Asupra recursurilor de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul București, secția I penală, prin sentința penală nr. 450 din 21 mai 2002 în baza art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a admis cererea de contopire a pedepselor formulată de condamnatul D.V. și a constatat că pedeapsa de 5 ani închisoare (aplicată prin sentința penală nr. 199 din 3 aprilie 2000 a Tribunalului București, secția I penală, definitivă prin decizia penală nr. 305 din 24 ianuarie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția penală) este concurentă cu pedeapsa de 3 ani închisoare (aplicată prin sentința penală nr. 1349 din 20 septembrie 2000 a Judecătoriei Buftea).
În baza art. 36 alin. (1), coroborat cu art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., instanța a contopit cele două pedepse în cea mai grea de 5 ani închisoare, urmând ca inculpatul să execute, în final, această pedeapsă, cu aplicarea art. 71, raportat la art. 64 C. pen.; a dedus din pedeapsă timpul reținerii și al arestării preventive; a dispus anularea celor două mandate de executare și emiterea unui nou mandat, cu menținerea stării de arest a inculpatului.
Împotriva sentinței a declarat apel, în termen legal Parchetul de pe lângă Tribunalul București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în sensul neaplicării art. 36 alin. (3) C. pen., pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru neaplicarea unui spor de pedeapsă, față de specificul infracțiunilor și de persistența infracțională a inculpatului.
Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia nr. 695 din 5 noiembrie 2002, a admis apelul parchetului, a desființat parțial sentința criticată și, în fond, în baza art. 36 alin. (3) C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată perioada executată de la 7 februarie 2000, la 5 noiembrie 2002.
În ceea ce privește aplicarea unui spor, instanța de control judiciar a constatat că, pedepsele aplicate pentru fiecare faptă, precum și rezultanta „sunt suficiente pentru atingerea finalității pedepsei, deoarece odată cu individualizarea judiciară a pedepsei, instanțele puteau să aplice o pedeapsă mai mare de minimul special legal”.
În termen legal, decizia a fost atacată cu recursurile declarate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, cu reiterarea aceluiași motiv, referitor la necesitatea aplicării unui spor la pedeapsa rezultantă și inculpatul D.V., pe care nu l-a motivat, iar în instanță, cu prilejul judecății, a lăsat la aprecierea acesteia soluționarea lui.
Examinând hotărârea atacată în raport de cazul de recurs prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 teza întâi C. proc. pen., Curtea constată recursul parchetului nefondat, urmând a fi respins, iar al inculpatului, inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.
1. În ceea ce privește recursul parchetului, Curtea reține că, la stabilirea pedepselor instanțele au luat în considerare toate criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., iar cu ocazia contopirii acestora instanțele au apreciat, în mod corect că, față de aceleași cerințe, dar și de prevederile art. 52 din același cod, funcțiile și scopul pedepsei se pot realiza și fără aplicarea unui spor, pedeapsa rezultantă, de 5 ani închisoare, fiind îndestulătoare, în raport cu împrejurările săvârșirii faptelor și cu datele ce caracterizează persoana inculpatului (este încă deosebit de tânăr, născut în 1978 și a avut o atitudine sinceră și deschisă în recunoașterea faptelor săvârșite).
2. Referitor la recursul declarat de către inculpat, Curtea constată că, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 3851 alin. final teza întâi C. proc. pen., nu pot fi atacate cu recurs sentințele în privința cărora, persoanele prevăzute în art. 362 din același cod (care se aplică în mod corespunzător) printre care și inculpatul nu au folosit calea apelului. Totodată, decizia pronunțată în apel poate fi atacată cu recurs de cei care nu au declarat apel, în situația în care, de regulă, li s-a îngreunat situația (art. 3851 alin. final teza a doua).
În cauză, se constată că, inculpatul D.V. nu a formulat apel împotriva sentinței prin care i s-au contopit pedepsele, iar prin admiterea apelului declarat de către parchet nu i s-a agravat situația, dimpotrivă, din pedeapsa rezultantă i s-a dedus perioada deja executată.
În consecință, secția penală a Curții Supreme de Justiție, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, iar conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. a), va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de către inculpatul D.V., cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și, ca inadmisibil, recursul declarat de condamnatul D.V. împotriva deciziei penale nr. 695 din 5 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția I penală.
Obligă pe recurentul condamnat la plata sumei de 650.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 150.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi 11 martie 2003.