Asupra recursurilor de față,
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin sentința nr.646 din 1 iulie 2002, Tribunalul București, secția I penală, în baza art.2 alin.1 și 2 din Legea nr.143/2000 a condamnat pe inculpatul M.A. la 10 ani închisoare, cu aplicarea art.33, a art.71 și art.64 C. pen.
În baza art.4 din Legea nr.143/2000 cu aplicarea art.41 alin.2 și art.33 C. pen., a condamnat pe același inculpat la 3 ani închisoare, cu aplicarea art.71 și 64 C. pen.
În baza art.33 și 34 C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare.
În baza art.17 din Legea nr.143/2000, s-a dispus confiscarea specială a 78,14 gr. rezină canabis, 27,13 gr. opium (borcan), 353,58 gr. canabis și 378,17 gr. opium aflat la organele de poliție.
S-a dedus din pedeapsă prevenția cu începere de la 14 martie 2002 la zi, menținându-se starea de arest.
În baza art.112 lit.e și art.117 C. pen., s-a dispus expulzarea inculpatului după executarea pedepsei.
În baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.a C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A.A. pentru infracțiunea prevăzută de art.2 alin.1 și 2 din Legea nr.143/2000.
În baza art.4 din Legea nr.143/2000, cu aplicrea art.41 alin.2 C. pen., a fost condamnat inculpatul A.A. la 2 ani și 6 luni închisoare, cu aplicarea art.71 și 64 C. pen.
Și pentru acest inculpat s-a dedus prevenția de la 14 martie 2002 la zi, menținându-se starea de arest.
Instanța a reținut că, în urma efectuării unei percheziții domiciliare la A.A. în ziua de 14 martie 2002, s-au găsit ascunse în fotoliu și în cămară 78,14 gr. rezină canabis și 27,13 gr opium, precum și într-un borcan, pentru fumat.
Inculpatul a declarat că deține droguri pentru consum, locuința fiindu-i pusă la dispoziție de inculpatul M.A., care i-a dat și droguri pentru a le testa.
S-a efectuat o percheziție domiciliară și la inculpatul M.A., ocazie cu care soția acestuia a aruncat pe fereastră o pungă din plastic cu 353,58 gr. rezină canabis și 378,17 gr. opium, pungă care a fost recuperată de organele de poliție. Despre această pungă, inculpatul M.A. și soția sa au declarat că au primit-o de la I. cu 5 zile înainte de a pleca, pentru a o păstra, acesta ocupându-se cu traficul de droguri. Inculpatul M.A. a recunoscut că de 10 ani este consumator de droguri. În urma efectuării unei percheziții domiciliare la locuința socrilor inculpatului M.A. au mai fost găsite 69,30 gr. opium, cu privire la care inculpatul a declarat că le ascunsese în vederea consumului. Interceptându-se autorizat o convorbire telefonică a inculpatului M.A. acesta a spus că are droguri și poate să i le dea.
În declarațiile date de inculpatul A.A., acesta a recunoscut că este consumator de droguri, iar drogurile găsite la el i-au fost aduse de M.A. spre păstrare în schimbul plății de către acesta a chiriei datorată de A.A.
Inculpatul M.A. a declarat că drogurile găsite la el i-au fost date de I. care avea o datorie la inculpat de 6.500 dolari. Nu a recunoscut că s-ar ocupa cu traficul de droguri.
Instanța a considerat că în privința inculpatului A.A. se poate reține numai infracțiunea de deținere de droguri pentru consum propriu, fără drept, prevăzută de art.4 din Legea nr.143/2000, iar cu privire la inculpatul M.A., ambele infracțiuni pentru care a fost trimis în judecată.
Prin decizia penală nr.749 din 22 noiembrie 2002, Curtea de Apel București, secția I penală a admis apelul declarat de procuror, a desființat parțial sentința nr.646 din 11 iulie 2002 a Tribunalului București, secția I penală, a schimbat încadrarea juridică a ambelor fapte, în baza art.334 C. proc. pen., astfel:
- din art.2 alin.1 și 2 din Legea nr.143/2000 cu aplicarea art.41 alin.2 C. pen., pentru inculpatul M.A., și din art.2 alin.1 și 2 din Legea nr.143/2000, pentru inculpatul A.A., în art.2 alin.2 din Legea nr.143/2000, pentru ambii inculpați, condamnându-i, în baza acestui text, pe fiecare la câte o pedeapsă de 10 ani închisoare.
- din art.4 din Legea nr.143/2000, cu aplicarea art.41 alin.2 C. pen., pentru ambii inculpați, în art.4 din Legea nr.143/2000, text în baza căruia a condamnat pe inculpatul M.A. la 3 ani închisoare și pe inculpatul A.A. la 2 ani și 6 luni închisoare.
În baza art.33 și 34 C. pen., s-a dispus ca inculpații să execute fiecare pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare.
A fost computată prevenția de la 14 martie 2002 la zi, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței.
Prin aceeași decizie au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații M.A. și A.A. împotriva aceleiași sentințe.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs ambii inculpați.
Inculpatul A.A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale. A mai solicitat, în subsidiar, casarea deciziei instanței de apel și achitarea sa pentru infracțiunea prevăzută de art.2 alin.2 din Legea nr.143/2000, în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.a C. proc. pen., susținând că nu sunt probe care să ateste că se ocupa cu traficul de droguri, probele existente referindu-se la un eventual trafic. S-a mai susținut că, în realitate, drogurile erau ale coinculpatului M.A. și nu cunoștea ce intenționează să facă acesta.
S-a mai arătat că și în privința laturii subiective a infracțiunii prevăzute de art.2 alin.2 din Legea nr.143/2000, din probele existente nu rezultă intenția inculpatului A.A. de a trafica droguri, iar argumentul adus de instanța de apel referitor la cantitatea mare de droguri care nu ar justifica deținerea lor pentru consumul propriu este un argument subiectiv, iar nu o probă a traficului de droguri.
Se mai consideră că instanța de apel a comis o gravă eroare de fapt cu privire la cantitatea de droguri găsită la locuința inculpaților, are în vedere cantitatea de droguri găsită la locuința soților M., în legătură cu care inculpatul A.A. nu cunoștea nimic, ei având activități distincte. De asemenea, nu se poate stabili care este limita maximă a cantității de droguri destinată consumului propriu.
În recursul declarat de inculpatul M.A., s-a solicitat, în principal, casarea hotărârilor atacate și achitarea sa pentru ambele infracțiuni, în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.a C. proc. pen., întrucât nu există infracțiunea prevăzută de art.2 alin.2 din Legea nr.143/2000, iar consumul de droguri nu este infracțiune, ci contravenție. În subsidiar, a solicitat casarea hotărârilor și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru completarea probelor.
Tot în subsidiar a solicitat reducerea pedepsei și aplicarea art.16 din Legea nr.143/2000.
Examinând recursurile declarate de inculpați, Înalta Curte constată că nu sunt fondate, pentru argumentele ce urmează:
Cu privire la recursul declarat de inculpatul A.A., Înalta Curte constată că urmărirea penală este completă și nu există temei pentru restituirea dosarului procurorului, în sensul prevăzut de art.333 C. proc. pen.
Referitor la susținerea privind inexistența elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art.2 alin.2 din Legea nr.143/2000, întrucât nu ar exista probe din care să rezulte că inculpatul A.A.
s-ar fi ocupat cu traficul de droguri, Curtea observă că potrivit art.2 alin.2 din Legea nr.143/2000, constituie infracțiune și deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de mare risc, fără drept, deținere care în speță nu s-a făcut doar pentru consum propriu fără drept, ci în scop de depozitare a drogurilor aduse de inculpatul M.A. (care se ocupa cu traficul de droguri) și care îi plătea chiria, astfel cum însuși A.A. recunoaște în declarația dată în dosarul de urmărire penală. Or, deținerea de droguri este constatată prin procesul verbal de efectuare a percheziției domiciliare din 14 martie 2002, proces verbal semnat de inculpat și de 2 martori asistenți, raportul de constatare tehnico-științifică. Mai mult, din declarația dată de inculpatul M.A. rezultă că inculpatul A.A. se ocupa cu vânzarea de droguri.
Or, aceste probe atestă săvârșirea de către inculpatul A.A. a infracțiunii prevăzute de art.2 alin.2 din Legea nr.143/2000, fapta de deținere, fără drept, a drogurilor de mare risc (pentru inculpatul M.A.) fiind recunoscută și de inculpat.
Pentru infracțiunea prevăzută de art.4 din Legea nr.143/2000, inculpatul A.A. a fost, de asemenea, condamnat în baza propriei recunoașteri, precum și a probelor deja menționate, fapta fiind distinctă de aceea prevăzută de art.2 alin.2 din aceeași lege, întrucât vizează deținerea de droguri, pentru consum propriu, fără drept, alta decât cea menționată (care se referă la deținerea într-un scop diferit).
Referitor la pedeapsa aplicată acestui inculpat, se constată că ea reprezintă minimul special prevăzut de Legea nr.143/2000, pentru infracțiunea prevăzută de art.2 alin.2 din aceeași lege, pedeapsă corect individualizată în raport cu prevederile art.72 C. pen., astfel încât, în absența unor împrejurări care să constituie circumstanțe atenuante, nu se justifică reducerea acesteia sub minimul special.
Ambele instanțe au reținut justificat, și cu privire la inculpatul M.A., săvârșirea de către acesta a ambelor infracțiuni pentru care a fost trimis în judecată prin rechizitor, sub corecta calificarea juridică stabilită de instanța de apel, recursul declarat de acest inculpat fiind, de asemenea, nefondat.
Astfel, procesele verbale de percheziție domiciliară efectuate la locuința inculpatului M.A. și la locuința socrilor săi, raportul de constatare tehnico-științifică, declarațiile date de ambii inculpați, declarația martorului S.E., transcrierea convorbirii telefonice supraveghiată autorizat constituie probe în dovedirea săvârșirii de către inculpat a infracțiunilor prevăzute de art.2 alin.2 și art.4 din Legea nr.143/2000, texte în baza cărora a fost condamnat.
Înalta Curte consideră că nu există temeiuri legale de casare cu trimitere a hotărârilor atacate, la instanța de fond, neevidențiindu-se nici unul dintre cazurile prevăzute de art.38515 pct.2 lit.c C. proc. pen.
Referitor la solicitarea recurentului inculpat M.A. privind aplicarea art.16 din Legea nr.143/2000, întrucât ar fi denunțat împreună cu alte 3 persoane săvârșirea la data de 27/28 octombrie 2003 a infracțiunilor prevăzute de art.2 alin.1 și 2 și art.4 din Legea nr.143/2000 de către alte persoane, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele art.16 din Legea nr.143/2000. Așa cum rezultă din însăși adresa nr.5110/P/2003 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, cei doi inculpați (M.N.Y. și M.B.) au fost denunțați de S.N., reținându-li-se fapte săvârșite la 27/28 octombrie 2003, perioadă în care M.A. se afla în stare de arest preventiv, încă de la data de 14 martie 2002. De altfel, chiar în adresa menționată se precizează că au fost alte 3 persoane care au denunțat pe cei doi inculpați, printre care se afla persoana căreia cei doi i-au vândut heroină.
Or, potrivit art.16 din Legea nr.143/2000, denunțul trebuie făcut în timpul urmăririi penale și trebuie să faciliteze identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni legate de droguri.
Aceste condiții cerute pentru reducerea la jumătate a limitelor pedepselor prevăzute de lege nu sunt îndeplinite în cauză, întrucât denunțul nu s-a depus în timpul urmăririi penale a inculpatului, iar facilitarea identificării și a tragerii la răspundere penală nu a fost făcută de recurentul M.A., ci de către denunțătorul S.N. și alte două persoane.
Pentru argumentele expuse, recursurile inculpaților vor fi respinse ca nefondate.
Conform art.88 C. pen., se va deduce din pedeapsele aplicate inculpaților timpul reținerii și al arestării preventive de la 14 martie 2002 la zi.
Conform art.192 alin.(2) C. proc. pen., recurenții vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat în cuantum de câte 1.100.000 lei.
Onorariul cuvenit interpretului de limbă persană se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații A.A. și M.A. împotriva deciziei penale nr.749 din 22 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția I penală.
Deduce din pedepsele aplicate, timpul reținerii și al arestării preventive de la 14 martie 2002 la 14 ianuarie 2004, pentru ambii inculpați.
Obligă pe recurenții inculpați la plata sumei de câte 1.100.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit interpretului de limbă persană, se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 14 ianuarie 2004.