mașină, după care, a intrat în apartamentul în care locuia, de unde l-a apelat telefonic.
Între partea vătămată și D.V.V. a avut loc o convorbire telefonică pe telefonul mobil, timp în care cel dintâi s-a deplasat la o distanță de cca.10 m de autoturism.
După terminarea convorbirii, partea vătămată a introdus telefonul în buzunarul de la piept al hainei, moment în care s-a apropiat de el inculpatul T.C., însoțit de un alt bărbat rămas neidentificat.
Cei doi au observat că partea vătămată avea asupra sa un telefon mobil, cât și locul unde a fost pus și sub pretextul că dorește să-l întrebe ceva pe inculpatul T.C. a introdus cu rapiditate, mâna în buzunarul în care se afla telefonul mobil, reușind să și-l apropie, după care l-a dat însoțitorului său.
Partea vătămată a cerut să i se înapoieze telefonul, făcându-le cunoscut celor doi că este ofițer de poliție, împrejurare în care inculpatul l-a prins de mâini și i-a aplicat o lovitură puternică în zona feței.
Reacționând la atitudinea violentă a inculpatului, partea vătămată a reușit într-o primă fază, să-l prindă pe inculpat și să-l trântească la pământ în scopul de a-l imobiliza, însă datorită pierderii abundente de sânge nu a putut să rețină, astfel că inculpatul a reușit să fugă.
Evenimentele s-au desfășurat cu rapiditate, astfel că numitul P.V., cel ce însoțea pe partea vătămată, nu a avut timp să intervină.
Constatând că partea vătămată pierde mult sânge și nu se simte prea bine, numiții P.V. și D.V.V. care au fost de față la desfășurarea evenimentelor au hotărât să ducă pe partea vătămată la spital.
În timp ce se deplasau cu autoturismul, ajungând la intersecția străzii Mihai Bravu cu Calea Vitan, partea vătămată a observat pe trotuar, pe cei doi indivizi, care l-au atacat, lucru pe care l-a adus la cunoștința celorlalți însoțitori ai săi.
Ca urmare, cei trei au oprit mașina și au coborât cu intenția de a prinde pe cei agresori, dar aceștia au intuit pericolul de a fi prinși, astfel că, au luat-o la fugă.
Persoana rămasă neidentificată a reușit să scape, refugiindu-se printre blocurile din apropiere, timp în care T.C. a fugit către refugiul stației de tramvai din apropiere, unde a fost depistat și prins.
În urma loviturilor primite, partea vătămată M.G. a suferit leziuni ce au necesitat un număr de 12 - 14 zile de îngrijiri medicale.
Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de inculpatul T.C. a fost respins, ca nefondat, de către Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia nr. 459 din 14 august 2002.
Împotriva acestei din urmă decizii, în termen legal a declarat recurs inculpatul, întemeiat pe art. 3859, pct. 14 C. proc. pen., susținând că, în speță, s-a făcut o greșită individualizare a pedepsei, în sensul aplicării unei pedepse prea mari.
Recursul este nefondat.
În cauză, instanța de fond a făcut o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 72 C. pen., ținând seama, atât de pericolul social concret al faptei săvârșite, de împrejurările și modalitățile în care aceasta s-a produs și consecințele ei precum și de persoana inculpatului care a făcut o serie de afirmații mincinoase și tendențioase în raport de profesia părții vătămate, perseverența infracțională a inculpatului, care a săvârșit fapta în condițiile recidivei postexecutorii.
Aplicarea unei pedepse cu închisoare, cum s-a făcut în cauză, cu un cuantum moderat, orientat spre minimul special, este de natură de a atinge scopul pedepsei, așa cum este definit prin art. 52 C. pen., încât, critica formulată de inculpat, nu poate fi primită.
În raport cu cele arătate, Curtea va trebui să privească recursul de față ca nefondat și a-l respinge ca atare, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., menținând, astfel, hotărârea atacată.
Conform art. 88 C. pen., se va deduce din pedeapsă timpul reținerii și arestării preventive.
Văzând și reglementarea plății cheltuielilor judiciare către stat, inclusiv, a onorariului de avocat, pentru apărarea din oficiu, ce se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.C. împotriva deciziei penale nr. 459 din 14 august 2002 a Curții de Apel București, secția I penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii și arestării preventive de la 23 noiembrie 1999, la 7 martie 2003.
Obligă recurentul inculpat să plătească statului suma de 1.300.000 lei cheltuieli judiciare, din care 300.000 lei reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi 7 martie 2003.