Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 220 din 23 octombrie 2002, Tribunalul Suceava l-a condamnat pe inculpatul B.G. în baza art. 174 și art. 175 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., la 16 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.
A fost menținută măsura arestării preventive și s-a dedus prevenția de la 11 ianuarie 2002 la zi.
S-a făcut aplicația art. 64 și art. 71 C. pen.
S-a dispus confiscarea unui cuțit.
Inculpatul a fost obligat să plătească părții civile Spitalul județean de Urgență „Sf. Ioan cel Nou”, Suceava suma de 1.425.000 lei cheltuieli de spitalizare, constatând că părțile civile, copii inculpatului, nu au pretenții materiale.
S-a mai dispus obligarea inculpatului la 3.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorar apărător din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
În fapt, instanța a reținut că în ziua de 31 ianuarie 2002, inculpatul B.G. împreună cu soția, victima B.R., după ce au consumat băuturi alcoolice la vecinul lor F.I., din comuna Stulpicani, jud. Suceava, au revenit la domiciliu în jurul orelor 17,00, acasă fiind copii B.M. și B.A.P. Datorită unor discuții contradictorii inculpatul și-a scos soția, sumar îmbrăcată, afară încuind ușa. În scurt timp, datorită frigului, victima a spart un ochi de geam de la ușă, deblocând încuietoarea și intrând în încăpere, ambii soți liniștindu-se.
În jurul orelor 20,00 inculpatul i-a atras atenția fiului B.M. să nu mai spargă nuci pe marginea plitei întrucât o poate strica.
Enervat de intervenția în discuție a soției, care l-a contrazis în privința eventualei degradări a plitei, inculpatul a luat un cuțit de bucătărie de pe masă, repezindu-se la victimă, care se afla întinsă pe pat și lovind-o în partea stângă a zonei abdominală.
Inculpatul a încercat să repete lovitura cu cuțitul, însă victima l-a îmbrâncit, reușind să se ridice și să iasă în hol, unde a căzut.
Victima a fost ajutată de copii și transportată la domiciliul bunicii acestora, la o distanță de circa 400 m.
Deși se simțea rău, victima a stat în zilele următoare la mama sa, K.M., motivând neprezentarea la spital de lipsa posibilităților materiale.
Deși K.M. și-a trimis nepoții la postul local de poliție, pentru a reclama cele întâmplate, aceștia amenințați de inculpat, nu s-au conformat însă i-au comunicat bunicii că l-au sesizat chiar pe șeful de post.
La data de 9 ianuarie 2002, motivat de înrăutățirea stării sănătății victimei, K.M. s-a prezentat personal la postul comunal de poliție și, de urmare măsurilor luate, B.R. a fost transportată, inițial la dispensar, apoi la Spitalul orășenesc Gura Humorului și în final la Spitalul județean Suceava, unde la data de 11 ianuarie 2002 a decedat.
Din Raportul de necropsie al SML Suceava, rezultă că moartea a fost violentă și este consecința evoluției unei peritonite fecaloide complicată cu distrofie hepato-renală, ca urmare a unei plăgi tăiate abdominale cu interesarea colonului transvers.
Leziunea s-a produs prin lovirea victimei cu un corp înțepător-tăietor (cuțit), concluzionându-se că prezentarea tardivă într-o unitate spitalicească de profil a redus șansele de supraviețuire ale victimei.
Instanța a înlăturat ca nedovedite susținerile inculpatului referitoare la săvârșirea infracțiunii în condițiile stării de provocare, reținând însă că inculpatul este recidivist, în condițiile art. 37 lit. b) C. pen.
Împotriva acestei hotărâri inculpatul B.G. a declarat apel, criticând-o pentru greșita încadrare juridică, fapta, în opinia sa, fiind prevăzută de art. 183 C. pen., nereținerea provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. și pentru, severitatea pedepsei, solicitând reducerea acesteia.
Prin decizia penală nr. 37 din 3 februarie 2003, Curtea de Apel Suceava a respins, ca nefondat apelul declarat de către inculpat, constatând, pe de o parte că în raport de modalitatea de săvârșire și împrejurările care au precedat și însoțit actul de violență, fapta realizează conținutul infracțiunii de omor calificat, fără să fi existat condițiile stării de provocare iar, pe de altă parte, că pedeapsa a fost just individualizată.
Decizia penală susmenționată a fost atacată cu recurs de către inculpat, reluând criticile privind greșita încadrare juridică, menținerea stării de provocare și severitatea pedepsei, solicitând în ultimul cuvânt reducerea pedepsei.
Verificând hotărârea atacată pe baza lucrărilor și materialului de la dosar, Curtea constată că motivele de recurs, invocate de inculpat nu sunt fondate, însă pentru cazurile de casare care vor fi luate în considerare din oficiu, recursul va fi admis.
În raport de situația de fapt, corect reținută de instanțe și susținută de mijloacele de probă administrate, inclusiv prin declarațiile inculpatului, acțiunea acestuia de a lovi cu un obiect extrem de periculos, cuțit cu lungimea lamei de cca. 20 cm., cu forță deosebită, fără vreo opunere a victimei, într-o zonă a corpului cu risc ridicat pentru viață, lovitură care a penetrat abdomenul, interesând epiplonul și colonul transvers și care a declanșat peritonita fecaloidă, cu consecința morții, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor, în condițiile agravantei legale speciale, prevăzute de art. 175 lit. c) C. pen., victima fiind soția inculpatului.
Lovind victima în modul arătat, inculpat a prevăzut posibilitatea survenirii decesului și chiar dacă nu a urmărit acest rezultat, l-a acceptat.
Neprezentarea victimei la o unitate medicală de specialitate în timp util pentru salvarea vieții, deși este implicată în antecedența cauzală a rezultatului, nu înlătură raportul de cauzalitate dintre acțiunea inculpatului și deces, pentru că fără această acțiune de lovire nici nu ar fi fost vreun motiv de prezentare la medic.
De altfel, prin aplicarea pedepsei spre minimul special legal, instanțele au reținut că decesul a survenit urmare unui complex de condiții care se înscriu în antecedența cauzală și care sunt bazate direct atât de acțiunea inculpatului cât și de omisiunea victimei de a se prezenta la spital, așa cum, de altfel, se concluzionează și prin raportul medico-legal.
În cauză nu sunt realizate nici condițiile stării de provocare.
Inculpatul cu victima, pe fondul consumului de alcool, aveau frecvent certuri iar momentul comiterii faptei nu a fost precedat de vreo acțiune, gest sau expresie neobișnuită în relațiile acestora, astfel încât reproșurile sau discuțiile contradictorii nu pot fi considerate ca acte cu caracter provocator, care să-i producă făptuitorului o puternică tulburare sau emoție.
Curtea, examinând însă din oficiu, hotărârile pronunțate în cauză, conform art. 3859 alin. (3) teza I C. proc. pen., constată că prin acestea s-a făcut o greșită aplicare a legii, cu efect și asupra individualizării pedepsei, fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 171 și 14 C. proc. pen.
Atât instanța de fond cât și cea de apel au reținut că inculpatul B.G. a săvârșit infracțiunea dedusă judecății în condițiile recidivei, prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen., în raport de datele din cazierul judiciar, potrivit cărora prin sentința penală nr. 113 din 18 martie 1992 a Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc, a fost condamnat la un an închisoare, art. 208 și art. 209 C. pen., liberat din penitenciar din executarea pedepsei la 12 ianuarie 1994, iar prin sentința penală nr. 62 din 24 ianuarie 1996 a aceleiași judecătorii, definitivă prin decizia penală nr. 214 din 22 aprilie 1996 a Tribunalului Suceava a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de un an și 4 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 208 și art. 209 C. pen. și art. 192 C. pen., fiind arestat la 29 noiembrie 1995 și liberat condiționat la 19 septembrie 1996, cu un rest neexecutat de 190 zile.
Potrivit art. 135 alin. (1) lit. a) C. pen., condamnatul poate fi reabilitat la cerere, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un an până la 5 ani, după trecerea unui termen de 4 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunțată, termen care conform art. 136 alin. (1) C. pen., se socotește de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale.
Față de datele din cazierul judiciar referitoare la ultima pedeapsă, de un an și 4 luni, care poate fi luată în discuție, se constată că termenul de reabilitare de 4 ani și 8 luni, socotit de la data de 28 martie 1997, dată la care a luat sfârșit executarea pedepsei sus-menționată, până la care s-a epuizat și durata liberării condiționate, s-a împlinit la 28 noiembrie 2001.
Rezultă așadar, că infracțiunea care face obiectul prezentei judecăți, săvârșită la data de 3 ianuarie 2002, a fost comisă după împlinirea termenului pentru reabilitarea judecătorească.
Ori, potrivit art. 38 alin. (2) C. pen., la stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de condamnările în privința cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.
Față de cele ce preced, înlăturând starea de recidivă, greșit reținută, se impune o nouă individualizare a pedepsei care, ținând seama de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., va fi redusă de la 16 ani închisoare la 15 ani închisoare, apreciind că în acest cuantum este necesară realizării scopului prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.
Așa fiind, recursul inculpatului va fi admis și, casând ambele hotărâri pronunțate, se va proceda la rejudecare.
În baza art. 38517 alin. (4) C. proc. pen., cu referire la art. 383 alin. (2) din același cod, se va deduce din pedeapsă timpul arestării preventive de la 11 ianuarie 2002 la 7 mai 2003.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul B.G. împotriva deciziei penale nr. 37 din 3 februarie 2003 a Curții de Apel Suceava.
Casează decizia atacată și sentința penală nr. 220 din 23 octombrie 2002 a Tribunalului Suceava, numai cu privire la reținerea stării de recidivă, prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. și la pedeapsa principală de 16 ani închisoare aplicată inculpatului, pentru infracțiunea prevăzută de art. 174 și art. 175 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.
Înlătură aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.
Modifică pedeapsa aplicată inculpatului, în sensul că o reduce de la 16 ani închisoare la 15 ani închisoare.
Deduce din pedeapsă, perioada arestării preventive a inculpatului de la 11 ianuarie 2002 la 7 mai 2003.
Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor.
Onorariul de avocat în sumă de 300.000 lei, pentru apărarea din oficiu a inculpatului, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi 7 mai 2003.